Cârtițele se adăpostesc în pagină
și împing spre suprafață
mormane lexicale,
adâncite, de-a lungul vieții, 
în fiori.

Ele sapă în cuvinte
și scot la lumină
dezbaterea despre lună —
o vedem cum petrece noaptea,
suită în car
și în vorbele noastre despre ea.

Ce o fi pe partea ei nevăzută?
Sau, mai bine,
hai s-o pândim
când se spală în apa oceanului.

În caiet,
regăsesc Turnul din Babilon.
Schelele se aud și astăzi în cădere —
de la aspirația către locul unde stă Dumnezeu
până la mâhnirea acelor oameni,
care n-au mai apucat să-și spună,
verde-n față,
planul construcției către zeu.

De atunci, ne-au tot condus:
Jupiter, mereu supărat,
cu fulgerul pregătit să trăsnească,
Hera, atentă la cine primește premiul frumuseții
dintre supusele ei,
Diana, cu arcul încordat,
țintind căprioara din tufiș...

Pe urmele acestor subiecte, obosesc.
Mi se închid ochii
și, între pleoape,
se strivește visul
de a fi terminat încă o poezie —
scrisă sub imperiul dicteului automat,
născut acum un secol,
din mintea a doi români plecați în Elveția.