Înainte de a merge la medic, Cristian se plânge:

— Ce repede se învârte ceasul! Parcă a luat pastile de energie. Mă împinge înspre medic…

Se uită în oglindă, își potrivește sprâncenele cu degetul ud și oftează teatral:

— Iată-l și pe băiatul ăsta tânăr, simpatic, ușor încovoiat de viață… Poate i se trage de la excesul de gânduri.

Acest al patrulea volum al ediției critice Amprente și voci, subintitulat sugestiv Spiritul Olteniei, este rodul constanței profesorului universitar Florea Firan și se distinge prin amploare analitică și prin caracterul monografic exclusiv, consacrat scriitorilor, ale căror opere sunt ancorate în spațiul geografic și cultural al Olteniei. Trebuie afirmat că s-a evitat cu meticulozitate repetiția și nu au mai fost incluși autorii deja analizați în volumele precedente. Prezentul tom adună laolaltă portretele a 51 de scriitori, selectați cu atenție, pentru a reprezenta plenitudinea talentului oltenesc. Demersul selectiv a avut în vedere nu doar criteriul apartenenței geografice, dar și relevanța estetică și conceptuală a operei fiecărui scriitor, astfel încât ansamblul să contureze o imagine coerentă și reprezentativă a identității literare. Autoritatea științifică și viziunea critică a profesorului Florea Firan conferă acestei lucrări soliditate academică.

Volumul se deschide cu figura monumentală a lui Tudor Arghezi, căruia i se acordă un spațiu critic amplu, pe măsura complexității operei lui. Alegerea acestuia ca punct de plecare nu este întâmplătoare, ci reflectă atât dimensiunea sa emblematică în contextul literaturii române, cât și consonanța profundă dintre profilul său creator și intenția generală a lucrării: aceea de a surprinde specificitatea și forța expresivă a literaturii oltenești. Arghezi nu este doar un reper estetic și stilistic, ci și un simbol al unei viziuni literare inovatoare, ancorată în tradiție, dar mereu orientată spre explorarea limitelor limbajului poetic.

Într-o epocă în care revizuirea valorilor culturale s-a făcut cu febrilitate și adesea cu zor nedrept, operele lui Dinu Săraru, precum și acelea ale lui Adrian Păunescu, au fost supuse unei duble lecturi, în funcție de poziția cronologică față de acel prag istoric numit, cu majusculă adesea abuzivă, Revoluția. Dacă înainte de 1989, ei ocupau poziții privilegiate în ierarhia culturală oficială, asumându-și, în forme diferite, un rol de reprezentare și, uneori, de legitimare a discursului politic, după acest moment de ruptură, percepția asupra lor a oscilat între recuperare critică și respingere vehementă.

Florea Firan, spirit echilibrat și cunoscător subtil al contextelor biografice și literare, îi așază în peisajul postdecembrist cu o luciditate care evită atât denunțarea facilă, cât și idealizarea retrospectivă. În lectura lui, cei doi autori nu sunt doar relicve ale unui regim, ci martori complicați ai unei epoci și participanți activi, cu merite și limite, la drama reconstrucției culturale de după 1990.

Profesorul Florea Firan notează că „problemele și temele pe care Adrian Păunescu le dezbate îi definesc energetismul oltenesc, dar și implicarea în viața contemporană”. În această pornire combativă fără repaus, se recunoaște figura poetului ce refuză izolarea turnului de fildeș, preferând, dimpotrivă, arena vieții, unde cuvântul devine armă și ideal („Societatea noastră e luptă, vis și rană, / Așa e organismul care înfrânge vicii // Ce oameni conduc pe ceilalți oameni? / Cum să scurtăm prostia, să prevenim trădarea? / Aflarea la putere e cel mai dur examen” – Lumea șpalt). Adrian Păunescu se înfățișează în cadrul literaturii române drept o conștiință legată organic de destinul poporului și al țării sale, un participant pasionat, a cărui voce poetică a rezonat cu vibrațiile adânci ale unei istorii trăite și îndurate. În această osmoză dintre creator și comunitate, dintre vers și destin național, se conturează figura unui poet care nu a conceput arta în afara angajării totale și a transformat scrisul într-o formă de slujire și asumare.

De asemenea, optica profesorului Florea Firan asupra operei lui Dinu Săraru rămâne neatinsă de judecățile diacronice care au fost formulate în jurul acesteia, inclusiv de încadrările critice care, precum cea a lui Vladimir Tismăneanu, îl așază pe autor în categoria „exponenților protocronismului”, alături de Paul Anghel sau Eugen Barbu. Dincolo de astfel de etichetări, profesorul Firan păstrează un demers exegetic care se apleacă asupra valorii intrinseci a scrisului lui Săraru, surprinzându-i filonul epic, atașamentul față de ethosul românesc și fidelitatea față de o viziune literară cu rădăcini în realul concret, dar și în mitologia identitară.

Anii s-au dus fulgerând peste umeri,
nici nu i-am strâns, nici nu i-am pus în vorbe,
umbra lor trece ca fumul din lampă —
fără regrete.

Vremea îmi dă, după legi neștiute,
ani ce-ar putea să mai țină o viață —
poate treizeci, poate mai puțini.

Dacă s-ar rupe în zori firul de viață,
n-aș întreba, n-aș striga —
tot ce-am avut a trecut ca o apă,
clară și rece.

Vine sfârșitul cu pas liniștit,
fără furtuni, fără plânsete grele.
Toate se-ncheie cum pleacă o toamnă —
fără durere.

Din ’90 încoace,
anii s-au dus ca un râu fără vad,
tăcuți, cuminte curgând
printre zile ce n-au cerut nimic.

Teoretic,
aș mai avea treizeci și cinci de ani —
un răgaz domol,
suficient cât să privesc înapoi
fără teamă.

Dar dacă nu?
Dacă sfârșitul vine mai iute,
n-am să-l opresc.
Am învățat să plec
fără zgomot,
ca toamna
dintr-un copac deja gol.

Din ’90 încoace,
anii s-au stins ca scântei în zăpadă,
fugari, fără urme,
fără să ceară iertare.

Teoretic,
moartea m-ar aștepta
încă treizeci și cinci de primăveri.
Poate mai multe.
Poate.

Dar dacă nu?
Dacă timpul s-ar strânge,
ca o frunză în pumnul vântului,
fără veste,
fără cuvânt?

Din '90 încoace,
anii s-au risipit — fulgere tăcute
pe cerul vieții.

Teoretic,
mi-ar mai rămâne vreo treizeci și cinci de ani,
dacă moartea ar respecta statisticile.

Dar dacă n-ar fi așa?
Dacă plecarea s-ar grăbi,
fără anunț, fără rost?

Din 1990, 
până acum, 
anii au trecut ca fulgerul...
 
Dacă mai trec 35, 
m-aș apropia de moarte 
sau poate deja nu aș mai zări soarele. 

Dar dacă ar fi mai puțini de atât? 

Ce ești, prinț sau om, când soarta te-aduce,
Pe drum cu alții, sub același cer,
În ora aceea, nimic nu-ți mai rămâne,
Decât tu și ceilalți, în același aer.

Nu-i palat, nu-i piscină, nu-i splendoare,
Doar pașii tăi, ca toți ai lumii, sunt,
În clipa aceea, în fața lumii-ntregi,
Ești doar un om, nici mai mult, nici mai puțin.

În acea secundă, nimic nu te înalță,
Traiul tău rămâne acasă, undeva,
Iar tu, în mijlocul lumii, fără măreție,
Ești ca toți ceilalți, cu aceleași doruri...

Aerul împărțit, un singur festin,
Nici diademă, nici apa ce te răcorește,
În prezentul viu, ce nimic nu-l schimbă,
Trăim acea clipă pe care viața o zămislește.

Ori ești prinț cu mantie grea 
sau om modest,  
te întâlnești, 
cândva,
pe aceeași stradă, 
cu alții... 

În acel moment, 
ești egal celor din cale.  
Nu porți după tine palatul, 
nu ai în spate piscina... 
Ești tu în haine, 
ca toți de pe traseu. 
Ești ca raza.
 
Traiul tău stă acasă. 
Nu te scalzi în public, 
nu ai pe tine împărăția de senzații 
ale apei din jacuzzi. 
 
Concret ca piatra e prezentul acela
care topește diferențele.