Stimulii vârstei, romantisme puerile – în transcriere era să apară „reumatisme” – v-au dat brânci într-o ceață. Trebuie ca mâinile mele să o ridice de pe privire.
Te-ai întors în vise. M-am trezit dintr-un somn greu. Dunărea nu te-a învățat nimic – ea ia în reflectare numai ce vrea...
Au trecut douăzeci și șapte de ani. Gurile nașilor tac în pământ, mulți dintre jucători se odihnesc în eternitate.
Peste alți douăzeci și șapte de ani, dacă îi mai apuc, voi avea o vârstă de moș, optzeci și doi! Cum zboară timpul! N-ar fi o problemă, întrucât și avioanele zboară, dar ne ia din viață, ne izbește de limitele corpului și nu mai suntem noi astăzi cei de ieri.
Creierul obosește pe drumul cititului, nu mai poți face abdomene și nu-ți vine să crezi unde ai ajuns.
Nu te mai bucuri de lucrurile simple, care te extaziau altădată.
Ești ca un om împins înainte de viață, un vagon care se întreabă când o va coti de pe calea ferată.
Mă retrag cu nașul undeva, la etajul restaurantului și privim explozia sârbei.
Linii se întretaie pe ritm, femeile sar în horă, bărbații își mișcă picioarele ca fotbaliștii în dribling, cercurile se fac, se desfac, saxofonul lui Nelu Dudu, care s-a auzit și la nunta părinților mei, ține isonul formației de muzicanți...
Uluit de priveliște, nașul dă din cap uluit și exclamă: „Este ceva... Este mai fascinant decât Ciuleandra!”.
Atunci, mă uit și eu mai atent. Voioșia din hore - cercurile s-au transformat în linii drepte care par a se duce undeva în infinit - este o dezlănțuire de energii fără oprire.
Nu încetează frenezia aceasta. E până la Dumnezeu...
De atunci, au trecut 27 de ani. Gurile nașilor tac în pământ, mulți dintre jucători se odihnesc în eternitate.
Peste alți 27 de ani, dacă îi mai apuc, voi avea o vârstă de moș, 82!
Cum zboară timpul! Nu ar fi o problemă, întrucât și avioanele zboară; dar ne ia din viață, ne izbește de limitele corpului și nu mai suntem noi astăzi cei de ieri.
Creierul obosește pe drumul cititului, nu mai poți face abdomene și nu-ți vine să crezi unde ai ajuns.
Nu te mai bucuri atât de ușor de evenimentele simple, care te extaziau altădată.
Ești ca un om împins înainte de viață, un vagon care se întreabă când o va coti de pe calea ferată.
Mă retrag cu nașul undeva, la etajul restaurantului și privim explozia sârbei.
Linii se întretaie pe ritm, femeile sar în horă, bărbații își mișcă picioarele ca fotbaliștii în dribling, cercurile se fac, se desfac... La saxofon e Nelu Dudu, care a cântat și la nunta părinților mei.
Pe gânduri, uluit de priveliște, nașul dă din cap și exclamă: - Este ceva... Este mai spectaculos decât Ciuleandra!
Atunci, mă uit și eu mai atent. Voioșia din hore - cercurile s-au transformat în linii drepte care par a se duce în infinit - este o dezlănțuire de energii fără oprire. Nu pare să înceteze frenezia aceasta. E până la Dumnezeu...
Mă retrag cu nașul undeva, la etajul restaurantului și privim explozia sârbei.
Linii se întretaie pe ritm, femeile sar în horă, bărbații își mișcă picioarele ca fotbaliștii în dribling, cercurile se fac, se desfac, saxofonul ține isonul formației de muzicanți...
Pe gânduri, uluit de priveliște, nașul dă din cap și exclamă: - Este ceva... Este mai spectaculos decât Ciuleandra!
Atunci, mă uit și eu mai atent. Voioșia din hore - cercurile s-au transformat în linii drepte care par a se duce în infinit - este o dezlănțuire de energii fără oprire. Nu pare să înceteze frenezia aceasta. E până la Dumnezeu...
Orizontul pe care mi-l oferi duce spre mine însumi mai mult decât o madlenă pentru Marcel Proust.
Mă redescopăr pe mine, cel de douăzeci de ani, care își dorea să întâlnească prototipul de fată care ești tu.
Anii mi te-au ascuns, pierdut printre alte privighetori — era să-mi înstrăinez glasul de aur al inimii. Poate că l-am închis, din greșeală, într-o cutie de metal și de acolo, oricât de mult ar fi îngânat viața, nu se mai făcea auzit. Pufnea în sine, precum o locomotivă care își lasă aburul prin munții înzăpeziți.
Singurătatea era tovarășa mea permanentă. Avea și ea un rost de la destin: scotea cărțile din sertarele simțirii mele, mă învăța să-mi aud gândul și cuvintele care, învelite în lucire, se adunau la un taifas cu mine, pe hârtie.
Au fost și prăpăstii care m-au amenințat cu durata pe care ar fi cerut-o ridicarea din nou la ceea ce eram, cândva.
Nu-mi era teamă — să se înțeleagă de aici — de căderea în sine, care măsura doar o clipă. Mai mult mă înspăimânta urcușul, asemănător vulturului, dar eu nu aveam decât elanul și nu aripi — ca stăpânul stâncilor.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
