Din butoiul acela, 
care nu mai era doar un recipient uitat pe țărm, 
ci devenise, fără niciun merit anume, 
un avanpost între om și marginea lumii, 
printre lucrurile ascuțite, 
detritusuri ale unei umanități 
care-și lepădase grijile ca pe niște piei vechi, 
am zărit – nu foarte aproape, 
dar nici atât de departe încât să nu mă atingă – 
silueta cuiva trecând prin sine, 
asemenea unei respirații care urcă încet 
de la călcâi spre frunte, 
căutând o justificare a ceea ce se petrece la mare.

Eul lui – dacă putem numi „eu” forma aceea translucidă 
care înaintează între două stații ale aceluiași pământ, 
părea un tren care nu voia să ajungă în haltă.

Dar, 
cum realitatea își are agenții ei vigilenți, 
jandarmii plajei l-au reperat și, 
cu un fel de gravitate birocratică, 
l-au amendat pentru tentativa de trecere clandestină 
de la un os întortocheat spre altul încolțit de cartilaje, acele materiale fragile pe care luna – în seara aceea supradimensionată – își lăsa talpa, 
împrumutată de la un struț grăbit 
să-și îngroape capul în nisip,
să fugă de propriile gânduri.

Și așa, 
cu pasul nepotrivit, 
luna însăși părăsea cerul, 
ca o beizadea, 
și se îndrepta spre coarnele plugului, 
tocmai eliberat din strânsoarea palmelor de gospodar, 
precum în metalul acela răsuflat 
ar fi găsit refugiul unei nopți fără zgomot.

Iar cel pe care-l zărisem – eu,  
cu somnul încă agățat de gene – 
plutea în văzduh asemenea unei foi deșirate 
de la imprimantă, 
pregătit să aterizeze în altă viață 
decât cea dinainte. 

Trăgea de sine, 
îl trăgea și pe cel interior 
și pe cel exterior, 
în sforțarea de a-i suprapune, 
de a demonstra că se pot recunoaște.

N-am mai fost martor 
decât la adunarea solemnă a înțelepților, 
înainte ca el, 
asemenea unui toiag ostoit, 
să cadă pe nisipul cald. În clipa aceea, 
și eu m-am împărțit în două – poate 
dintr-o firească nevoie de a vedea, 
în sfârșit, cât din mine mai poate rămâne întreg 
în fața unui asemenea spectacol al devenirii.