Opera lirică a lui Carmen Firan poate fi plasată în postmodernism, cu influențe din neoexpresionism și confesionalism. Scriitura ei este marcată de: a) fragmentarism și colaj – tipic postmodernismului; b) teme ale alienării, exilului și identității; c) imaginar urban și globalizat, cu intertextualitate și referințe culturale variate. Carmen Firan, trăind între România și Statele Unite, aduce o voce cosmopolită, care îmbină lirismul interior cu un simț acut al realității actuale. În acest sens, ea continuă direcțiile postmoderne românești, precum cele inițiate de Mircea Cărtărescu sau Mariana Marin, dar le adaptează unei lumi globalizate și marcate de migrație și pluralitate identitară.
În volumul Până când (Editura Tracus Arte, București, 2025), Carmen Firan înfățișează condiția umană în toată precaritatea și noblețea ei, cu o limpezime care amintește de acea „melancolie senină” despre care vorbea, cândva, Paul Valéry. Temele care traversează cartea – dezrădăcinarea, fragilitatea identității, memoria care reconfigurează realul – sunt tratate cu o maturitate a viziunii care trădează lungul exercițiu al meditației. Versul se construiește cu o sobrietate care amintește de exigența clasică în fața formei.
Într-o lume ipotetică, în care pământul ar fi plat, iar orizonturile – limitate de înseși marginile văzute ale realității, existența în turmă ar căpăta semnificația unei strategii de supraviețuire rezonabile: „turma e adăpost călduț și anonim / Eșecurile trec neobservate / Lupul nu e lunetist, atacă la grămadă / Poți oricând pretinde că nu ești mai mult / Decât o frunză în vânt, un fir de iarbă” (Un alt decembrie). Aderarea la colectiv, în acest cadru, ar fi justificabilă nu doar prin instinctul de conservare, ci și printr-o formă de înțelepciune care valorizează coeziunea și uniformitatea destinelor. Dar tocmai această condiție – aceea a platitudinii absolute – face imposibilă transpunerea teoriei în planul real. În acest context, avantajele turmei se dovedesc iluzorii. Astfel, ceea ce se prezintă drept beneficiu – diluarea durerii prin distribuirea ei egală – se revelează a fi, în fond, o renunțare la sine, care, în epoca modernă, echivalează cu o formă subtilă de anulare a libertății. Această optică se înscrie într-o direcție poetică postmodernă, apropiată de lirica Martei Petreu sau, în alt registru, de tonul confesiv-ironic al lui Șerban Foarță, dar temperată de o notă de gravitate calmă. Carmen Firan nu ridică vocea, nu acuză, ci constată. Ironia este aici discretă, aproape imperceptibilă, ascunsă în metafora „adăpost călduț și anonim”, care expune confortul psihologic al celor care aleg să se dizolve în masa protectoare a mediocrității. Turma devine o alegorie a lumii contemporane. „A fi frunză în vânt” sau „fir de iarbă” exprimă un calcul de adaptare, o strategie de subzistență spirituală într-o lume haotică. Lupul, vrăjmaș arhetipal, nu mai acționează cu discernământul selectiv al unei forțe mitologice menite să pedepsească hybrisul, ci atacă indistinct, la grămadă, fără a cere justificări. Tocmai în această impersonalitate feroce constă paradoxul: individul are șansa de a scăpa nu prin eroism sau prin virtute, ci prin insignifianță.
Până ce nu se vor plini acele condiții absconse, închise în structura însăși a posibilului – precum improbabila metamorfoză a globului pământesc din sferic în plan, ori până ce nu va răsuna acel dies irae pe care Lucrețiu îl prevestea prin „O zi pământul pieirii va da” -, acele acțiuni care dezangajează și alarmează pe autoare nu se vor înfăptui. Iată, condensat și transfigurat în formula unei reflecții grave, mesajul volumului semnat de Carmen Firan. Calitatea de poet nu se epuizează în biografia celui care a exercitat-o. Ea se prelungește dincolo de viața autorului, iradiind deopotrivă în ordinea terestră, unde poemele continuă să lucreze în conștiința celorlalți, și în ordinea cosmică, unde cuvântul, înnobilat prin suferință și luciditate, se apropie de funcția arhetipală a logosului. Un poet autentic este acela care a dezgolit extincția de clișee și a acceptat-o ca pe o experiență fundamentală: „Poetul a întors moartea pe toate fețele / S-a jucat de tânăr cu ea / Au stat la aceeași masă și au descusut cuvinte / Au plecat la drum împreună / S-au tachinat și s-au odihnit sub același castan / Multe ape curate sau tulburi / S-au vărsat sub ochii lor în ocean” (Poezia e drum).
Imaginea societății actuale se alcătuiește sub semnul unei resemnări tăcute, dar vinovate, față de o moștenire ale cărei beneficii – pacea, bunăstarea, ordinea garantată de eforturile generațiilor anterioare – le-am primit fără jertfă și, poate tocmai de aceea, le-am întâmpinat fără gratitudine. În locul unei conștiințe lucide și participative, s-a instalat o oboseală comodă, o indiferență născută dintr-un surplus de confort: o deplasare inertă, ca de la un fotoliu la altul, într-un spațiu lipsit de gravitația realului. În acest vid al simțirii, am substituit reperele umane cu edificii care ne scapă de sub control: rețele de comunicare fără prezență, identități fără rădăcini etc. Lumea astfel creată ne devansează, ne dislocă, iar în acest proces de accelerare fără direcție ajungem să ne vedem inadecvat deconectați de fiorul tragic al unui război care se desfășoară în vecinătatea noastră imediată – geografică și morală. Astfel, ceea ce am moștenit riscă să se piardă prin indolență și nu prin colaps: „Ne-am culcat pe-o ureche / Norocoși că n-am prins niciun război / Câmpiile erau verzi și laptele mamei ne strepezea dinții / Călătoream din fotoliu prin locuri exotice / Diminețile ridicam castele și tot noi / Le dărâmam până seara / Ni se părea firesc ca visele să nu se împlinească / Ca râurile să se verse în aceeași matcă de unde ieșiseră / Un cerc vicios o centură de siguranță / O colivie tapetată frumos / Mușcam hemesiți dintr-un viitor pus la cale minuțios / Pe care nu l-am crezut în stare fără noi” (Generația fericită). În tumultul vremurilor care se năruiesc și se restaurează într-un necontenit balans, nu se impun cei care urmează mersul curent al lucrurilor, ci acei „rătăciți” – așa cum îi numea judecata plată a perioadei – care și-au propus obiective înalte. Astăzi, în timp ce majoritatea se zbate în chingile unui progres tehnologic devenit stăpân, ei, visătorii de altădată, sunt deja cuceritori ai cosmosului, aventurieri ai nemărginirii: „Când ne-am trezit / Dintr-o epocă de aur în alta / Lunatecii se mutaseră de mult pe Marte”.
Există o clipă, rară și adesea irevocabilă, în care omul, istovit de formulele seci ale realității, ignoră ordinea lucrurilor și pornește, asemenea eroului arhaic, înspre marginea lumii. Nu o face din dorință de evaziune, ci pentru a răspunde unui apel tainic, revelat aici sub chipul ghicitoarei în palmă – simbol transparent al fatalității acceptate, dar și al unei inițieri într-un limbaj necunoscut, pentru cei deschiși către miracol: „Am părăsit tot și am fugit la capătul lumii / mai mult să-i fac pe plac ghicitoarei în palmă / silabisea destinul pentru începători ca mine / care nu au mers niciodată pe colțul lunii crestate de cuțit / ori în nopțile subțiate de urletul cucuvelei / ori prin arșiță și deșert cu hainele sfâșiate / bolborosind blesteme și mituri (Eșarfa albastră). Poezia evocă traseul unei conștiințe neîmplinite, care n-a călcat, până acum, pe colțul lunii. Este o geografie interioară traversată de semne obscure: cucuveaua este ecoul unei lumi mitice, iar deșertul și hainele sfâșiate sugerează încercări ascetice, al căror cuvânt „bolborosit” nu mai este discurs, ci magie, descântec, invocare.
Poemul Hoții de vise propune o meditație asupra timpului afectiv – acel timp interior, nedespărțit de memoria iubirii, de ritmurile firești ale naturii și de sensul, adesea iluzoriu, al permanenței. Sub pretextul pierderii unui lămâi, autoarea construiește o parabolă intimă a vieții trăite împreună, a formelor delicate prin care iubirea se întrupează, crește și, în cele din urmă, este amenințată de uitare ori de pierdere. Lămâiul, răsărit dintr-o sămânță banală – „de la supermarket” -, devine metafora vie a unei iubiri construite din gesturi cotidiene, repetate cu fidelitate și tandrețe: „Azi noapte am visat că ne-au furat lămâiul / Copacul iubirii noastre de un sfert de veac / Am pus semințe într-un borcan cu apă / Am presărat pământ și i-am cântat / Până când un lujer fragil s-a înălțat / Așa cum munții ies într-o noapte din nimic / Un vis crescut dintr-o sămânță de la supermarket / Miracol banal născut din amândoi”. Există în versurile centrale ale poemului o discretă reflecție asupra timpului ca formă a transformării afective: vara este momentul expunerii, al mândriei publice; iarna — al retragerii, al intimității protejate, în care iubirea se manifestă prin gesturi de îngrijire reciprocă. Enumerarea ritualurilor — cântatul, număratul florilor, cântărirea lămâilor — are o funcție dublă: consemnarea tandreței și conservarea trecutului afectiv („Vara scoteam afară lămâiul / Să vadă vecinii mândrețea de copac / Iernile îl aduceam sub fereastră / Îl înveleam în palme pe rând / Tu numărându-i florile noi / Eu cântărind din ochi lămâile verzi / Cum aș fi cântărit tinerețea crudă și proaspătă / Care ne umplea pieptul cu nerăbdare și necunoscut”). Însă ceea ce frapează este că toate acestea sunt prezentate post factum, în urma unei pierderi. Furtul lămâiului, survenit „azi noapte”, trimite la o înstrăinare onirică și violentă, o ruptură neașteptată care dezvăluie fragilitatea a tot ceea ce fusese clădit pe îndelete. Lipirea anunțurilor – „Pierdut vis. Recompensă grasă” – devine un act disperat, aproape ritualic, prin care se încearcă recuperarea sensului care-l justifica. Este, în esență, un poemdespre pierderea centrului afectiv.
Stilul lui Carmen Firan se definește prin capacitatea de a translata banalitatea cotidianului într-un registru simbolic discret, dar constant. Poezia ei nu se revendică de la efuziunile confesive sau de la transcendența solemnă, ci dintr-un teritoriu intermediar, unde gesturile cele mai simple sunt investite cu un potențial sacru, intim, dintr-un respect aproape ritualic pentru fragilitate: „Muzică în surdină la o grădină de vară / Chelnerul picotește la o masă privind fotografia / Unui copil care încă îl mai așteaptă / Cu lumina aprinsă ciulind urechile / La fiecare zgomot de afară” (Nostalgii de vară); „O seară liniștită nu e totuna cu una tăcută / Într-o seară liniștită auzi / Păsările care își caută perechea / Vântul spulberând frunze de nuc // Într-o seară tăcută nu se aude nimic / Singuratecii așteaptă noaptea cu fereastra închisă / Și noaptea se lasă greoaie și mută / Se adună amintirile ca soldații într-o cazarmă de fum” (Auzi?). În aceste versuri, distingem o dimensiune narativă reținută, în care discursul liric nu izbucnește, ci alunecă liniar, cu o aparentă detașare care ascunde un fond tensionat. Această tehnică (bazată pe detalii, repetiții semnificative și progresie afectivă) permite enunțarea unor istorii afective fără a cădea în sentimentalism. Cuvântul devine o funie de salvare, un act de reconstituire a unei anume familiarități.
