Din butoi, 
printre lucrurile ascuțite, 
aruncate de lume înspre mare, 
am văzut 
– ceva mai departe – 
pe cineva trecând prin sine, 
de la călcâi spre creștet.
Eul lui era un tren între două stații 
ale aceleiași glii, 
numite oricum vă veți fi dorit dumneavoastră...
Dar a fost depistat de jandarmii plajei 
și amendat pentru fuga de realitate, 
pentru trecerea frontierei 
dintre un os mai întortocheat 
și altul, înconjurat de cartilaje - mereu supuse 
apăsării nocturne.

Luna avea o talpă mare, 
de struț, al cărui cap 
s-a ascuns în nisip de propriile gânduri. 

Cu talpa împrumutată, 
luna însăși fugea de pe boltă  
către coarnele plugului, abia scăpate 
din strânsoarea palmelor de gospodar, 
ca o beizadea se ducea spre locurile 
unde urma să se instaleze,
să risipească banii tatei.

Cel pe care apucasem să-l văd, 
cum mă trezisem buimac din somn, 
pendulează în văzduh 
ca o foaie ieșită de la imprimantă. 

Nu mi-a fost dat să asist 
decât la recuperarea 
tuturor componentelor ființei, 
când el, 
ca un toiag, 
a căzut pe nisipul cald, 
iar eu însumi m-am despărțit în două.