În lac, astăzi, frunzele cad,
în paralel cu lacrimile mele.
O geometrie pe care n-aș fi vrut
s-o văd cusută în realitatea —
oricum zdrențuită — a timpului actual,
care tot vine,
cu fiecare zi suflată
din coșul de nuiele al zeilor,
pentru noi, pământenii,
ascunși în straiul de buruieni.

Sărim din mănunchiul care suntem,
să prindem zilele cu ambele mâini
și să le împodobim cu fapte bune,
cum a scris cronicarul, demult,
cu pana muiată în adevăr.
Nu-mi mai este nici foame, nici sete —
doar stau pe gânduri
și încerc să descopăr unde s-a rupt
firul călătoriei noastre
pe tărâmul iubirii,
care abia se deschisese inimilor,
bătând împreună pentru o cauză:
salvarea de la somnul monotoniei
și al neîmplinirii...

Te îmbrățișam, deloc stângaci —
nu-mi permitea dorința
de a te ține aproape —
simțeam cum un cosmos întreg
se pleacă în splendoarea din clipe.
N-aveam nimic de retușat,
ne urmam inimile
și ne era atât de bine.

Focul din preajma colibei
era înghițit de cel al îndrăgirii simultane,
iar eu îți aduceam flori din vâlcele,
să le cântărim culoarea în ochi
și parfumul, în nările bete de miresme.

Acum, pe înserate în traiul meu,
îți trimit mesaje prin porumbei —
le-am dat grăunțe, cât să le ajungă
pentru colindul lor îndelung,
pe la etajul tău din castel,
unde te-ai refugiat ca o lampă,
a cărei flacără sunt eu.