Din butoiul acela, 
care nu mai era doar un recipient uitat pe țărm, 
ci devenise, fără niciun merit anume, 
un avanpost între om și marginea lumii, 
printre lucrurile ascuțite, 
detritusuri ale unei umanități 
care-și lepădase grijile ca pe niște piei vechi, 
am zărit – nu foarte aproape, 
dar nici atât de departe încât să nu mă atingă – 
silueta cuiva trecând prin sine, 
asemenea unei respirații care urcă încet 
de la călcâi spre frunte, 
căutând o justificare a ceea ce se petrece la mare.

Eul lui – dacă putem numi „eu” forma aceea translucidă 
care înaintează între două stații ale aceluiași pământ, 
părea un tren care nu voia să ajungă în haltă.

Dar, 
cum realitatea își are agenții ei vigilenți, 
jandarmii plajei l-au reperat și, 
cu un fel de gravitate birocratică, 
l-au amendat pentru tentativa de trecere clandestină 
de la un os întortocheat spre altul acoperit de cartilaje, acele materiale fragile pe care luna – în seara aceea supradimensionată – își lăsa talpa, 
împrumutată de la un struț grăbit 
să fugă de propriile gânduri cu capul îngropat în nisip.

Și așa, 
cu pasul nepotrivit, 
luna însăși părăsea cerul, 
ca o beizadea scăpată de sub autoritatea tatei, 
și se îndrepta spre coarnele plugului 
tocmai eliberat din strânsoarea palmelor de gospodar, 
precum în metalul acela răsuflat 
ar fi găsit refugiul unei nopți fără responsabilități.

Iar cel pe care-l zărisem – eu,  
cu somnul încă agățat de gene – 
plutea în văzduh asemenea unei foi 
abia ieșite din imprimantă, 
pregătit să aterizeze în altă viață decât cea dinainte. Trăgea de sine, îl trăgea și pe cel interior, și pe cel exterior, în încercarea de a-i suprapune, de a demonstra că se pot recunoaște.

N-am mai fost martor decât la reînnodarea componentelor ființei lui: o adunare solemnă a bucăților, înainte ca el, asemenea unui toiag ostoit, să cadă pe nisipul cald. În clipa aceea, și eu m-am împărțit în două – poate nu din mirare, poate nu din spaimă, ci dintr-o firească nevoie de a vedea, în sfârșit, cât din mine mai poate rămâne întreg în fața unui asemenea spectacol al devenirii.

Din butoi, 
printre lucrurile ascuțite, 
aruncate de lume înspre mare, 
am văzut 
– ceva mai departe – 
pe cineva trecând prin sine, 
de la călcâi spre creștet.
Eul lui era un tren între două stații 
ale aceleiași glii, 
numite oricum vă veți fi dorit dumneavoastră...
Dar a fost depistat de jandarmii plajei 
și amendat pentru fuga de realitate, 
pentru trecerea frontierei 
dintre un os mai întortocheat 
și altul, înconjurat de cartilaje - mereu supuse 
apăsării nocturne.

Luna avea o talpă mare, 
de struț, al cărui cap 
s-a ascuns în nisip de propriile gânduri. 

Cu talpa împrumutată, 
luna însăși fugea de pe boltă  
către coarnele plugului, abia scăpate 
din strânsoarea palmelor de gospodar, 
ca o beizadea se ducea spre locurile 
unde urma să se instaleze,
să risipească banii tatei.

Cel pe care apucasem să-l văd, 
cum mă trezisem buimac din somn, 
pendulează în văzduh 
ca o foaie ieșită de la imprimantă. 

Nu mi-a fost dat să asist 
decât la recuperarea 
tuturor componentelor ființei, 
când el, 
ca un toiag, 
a căzut pe nisipul cald, 
iar eu însumi m-am despărțit în două.