În lac, azi, frunzele cad
ca niște emoji triste —
paralele cu lacrimile mele.
Timpul e o haină ruptă,
coasă de zei obosiți
care suflă zile spre noi
dintr-un coș de nuiele virtual.

Noi, pământenii,
cu fețe filtrate de lumină,
încercăm să prindem ziua
ca pe o notificare bună,
s-o împodobim cu gesturi mici,
ca și cum am scrie cronica
unei speranțe offline.

Nu-mi mai e nici foame, nici sete,
doar caut locul unde s-a rupt
firul călătoriei noastre
prin rețelele iubirii,
care părea că abia se deschide
în inimile noastre conectate.

Te țineam aproape,
cu dorința de a nu închide ecranul,
și tot universul se strângea
în jurul clipei.
Nimic de retușat —
doar respirația comună
și liniștea dintre două priviri.

Focul era un cod de culoare,
iar eu îți aduceam flori din feed,
le cântăream în like-uri
și în parfumul pixelilor.

Acum, înserate,
îți trimit mesaje prin porumbei digitali —
au baterie cât să zboare până la tine,
la etajul tău de castel modern,
unde te-ai retras ca o lampă
aprinsă din mine.