Conform review-urilor, aleg pentru cină un restaurant de cinci stele, aflat chiar în capul străzii. Cobor destul de mult. Sunt întâmpinat de o tânără îmbrăcată în costum popular, care mă întreabă, cu accent moldovenesc, dacă am rezervare. Nu am, dar nu e nicio problemă.

Un angajat, și el îmbrăcat în ie, mă conduce spre masă. E puțin caraghios – dar dacă așa cere eticheta localului, n-ai ce-i face.

Interiorul pare desprins dintr-o cârciumă veche, de pe vremea haiducilor: stâlpi de cărămidă roșie, arcade, ferestruici înguste. Imediat ce primesc meniul, sunt servit, din partea casei, cu un platou de jumări, ceapă și pâine bună.

Lângă masa mea, doi bărbați, cu țapi de bere în față, discută istorie. Unul dintre ei, cu barbă, povestește despre bunicul lui, care a luptat pe frontul nu știu cărui război mondial.

Atmosfera e susținută de muzică de petrecere, în stil Gică Petrescu.

La plecare, fac rezervare și pentru a doua zi, la ora 17.

Obs. Deși restaurantul era de 5 stele, prețurile erau mai mici decât la terase.

În cel mai nou volum al său, Culoarea zilei – Jurnal poetic (Editura Agnos, Sibiu), Cristian Munteanu își încredințează gândul liric unei expresii sobre și concentrate, a cărei rezonanță este subtil amplificată de grafica lui Horia Țigănuș. Volumul se deschide sub semnul unei viziuni limpezi și emoționante: versurile evocă heruvimi care veghează de la fereastra copilăriei, vârstă înfățișată ca un edificiu miraculos, capabil, uneori, să pulseze de o viață lăuntrică, aproape suprasensibilă: „mansarda copilăriei a prins viață / de noapte / heruvimi cu ochii cât cepele / au rămas agățați de fereastra copilăriei” (Mansardă).

La priveghiul Papei, Cristian și-a petrecut noaptea pescuind magneți.

Pe când făcea rondul printre măsuțele negustorilor de suveniruri, i s-a părut că aude — cum magneții căzuți între mese îl chemau stăruitor. Înarmat cu o nuielușă de vreo treizeci de centimetri, s-a apucat să-i pescuiască unul câte unul. „Cum îi atingeam cu nuiaua, cum săreau în sus de bucurie, de acolo, din negura dintre mese”. Fără să-și dea seama, între o atingere și un salt de magnet, a trecut noaptea, deși, la mică distanță, se regăseau, între alții, Trump și Bolojan.

Revăd Brașovul , după mai bine de șapte ani
Îmi arunc un ochi, din mersul mașinii, spre Castelul Bran, când sunt sunat de părintele Cristian Muntean, poet din Brașov. Mă întreabă când ajung. Îi spun că, în niciun caz, nu voi ajunge până la ora 15, când prefigurasem că vom bea o cafea. Rămâne să ne mai auzim.
Intru în Brașov… Întrezăresc afișe cu Prima Școală Românească.
Ajung la hotel. Mă uit pe inscripția de la intrare: 1789- atunci, a fost ridicată această casă maiestuoasă.

Ies în oraș. Îmi umblă prin minte cuvintele poetului Alexandru Drăghici: „Pentru mine, Brașovul, prin cafenelele lui, este un fel de Innsbruck”.
Nu o cafenea este ținta mea, ci terasa. Dar pe care să o aleg, dintre cele aliniate în centru?
Comand ceva, undeva între „Roma” și „Dracula”… Mai mult pentru a avea ocazia să stau la terasă și să mă uit la lume.
După un timp, începe să plouă destul de puternic. Băieții leagă umbrelele între ele, cu niște extensii, ca să-i protejeze pe clienți de ploaie.

Cât timp cercetez vremea pe telefon, soarele revine temeinic pe cer.

(Va urma)

Pomii sunt ca niște stâlpi de verdeață, 
care susțin culoarea cerului. 

Ce vitejie pe furnici 
să se încumete să urce pe scoarță! 
Bobul de grâu pe care-l poartă se aude, 
uneori, 
căzând în iarbă, ca un sac din căruțe.

Urechea mea înregistrează sunetele 
într-un sertar al sufletului, 
pe care-l voi deschide mai târziu, 
când ziua va trece în vid.
 
Bobul se rostogolește de pe coroanele înfrunzite, 
dar cadrul va reînvia, 
odată cu vibrația care va mișca scara timpanului, 
prin amintire.  

Cristian păstrează convingerea, exprimată cu o gravitate care nu îngăduie zâmbetul, că sub pielea istorică a Romei pulsează un oraș subteran, tainic și viu, ascuns privirii profane. Mi-a povestit, cu un fel de fervoare reținută, cum a fost de serviciu la Panteon — acel templu al spiritului antic, care sfidează timpul și rațiunea — și cum a rămas uimit de deschiderea rotundă, perfectă, de aproape douăzeci de metri, lăsată voit în mijlocul cupolei. O rană deschisă spre cer, fără acoperiș, fără sticlă, fără apărare — și totuși, prin ea nu cade niciodată ploaia. Acel „niciodată” rostit de Cristian are ceva din absolutul unei revelații, al unei experiențe care scapă fizicii și se apropie de mit.

Fiind de serviciu la Panteon într-o seară târzie, când vocile orașului par să se stingă în tăcerea pietrelor milenare, Cristian a fost invitat de administratorul clădirii să coboare sub edificiu. A acceptat, mărturisește el, cu o curiozitate firească, dar fără să intuiască nimic din ce avea să urmeze. Au pătruns adânc, sub temelii, iar ceea ce a descoperit acolo pare desprins dintr-o viziune. „Părul mi s-a făcut măciucă” — spune el, și expresia capătă greutatea unei stupefacții autentice. În fața lui se deschidea o stradă luminată, cu case locuibile pe ambele laturi, ca într-un cartier viu, dar tăcut, suspendat între real și fantastic. A simțit cum picioarele i se înmoaie, cuprins de o teamă fără nume, și a cerut să se întoarcă, în ciuda insistențelor administratorului, care voia să continue coborârea în necunoscut. În acel moment, ceea ce părea o simplă incursiune s-a preschimbat într-o experiență a limitei — o confruntare cu un trecut care, sub lespezile Romei, nu se lasă nicicând îngropat pe deplin.

Ceea ce tulbură în povestirea lui Cristian nu este doar ineditul situației, ci natura însăși a descoperirii. Căci el nu vorbea despre o așezare romană străveche, despre vreo relicvă urbană conservată sub straturi succesive de istorie — ci despre un oraș viu, modern, perfect funcțional, contemporan cu noi și totuși ocultat privirii publice. O lume paralelă, luminată artificial, cu case locuite de oameni nevăzuți, cu artere tăcute care se ramificau de o parte și de alta, ca într-un vis lucid. Nu ruine, nu pietre muzeificate, ci o rețea urbană în plină activitate, scufundată sub Panteonul Romei ca un secret păzit cu sfințenie. Iar spaima lui nu venea din întâlnirea cu trecutul, ci din confruntarea cu o realitate care sfidează logica vizibilului. A vrut să se întoarcă — nu din prudență, ci dintr-un instinct al conservării pe care rațiunea nu-l putea controla. Administratorul îi cerea să meargă mai departe, dar dincolo de acel prag, intuia, nu l-ar mai fi așteptat doar misterul, ci poate exilul din lume.

Vorbim pe WhatsApp, despre fundașul FCSB -ului…
-Fundașul ăla a făcut de râs mulți portari. Ai văzut cum s-au aruncat să scoată mingea, de pe stânga pe dreapta, ca un leopard… Dacă era mai devreme portar, egala Cfr-ul.
-S-a aruncat spre roșu (cartonaș roșu), adaug.
-Ce roșu? S-a aruncat spre curcubeu.

Pe WhatsAap…

Îl întreb pe vărul Cristian despre vremea la Roma.
Îmi răspunde:
– E un miros puternic de salcâmi și de lămâi, dar s-a uscat iarba.
– Mă mir, că, din ce mi-ai spus, a plouat mereu.
– S-a uscat de bătrânețe. Ce? Eu, dacă trăiesc bine, nu mai îmbătrânesc?