„Rămăsese vid în Eden, 
cât un stat de om. Pe acolo, 
îngerii cădeau în gol. 
Ei nu-Mi spuneau nimic,
dar le vedeam focul din zbor, 
abia pâlpâind. 
Vidul se scurgea în cosmos, 
ca o idee. 

Uită-te, Adam, 
prin telescopul Hubble:
iată! gurile acelea negre,
scăpate din mâna unui stomatolog, 
toacă lumina din aștri - 
ele sunt reziduuri
de la reparațiile Mele”. 

(Va urma)

Într-un colț, în gura mare, 
părintele discută cu înfocare 
despre Lewandowski, 
despre nu știu ce ratare. 

„Lewandowski este vreun sfânt
din calendar?”, 
îl întreb, firav. 

Părintele se îmbufnează și tace. 
A făcut o față de sfânt chiar el,
demnă de zugrăvit în icoane. 
Doamne, iartă-Mă!

Cu degetele ținute ca la închinăciune, 
își continuă expunerea despre meciuri,
după o pauză în care se încurcase,
ca într-un dribling, pe răzoare. 

Fericiți, lucru mare!
că au scăpat de pericol, 
Adam și Eva au făcut un legământ, 
primul pe suprafața pământului, 
de a stăpâni cele scrise în Biblie
(de la hotărârea aceasta a lor, 
dinozaurii au dispărut din istorie)
și de a nu se mai despărți, niciodată, 
pentru nimic, 
nici măcar pentru a face doi - trei pași în plus,
unul față de altul.  

Observând mai mulți copaci pe apă,
Adam i-a tras la mal
și a făurit o plută, 
pe care, imediat, el și Eva au urcat,
de teama fiarelor mișunătoare. 
Acolo, în mijlocul apelor, s-au odihnit.
A doua zi, 
au creat un fel de coif din nuiele ușoare
(cum se întocmește un cort),
pe care l-au înfipt în platforma plutitoare:
o lacustră a ieșit, răzbătând foaia 
poetului simbolist. 
Pentru a nu-și deranja strămoșii 
ori a nu-i pârî, în gura mare, 
Bacovia pe sine s-a văzut dormind 
pe scânduri ude. 
(Va urma)

 

Inițial, fixasem oglinzi, Adam, 
în locul tău, din Eden,
dar, de câte ori treceam pe dinaintea lor,
Mă întrezăream pe Mine 
și-Mi păream făcut,
după chipul și asemănarea ta,
Eu, Cel fără cauză apărut. 
Inversasem rolurile, 
în viziunea Mea, 
fiindcă aici M-a adus 
gestul tău necugetat
(pentru care te-am și alungat),
de a da crezare unei vietăți fatale. 

Îmi aduceam aminte, 
mâhnindu-Mă profund, 
de ceasul despărțirii dintre Noi. 
A trebuit cu logosul să repar materia, 
care începuse a se decoji de pe bolta cerului. 
Ca un zugrav bătrân,  
am șters mucegaiul din Eden, 
cu o bucată albastră de stambă. 
Golul pe care l-ai lăsat în grădina Mea, 
l-am astupat, tot pentru tine 
și ramura ta. 

Chiar dacă femeia ta este lipsită de talent în toate, 
să provoci aceste lucruri (neajunsuri, lipsuri)
și, mereu, să o rogi, prin vorbe lingușitoare.
Cere-i să cânte, dacă nu are voce,
face-o să danseze, dacă nu știe, în această privință,
să-și miște brațele. 
Este barbară la vorbă: face-o să discute multe cu tine. 
Nu a învățat să atingă coardele: cere lira!
Merge mai greoi: îndeamn-o să umble. 
Are pieptul umflat (lăsat): să nu-l prindă cu legături. 
Dacă are dinți, în mod inestetic dezvoltați, 
povestește ceva, ca ea să râdă. 
Este cu ochii plânși, amintește-i ceva, 
ca ea să bocească. 
Va fi necesar să-ți porți, dimineața, iuții pași la stăpână 
(iubită, n.m.), când ea nu-și va fi aranjat vreo haină. 
Suntem îndepărtați cu grijă: toate hainele sunt acoperite cu perle 
și aur; cea mai neînsemnată parte dintre acestea 
este iubita. 
Adesea, să cauți ceea ce iubești acolo unde sunt atât de multe lucruri
(între atât de multe lucruri, n.m.). 

(Va urma) 
 

Copila nu era potrivită sufletului meu. 
Eram îngrijit de ierburile proprii 
și, mi-e urât să spun, eram un medic bolnav. 
Mi-a fost de folos să stau aproape, timp îndelungat,
de preocupările iubitei mele
și acest fapt a fost sănătos pentru mine. 
„Ce urâte sunt!” spuneam - „picioarele ei”. 
Și, totuși, ca să relev, întru adevăr,   
nu erau. 
„Brațele ei nu sunt drăguțe”. 
Și, totuși, ca să spun adevărat, 
erau. 
„Ce scundă este!” și nu era. 
„Cât de mult vizează pe altul”. De aici, 
a venit cea mai mare cauză pentru ura mea. 
Și relele sunt vecine cu lucrurile bune:
sub acea greșeală, virtutea în locul viciului, 
a purtat, adesea, învinuirile. 
Cât poți de mult, scade calitățile iubitei tale
și înșală-ți judecata ta, printr-o limită:
„Umflată” (să o vezi, n.m.), dacă este plinuță;
dacă este întunecată la față, 
să fie poreclită „neagră”.
Găsește-i învinuire și în privința zveltei subțirimi 
(a corpului, n.m.).
Dacă nu este necioplită, spune-i obraznică
și dacă este cinstită, spune-i necioplită. 

(Va urma) 

Femeia luase ea însăși poziția de drepți, 
auzind acest strigăt mai potrivit 
lui Ștefan cel Mare,
decât unui gânditor, 
însă Diogene se deșteptase ca dintr-o visare: 
„Hm!”, 
chiar el își spunea,
„unde poate duce simpla confuzie. 
Eu, conducător, ea, ascultător...
Oh! Vremuri patriarhale, 
care nu-mi convin”.
„Preia frâiele!”
și-a continuat Diogene monologul, 
de data aceasta, rostit tare, 
„Preia frâiele, femeie,  
și hai să-mi povestești
despre nopțile care-ți trec pe dinainte
ca niște vehicule de luptă romane!”.

„Azi-noapte”, începe femeia, 
„am văzut luna - 
bântuia pe cer într-o sanie,
trasă de caii zăpezii stingheri”. 

(Va urma)
 
 

„Nu voi, Diogene, mai tânără să fiu. 
Sunt braț la braț cu tine, 
contemporana ta, 
amândoi trecem prin eră - 
astfel să creionezi despre mine, 
în lucrare. De ce să ne înstrăineze 
dezacordurile futile? 
Suntem trup și suflet, 
părtași ai vremurilor noastre”. 

Pentru moment, Diogene a tăcut,
pentru a fi rămas filosof și la masa bogată. 

„Așa voi scrie!” - mai târziu, 
filosoful a strigat. 
Surprinsă, femeia a luat poziția de drepți. 

(Va urma) 

Deși era tentat să confirme aprecierea femeii, 
totuși, Diogene încerca să iasă cu mai puțină laudă de sine
(care, în nicio împrejurare, nu miroase a bine),
din context, 
fiindcă, întotdeauna, el se afișase modest, 
cum îi stătea, cu adevărat, în fire. 
A tăcut. 
Femeia a adus, 
pe un platou de lut,
un pește rumenit, asemănător
cu acela prins de oaspetele ei, 
filosoful capitalei. 

„Ți-am oferit un pește, 
viu ca inima”, a intervenit Diogene. 
„Tu ai pus, 
pe masă,
viitorul sortit peștelui meu, 
din plasă. Ești o zeiță, 
fiica lui Cronos. Te joci, 
după cum poftești, 
cu timpurile, învârtindu-le în mână, 
ca pe mărgele,
umbli, atât de lejer, ca un lujer, 
pe axa temporală a altora. 
Inversează! Du-te în cameră 
și revino  
mai tânără cu niște ani. Aș fi uluit
și te-aș trece în cartea mea, 
ca pe un geniu fără operă, 
dar cu meșteșugul de a obține, 
de la timpul tău trecut, intrat în istorie, 
vigoare, prospețime și un chip mai subțire, 
cum îl aveai, 
când ne-am cunoscut”. 

(Va urma)
 

Femeia cucernică i-a ieșit în prag, 
îmbrăcată în haine curate, albe, 
ca o replică la ținuta oaspetelui drag. 

„Am adus un pește” Diogene a îngăimat. 
„Mulțumesc, ești bun. Așază lampa 
lângă mine”. 
„S-a stins pe drum. 
Nici nu mai e nevoie să stea aprinsă.
În curând, astrele răsar
și-ți vor lumina destinul”. 
„Cum spui tu”. 

În timpul mesei, 
Diogene perora despre biografiile 
și vastele sisteme ale altora. 
„Opera ta este cea mai însemnată” -
a fost vorba care pe Diogene l-a încurcat.
Simțea că înoată, din nou,
însă nu prin apă.

(Va urma)