Ploaia rece îmi pătrunde prin haină și se face prietena mea intimă. E în dialog neîntrerupt cu porii pielii, iar eu ascult ce ei, bolborosind, îi spun...
Ne-ai trezit din starea de pază a celui pe care-l alcătuim — din cap până-n picioare. Îi purtăm tristețea și gândul despre sine, îi purtăm personalitatea peste întinsul câmpului și al zilei. Îi ținem laolaltă organele interne. Cel mai mult dintre ele ne vorbește inima — pe care și noi o păzim, permeabili la soare și la tine, ploaie de toamnă, scursă din streșini ca funinginea din coșul zării.
Erai binefăcătoare în vară — am crezut că și astăzi — dar începi să ne împingi în senzația de frig, care tot din noi se naște, ca o pavăză față de cadrul cuprinzător al Pământului.
Hai să ne luăm rămas-bun, vedem că ți-ai întețit stropii, ne invadezi, vrei să ne cucerești deodată, ca un imperiu revărsat în lume prin pronie cerească...
În odaie, totul e împăcat cu sine însuși. Mi-am dat jos haina — îngreunată de apă și de toamnă — și m-am furișat cu mintea în universul cărților din raft, deschise pe rând, după cum am chef: de o proză sau o poezie cu mai puține geamuri luminate la stradă și cu mai multe deschise spre soarele tânjit în suflet, clopot răsunător. Ding-dang!
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”