Din butoiul acela, 
care nu mai era doar un recipient uitat pe țărm, 
ci devenise, fără niciun merit anume, 
un avanpost între om și marginea lumii, 
printre lucrurile ascuțite, 
detritusuri ale unei umanități 
care-și lepădase grijile ca pe niște piei vechi, 
am zărit – nu foarte aproape, 
dar nici atât de departe încât să nu mă atingă – 
silueta cuiva trecând prin sine, 
asemenea unei respirații care urcă încet 
de la călcâi spre frunte, 
căutând o justificare a ceea ce se petrece la mare.

Eul lui – dacă putem numi „eu” forma aceea translucidă 
care înaintează între două stații ale aceluiași pământ, 
părea un tren care nu voia să ajungă în haltă.

Dar, 
cum realitatea își are agenții ei vigilenți, 
jandarmii plajei l-au reperat și, 
cu un fel de gravitate birocratică, 
l-au amendat pentru tentativa de trecere clandestină 
de la un os întortocheat spre altul acoperit de cartilaje, acele materiale fragile pe care luna – în seara aceea supradimensionată – își lăsa talpa, 
împrumutată de la un struț grăbit 
să fugă de propriile gânduri cu capul îngropat în nisip.

Și așa, 
cu pasul nepotrivit, 
luna însăși părăsea cerul, 
ca o beizadea scăpată de sub autoritatea tatei, 
și se îndrepta spre coarnele plugului 
tocmai eliberat din strânsoarea palmelor de gospodar, 
precum în metalul acela răsuflat 
ar fi găsit refugiul unei nopți fără responsabilități.

Iar cel pe care-l zărisem – eu,  
cu somnul încă agățat de gene – 
plutea în văzduh asemenea unei foi 
abia ieșite din imprimantă, 
pregătit să aterizeze în altă viață decât cea dinainte. Trăgea de sine, îl trăgea și pe cel interior, și pe cel exterior, în încercarea de a-i suprapune, de a demonstra că se pot recunoaște.

N-am mai fost martor decât la reînnodarea componentelor ființei lui: o adunare solemnă a bucăților, înainte ca el, asemenea unui toiag ostoit, să cadă pe nisipul cald. În clipa aceea, și eu m-am împărțit în două – poate nu din mirare, poate nu din spaimă, ci dintr-o firească nevoie de a vedea, în sfârșit, cât din mine mai poate rămâne întreg în fața unui asemenea spectacol al devenirii.

Din butoi, 
printre lucrurile ascuțite, 
aruncate de lume înspre mare, 
am văzut 
– ceva mai departe – 
pe cineva trecând prin sine, 
de la călcâi spre creștet.
Eul lui era un tren între două stații 
ale aceleiași glii, 
numite oricum vă veți fi dorit dumneavoastră...
Dar a fost depistat de jandarmii plajei 
și amendat pentru fuga de realitate, 
pentru trecerea frontierei 
dintre un os mai întortocheat 
și altul, înconjurat de cartilaje - mereu supuse 
apăsării nocturne.

Luna avea o talpă mare, 
de struț, al cărui cap 
s-a ascuns în nisip de propriile gânduri. 

Cu talpa împrumutată, 
luna însăși fugea de pe boltă  
către coarnele plugului, abia scăpate 
din strânsoarea palmelor de gospodar, 
ca o beizadea se ducea spre locurile 
unde urma să se instaleze,
să risipească banii tatei.

Cel pe care apucasem să-l văd, 
cum mă trezisem buimac din somn, 
pendulează în văzduh 
ca o foaie ieșită de la imprimantă. 

Nu mi-a fost dat să asist 
decât la recuperarea 
tuturor componentelor ființei, 
când el, 
ca un toiag, 
a căzut pe nisipul cald, 
iar eu însumi m-am despărțit în două.

Vorbesc pe WhatsApp cu Cristian…

El se pregătește să doarmă în mașină. Îl întreb unde a parcat.

– Lângă magazin. Eu privesc magazinul și camerele mă văd pe mine.

Stau pe stinghii
și privesc soarele insulei
cum se ridică peste cafeneaua 
care își deschide ușa, 
cu ajutorul viespilor –
așa se pare, după cum ele mișună,
în căutarea hranei și a spațiului,
despre a cărui paternitate zumzăie,
spre adormirea atenției turistului uluit,
care așteaptă, ca o barcă,
să alunece pe întinsul Thassos.

Pe mine, după cugetările nocturne,
când am compus viețile filosofilor
cu o pană de pescăruș muiată în inimă –
cu sângele meu am scris,
la stadiul metaforic;
n-am făcut harakiri,
nici nu m-am mutilat pentru cauza culturii –
pe mine mă prinde somnul acum
și mă las pe spate, în apa mării,
aproape de țărm.

Cine mă privește din larg
ar crede că stau cu pletele
în poala femeii din spatele meu,
venite la plajă,
cu umbrela înfiptă în nisip,
ca un steag al enunțului:
„Aici, stăpânesc eu!”

alunec în tristețe
și nu mă mai oprește nimic –
nici idealurile vechi,
pe care le-am șters ca pe niște fișiere corupte,
nici muzica tinerilor,
care repetă la chitară o piesă
pe care n-am mai avut chef s-o învăț.

aveam un stâlp – iubirea instantanee –
la care mă conectam când venea valul de nostalgie
față de mine,
cel care credea că viața are infinite versiuni
și toate frumoase.

așteptam ziua de mâine
ca pe o actualizare de sistem
care va repara ceva în sufletul meu,
astăzi hărțuit de adâncuri fără rețea.

nu mă mai bucură nimic de la suprafață,
nici oamenii, nici arborii, nici orașele.
sunt o gară închisă –
fără trenuri, fără ecou de plecare.

iarna bate la ușă
și dacă-i deschid, intră doar nori și huruit de moară veche
unde grâul s-a terminat
și doar neghina mai trece prin roțile ruginite.

uleiul din lămpi e altul,
mirosul lui rânced mă împinge în colțurile lumii,
unde timpul uită tot –
și bătrânele își pierd gândurile
printre borcane goale.

aș vrea să-l mai apuc pe Dumnezeu de picior,
dar n-a mai trecut pe-aici
de când s-a terminat scrierea Scripturii,
iar autorii ei
sunt praf în propriile versete.

va mai fi și pentru mine
vreun răgaz,
vreo clipă în care căderea
să nu mai fie?

Alunec în tristețe
și nu mă oprește nimic să o iau la vale —
nici propriile idealuri,
de care m-am lepădat și pe care nu le mai am,
nici muzica pe care o cântă seara
tinerii de mai încolo de mine...

Aveam un stâlp — iubirea instantanee —
de care mă lipeam
ca să nu mă ia valurile nostalgiei
față de mine însumi,
cel care am fost cândva,
animat de visuri și de splendorile
încă neepuizate ale vieții,
așa cum le credeam.

Așteptam ziua de mâine,
convins că în soarele ei
se ascund comorile
de care avea nevoie sufletul meu,
astăzi hărțuit de chemarea adâncului.

Nu mă mai bucură nimic
de pe suprafața pământului;
sunt atât de lipsit de renaștere
ca o gară fără trenuri și fără călători.

Iarna bate la ușă.
Dacă îi deschid,
are numai nori —
și în spate,
sunete de mori care macină grâul lumii,
dar numai neghină îi cade
din gura fără dinți
și fără aplombul de altădată
de a mai mesteca recoltele
aduse în saci de moșnegi.

E altul uleiul din lămpi;
mirosul lui rânced mă respinge
și mă trage și el
într-un recipient afumat,
uitat prin colțuri
de bătrâne uituce...

Aș vrea să-L mai apuc pe Dumnezeu de picior,
dar nu a mai călcat prin bătătură
de la stabilirea Sfintei Scripturi —
scrisă și ea de mâini
care au putrezit de mult.

Va mai fi, oare, și pentru mine
vreun răgaz de la această cădere
care îmi îngreunează inima
în fel irevocabil?

Alunec în tristețe 
și nu mă oprește nimic să o iau la vale —
nici propriile idealuri,
de care m-am lepădat, nu mai am,
nici muzica pe care o interpretează,
în seară, 
tinerii de mai încolo de mine...

Aveam un stâlp — iubirea instantanee —
de care mă lipeam 
ca să nu mă ia valurile nostalgiei
față de mine însumi,
cel care am fost odinioară,
animat de visuri și de splendorile 
încă neepuizate ale vieții,
așa cum le credeam.

Așteptam ziua de mâine,
convins că în soarele ei
se vor ascunde comorile 
de care avea nevoie sufletul meu,
astăzi hărțuit de chemarea adâncului.

Nu mă mai bucură nimic 
de pe suprafața pământului;
sunt lipsit de renaștere
ca o gară fără trenuri și fără călători.

Iarna bate la ușă.
Dacă-i deschid, aduce fâșii de nori
și în spate — sunetul unor mori 
care macină grâul,
dar numai neghină scoate din gura ei fără dinți 
și fără aplombul de a mai mesteca recoltele
aduse în saci de moșnegi.

E altul uleiul din lămpi;
mirosul lui rânced mă desfide,
mă târăște într-un vas afumat,
uitat prin colțuri de babe 
neglijente și fără ținere de minte.

Aș vrea să-L mai apuc pe Dumnezeu de picior,
dar El n-a mai pus piciorul în bătătură
de la stabilirea Sfintei Scripturi —
scrisă și ea de mâini
care au putrezit de multă vreme.

Va mai fi și pentru mine
vreun răgaz de la această cădere
care-mi îngreunează inima
în fel irevocabil, 
să pot și eu privi 
din nou răsăritul marin?

În lac, azi, frunzele cad
ca niște emoji triste —
paralele cu lacrimile mele.
Timpul e o haină ruptă,
coasă de zei obosiți
care suflă zile spre noi
dintr-un coș de nuiele virtual.

Noi, pământenii,
cu fețe filtrate de lumină,
încercăm să prindem ziua
ca pe o notificare bună,
s-o împodobim cu gesturi mici,
ca și cum am scrie cronica
unei speranțe offline.

Nu-mi mai e nici foame, nici sete,
doar caut locul unde s-a rupt
firul călătoriei noastre
prin rețelele iubirii,
care părea că abia se deschide
în inimile noastre conectate.

Te țineam aproape,
cu dorința de a nu închide ecranul,
și tot universul se strângea
în jurul clipei.
Nimic de retușat —
doar respirația comună
și liniștea dintre două priviri.

Focul era un cod de culoare,
iar eu îți aduceam flori din feed,
le cântăream în like-uri
și în parfumul pixelilor.

Acum, înserate,
îți trimit mesaje prin porumbei digitali —
au baterie cât să zboare până la tine,
la etajul tău de castel modern,
unde te-ai retras ca o lampă
aprinsă din mine.

În lac, astăzi, frunzele cad,
în paralel cu lacrimile mele.
O geometrie pe care n-aș fi vrut
s-o văd cusută în realitatea —
oricum zdrențuită — a timpului actual,
care tot vine,
cu fiecare zi suflată
din coșul de nuiele al zeilor,
pentru noi, pământenii,
ascunși în straiul de buruieni.

Sărim din mănunchiul care suntem,
să prindem zilele cu ambele mâini
și să le împodobim cu fapte bune,
cum a scris cronicarul, demult,
cu pana muiată în adevăr.
Nu-mi mai este nici foame, nici sete —
doar stau pe gânduri
și încerc să descopăr unde s-a rupt
firul călătoriei noastre
pe tărâmul iubirii,
care abia se deschisese inimilor,
bătând împreună pentru o cauză:
salvarea de la somnul monotoniei
și al neîmplinirii...

Te îmbrățișam, deloc stângaci —
nu-mi permitea dorința
de a te ține aproape —
simțeam cum un cosmos întreg
se pleacă în splendoarea din clipe.
N-aveam nimic de retușat,
ne urmam inimile
și ne era atât de bine.

Focul din preajma colibei
era înghițit de cel al îndrăgirii simultane,
iar eu îți aduceam flori din vâlcele,
să le cântărim culoarea în ochi
și parfumul, în nările bete de miresme.

Acum, pe înserate în traiul meu,
îți trimit mesaje prin porumbei —
le-am dat grăunțe, cât să le ajungă
pentru colindul lor îndelung,
pe la etajul tău din castel,
unde te-ai refugiat ca o lampă,
a cărei flacără sunt eu.

Cârtițele se adăpostesc în pagină
și împing spre suprafață
mormane lexicale,
adâncite, de-a lungul vieții, 
în fiori.

Ele sapă în cuvinte
și scot la lumină
dezbaterea despre lună —
o vedem cum petrece noaptea,
suită în car
și în vorbele noastre despre ea.

Ce o fi pe partea ei nevăzută?
Sau, mai bine,
hai s-o pândim
când se spală în apa oceanului.

În caiet,
regăsesc Turnul din Babilon.
Schelele se aud și astăzi în cădere —
de la aspirația către locul unde stă Dumnezeu
până la mâhnirea acelor oameni,
care n-au mai apucat să-și spună,
verde-n față,
planul construcției către zeu.

De atunci, ne-au tot condus:
Jupiter, mereu supărat,
cu fulgerul pregătit să trăsnească,
Hera, atentă la cine primește premiul frumuseții
dintre supusele ei,
Diana, cu arcul încordat,
țintind căprioara din tufiș...

Pe urmele acestor subiecte, obosesc.
Mi se închid ochii
și, între pleoape,
se strivește visul
de a fi terminat încă o poezie —
scrisă sub imperiul dicteului automat,
născut acum un secol,
din mintea a doi români plecați în Elveția.