Au trecut douăzeci și șapte de ani.
Gurile nașilor tac în pământ,
mulți dintre jucători
se odihnesc în eternitate.

Peste alți douăzeci și șapte de ani,
dacă îi mai apuc,
voi avea o vârstă de moș, optzeci și doi!
Cum zboară timpul!
N-ar fi o problemă,
întrucât și avioanele zboară,
dar ne ia din viață,
ne izbește de limitele corpului
și nu mai suntem noi astăzi 
cei de ieri.

Creierul obosește
pe drumul cititului,
nu mai poți face abdomene
și nu-ți vine să crezi
unde ai ajuns.

Nu te mai bucuri 
de lucrurile simple,
care te extaziau altădată.

Ești ca un om împins înainte de viață,
un vagon care se întreabă
când o va coti de pe calea ferată.