În lac, azi, frunzele cad
ca niște emoji triste —
paralele cu lacrimile mele.
Timpul e o haină ruptă,
coasă de zei obosiți
care suflă zile spre noi
dintr-un coș de nuiele virtual.

Noi, pământenii,
cu fețe filtrate de lumină,
încercăm să prindem ziua
ca pe o notificare bună,
s-o împodobim cu gesturi mici,
ca și cum am scrie cronica
unei speranțe offline.

Nu-mi mai e nici foame, nici sete,
doar caut locul unde s-a rupt
firul călătoriei noastre
prin rețelele iubirii,
care părea că abia se deschide
în inimile noastre conectate.

Te țineam aproape,
cu dorința de a nu închide ecranul,
și tot universul se strângea
în jurul clipei.
Nimic de retușat —
doar respirația comună
și liniștea dintre două priviri.

Focul era un cod de culoare,
iar eu îți aduceam flori din feed,
le cântăream în like-uri
și în parfumul pixelilor.

Acum, înserate,
îți trimit mesaje prin porumbei digitali —
au baterie cât să zboare până la tine,
la etajul tău de castel modern,
unde te-ai retras ca o lampă
aprinsă din mine.

În lac, astăzi, frunzele cad,
în paralel cu lacrimile mele.
O geometrie pe care n-aș fi vrut
s-o văd cusută în realitatea —
oricum zdrențuită — a timpului actual,
care tot vine,
cu fiecare zi suflată
din coșul de nuiele al zeilor,
pentru noi, pământenii,
ascunși în straiul de buruieni.

Sărim din mănunchiul care suntem,
să prindem zilele cu ambele mâini
și să le împodobim cu fapte bune,
cum a scris cronicarul, demult,
cu pana muiată în adevăr.
Nu-mi mai este nici foame, nici sete —
doar stau pe gânduri
și încerc să descopăr unde s-a rupt
firul călătoriei noastre
pe tărâmul iubirii,
care abia se deschisese inimilor,
bătând împreună pentru o cauză:
salvarea de la somnul monotoniei
și al neîmplinirii...

Te îmbrățișam, deloc stângaci —
nu-mi permitea dorința
de a te ține aproape —
simțeam cum un cosmos întreg
se pleacă în splendoarea din clipe.
N-aveam nimic de retușat,
ne urmam inimile
și ne era atât de bine.

Focul din preajma colibei
era înghițit de cel al îndrăgirii simultane,
iar eu îți aduceam flori din vâlcele,
să le cântărim culoarea în ochi
și parfumul, în nările bete de miresme.

Acum, pe înserate în traiul meu,
îți trimit mesaje prin porumbei —
le-am dat grăunțe, cât să le ajungă
pentru colindul lor îndelung,
pe la etajul tău din castel,
unde te-ai refugiat ca o lampă,
a cărei flacără sunt eu.