Toate articolele scrise de jonescus

TRADIȚIONALISMUL. „ACI SOSI PE VREMURI” DE ION PILLAT

TRADIȚIONALISMUL. „ACI SOSI PE VREMURI” DE ION PILLAT

               Perioada interbelică

            Reprezentativă pentru tradiționalismul interbelic este creația literară „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat, poezie publicată în volumul „Pe Argeș în sus”, în anul 1923.

            În primul rând, caracterul tradiționalist al textului se evidențiază prin preferința autorului pentru elementele de autohtonism. Într-adevăr, poezia (discursul liric) conturează imaginea unui univers rural privit cu nostalgie de către eul liric, care proiectează în cadrul reprezentat de o casă rurală cu „obloane”, „pridvor”, „poartă”, „zăvor” cele două povești de dragoste.

            În al doilea rând, atmosfera rurală este conturată și la nivelul limbajului. În spiritul esteticii tradiționaliste, poetul recurge la termeni populari și arhaici: „obloane”, „pridvor”, „zăvor”, „poteri”, „crinolină”.  

            În aceeași ordine de idei, poezia „Aci sosi pe vremuri” se înscrie în estetica tradiționalistă și prin tematica abordată, cea rurală. Această macrotemă se particularizează prin cea a iubirii și a timpului.

            Prima secvență poetică reconstituie povestea de iubire a bunicilor, tinerii de odinioară. Această idilă este proiectată într-un cadru romantic, dominat de prezența astrului selenar (luna) și a lacului. Mai mult, secvența cuprinde elemente de intertextualitate, prin trimiteri la operele unor autori romantici, din a căror operă bunicul îi recită bunicii: „Le lac” de Lamartine și „Zburătorul” de Ion Heliade Rădulescu. Povestea de iubire a bunicilor este întreruptă însă de clopotul care sună „în turnul vechi din sat”, un sunet amintind că acolo unde există nuntă, este și moarte. 

            Cea de-a doua secvență poetică aduce în prim-plan altă poveste de iubire, cea a nepoților. Secvența este introdusă printr-o comparație, punându-se, altfel, în evidență caracterul ciclic al existenței umane: „Ca ieri sosi bunica… și vii acuma tu: / Pe urmele berlinei, trăsura ta stătu”. Legătura dintre generații se realizează cu ajutorul unui detaliu semnificativ, reprezentat de simbolul ochiului: odinioară, „de peruzea”, acum „de ametist”. Diferențele dintre cupluri țin de moda vremii: berlina este înlocuită de trăsură, iar îndrăgostitul îi recită iubitei poeme simboliste semnate de Francis Jammes sau Horia Furtună. Sunetul clopotului avertizează din nou asupra trecerii timpului.

            Element paratextual, titlul anticipează ideea poetică, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis de poem. Titlul este structurat pe baza unui adverb de loc cu formă regională, „aci”, a verbului la perfectul simplu, „sosi”, și a locuțiunii adverbiale de timp, „pe vremuri”.

            Succesiunea generațiilor este sugerată, la nivel textual, printr-o serie de elemente de recurență. Luna apare ca un martor mut al poveștilor de iubire, însoțind de fiecare dată întâlnirea cuplului de îndrăgostiți. Lanul de secară, alt element de comun al celor două povești de dragoste, este prezent atât pe vremea bunicilor, cât și pe vremea nepoților. Recitările de poeme, prin care cei doi bărbați își cer viitoarele soții și sunetul clopotului „în turnul vechi din sat” sunt alte elemente de recurență.

            Din punct de vedere compozițional, poetul optează pentru elemente de prozodie aflate la confluența dintre tradiție și modernitate. Structurarea discursului liric în nouăsprezece distihuri, cu o metrică de 13 – 14 silabe, ritm iambic și rimă împerecheată reflectă preferința poetului pentru structurile clasice, în vreme ce versul liber din final reprezintă o trăsătură a modernității.

            În concluzie, poezia „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat rămâne o creație reprezentativă atât pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru diversitatea tematică, specifică literaturii noastre interbelice.

O dublă naivitate (a lui Adam)

Cu amintirea vagă a șarpelui 
care, în Eden, 
l-a împins, cu sfat mârșav,
înspre păcat, 
Adam a prins râma și a fixat-o în ac. 
Prin târâș, 
râma îi părea a fi un pui de drac,
lăsat de baltă, pe afară. 

Cu naivitatea aceluia care,
aterizat pe pământ,
trebuia să le ia pe toate 
de la capăt,
Adam așa a crezut: că.
înghițită de gura peștelui flămând, 
râma, 
copie mai mică a șarpelui viclean,
va duce păcatul în străfund - 
acolo, 
înnodat în firele bărbii de nisip a lacului, 
păcatul va mai răbufni,
la suprafață, 
dar el, omul de pe mal,
îi va strivi capul și-l va anula 
din propria-i existență,
nu se vor mai intersecta niciodată
pe traseu. 

La întâia naivitate, 
de a putea răsturna balta, 
cu susul în jos, 
prinzând de coadă peștele sprințar,
Adam a adăugat-o pe a doua, 
că va scăpa, definitiv, de păcat, 
aruncând în apă întruchiparea ispitei,
pe bietul nevertebrat.
(Va urma)
 

 

Despre viață în pandemie. Articol publicat în anul 2020, decembrie

Ca după orice eveniment planetar, viața post-pandemică va reveni la normalitate.

În plină pandemie de coronavirus, cititorii pasionați au achiziționat mai multe cărți prin comenzi online. Conform unui studiu realizat de „Ziarul Financiar”, unul dintre cei mai mari retaileri online de pe piața locală a vândut „pe 23 aprilie, de Ziua Internațională a Cărții, peste 120.000 de exemplare, cu 60% mai mult ca în aceeași zi din 2019”. De asemenea, alt retailer online de carte din România, are „o creștere de 85% a vânzărilor pe segmentul 18-24 ani în perioada stării de urgență”.

Continuă lectura Despre viață în pandemie. Articol publicat în anul 2020, decembrie

Despre experiența avută pe frontul celui de al Doilea Război Mondial

Lecțiile pe care le dezbăteam atingeau diverse probleme. De exemplu, când am tratat romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, domnul George Firănescu mi-a vorbit, în puține cuvinte, despre propria-i experiență de pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial:

„Când ne-am retras din Basarabia, oamenii din orașele și din satele prin care treceam, se aruncau în genunchi în fața noastră și ne rugau, plângând, să nu-i părăsim. Dar nu aveam încotro. Așa primisem ordin”.

Despre italieni, afirma că nu erau buni luptători. „Ei erau cu muzica! La gară, veneau cântând din mandoline, suflând în cimpoaie”.

P.S.

„Prima dată, când am ajuns pe front, am vomitat, din cauza mirosului. Erau, în jurul meu, burți sparte, intestine revărsate”…

(Va urma)

Despre Nicolae Iorga

Deși a fost studentul preferat al profesorului Nicolae Iorga, așa cum a scris Florea Firan într-unul dintre articolele sale ideologice, domnul George Firănescu nu mi-a spus niciodată acest lucru, datorită marii-i modestii care-l caracteriza. Ceea ce mi-a mărturisit despre marele savant, redau aici, întocmai:

„Nicolae Iorga era înalt cât ușa și graseia (era rârâit – de fapt, așa mi-a spus). Când întârzia la cursuri, se scuza: Am fost să-l sfătuiesc pe rege (Regele Carol al II-lea, n.m.D.I.). Nu ne dădeam noi seama ce însemna acest lucru. Ni se părea firesc.

Iorga a învățat limba turcă în tren, pe când mergea la Istanbul, într-o misiune culturală. Citea paginile în diagonală” (și îmi arăta cu mâna dreaptă, pe carte, felul în care privirea lui Iorga ar fi acoperit pagina).

(Va urma)

Despre Profesorul George Firănescu, din nou

Comentarii macedonskiene

Ieri, am avut surpriza de a regăsi în paginile antologiei intitulate Comentarii macedonskiene (Antologie de Flora Firan), articolul semnat de George Firănescu, profesor pe care l-am cunoscut, într-un scenariu ca de film.

În clasa a X-a, la a nu știu cui recomandare, l-am căutat. Intenționam să mă calific la faza națională a Olimpiadei de Limba și literatura română și mi s-a spus că este cel mai bun, deși ieșise la pensie.

Profesorul locuia la casă, pe strada Matei Millo, fiind vecin cu bunica Simonei Maya Teodoroiu, colega mea de clasă.

De statură, puțin peste medie, cu ochelari mici, zâmbind, m-a întâmpinat în curte. Hainele-i miroseau a detergent fin. Cred că avea în mână o carte. Mi-a prezentat casa, a cărei inimă părea a fi salonul, acolo unde tronau pianul și biblioteca imensă: „La pian, cânta fata”, îmi spunea, „lua lecții de la profesoara” (nu-i mai rețin numele, dar o cunoșteam).

Rutina ședințelor era aceasta: luam loc în camera cu sobă (pe gaz) și îl așteptam. Când revenea, profesorul avea în brațe cinci – șase cărți. Își argumenta ideile cu opinii critice, dintre cele mai autorizate. Îmi dicta, însă prevedea în mine un interlocutor aparte, acordându-mi totală libertate de parafrazare a fragmentelor dictate cu atenție, muncite pe deplin, fiind convins, după cum îmi mărturisea, că voi ști să evit clișeele lui de limbaj. O ședință, cu discuții suplimentare etc., dura de la patru ore în sus.

(Va urma)

Note:

Am fost atât de bucuros să dau peste semnătura dumnealui, încât l-am sunat pe domnul Florea Firan să-l felicit pentru ideea de a fi cuprins în carte și materialul celui despre care voi scrie aici (am mai scris și anterior): „A, mi-a replicat domnul Firan, George Firănescu era tobă de carte. Licența și-a luat-o cu Nicolae Iorga”.

Globul albastru. Inspirația lui Adam

Stând pe mal, 
în singurătatea adâncă,
mișcată de vânt, 
Adam este cuprins de vertij.
Pentru întâia oară,
îi dă prin gând că pământul
este un glob albastru, 
învârtit în cosmos, 
de către mâna lui Dumnezeu. 
Ideea aceasta avea să adoarmă 
în cugetul său și al urmașilor, 
vreme îndelungată și, 
abia în Evul Mediu,
avea să încolțească,
în mintea lui Giordano Bruno,
un strănepot, căruia Adam 
îi transmite, prin gene, 
meditația de acum, 
stare inexistentă în Eden -
orice pom scuturai (acolo), 
numai fericire culegeai!

Amintirea fastului pierdut 
îl străbate pe Adam. 
Veghindu-l din desișuri, 
Dumnezeu îl saltă din gânduri
(să nu alunece în nostalgie)
și-i dă dragostea de sine,
a lui Narcis. 

P.S.
Edenul (păzit strașnic de ființe fabuloase, cu săbii de foc în mâini) se află pe pământ, nu în susul planetei (în cer) etc. 

Despre dor

Dorul este un cuvânt intraductibil, datorită profunzimii pe care o exprimă. Este individual. Nu are cine să ți-l priceapă. Cum este când, sătul, tu însuți nu-ți crezi ție, celui care mai înainte fuseseși flămând, darmite altcuiva?

Vara aceasta, ca niciodată, eu, care sunt un tip solar, am suferit cumplit de căldură. Soarele a fost ucigător. Dacă până acum, vara, se numărau pe degete zilele caniculare, pe care eu le punctam utilizând aerul condiționat (cel mult de șapte ori pe vară), de data aceasta, mi-a fost de ajuns. Mai mult de o lună și jumătate am stat cu aerul pornit. Mă sperie ideea că temperatura poate crește oricât de mult, pentru că ea nu se gândește la om, la natură în general, se duce sus cât vrea.

În sinele meu, au circulat veri trecute, trăite de mine în copilărie și de care mi-a fost dor, dar și livrești, care în realitate aparținuseră lui Vasile Alecsandri (excelent prozator), Creangă, Duiliu Zamfirescu, Ion Ghica ș.a. ori strămoșilor mei. Străbunicul patern păștea caii noaptea, pe câmp, bea apă după ei, din același recipient… Bunicul, pe unul dintre dealuri, unde acum e vie, venea fuga lângă bunica, să-i cânte. Cânta lin. De la cincizeci și ceva de ani încolo n-a mai fredonat nimic. Îi părea bătrân glasul. De fapt, spunea că nu mai poate să cânte. De câte ori ajunge în zonă, bunica își aduce aminte și are darul să ne spună într-un asemenea fel, încât te uiți de bunicul băiat prin preajmă.

Am evoluat în zboruri interplanetare și în calculatoare, dar am pierdut blândețea de aur a unor asemenea veri. Ne sperie clima. Pe mine, soarele: dacă așa cum susțin unii, se mărește din ce în ce mai mult, ce ne facem? Unde ne ascundem? În curând, va ajunge la fereastra noastră și va râde în voie de noi, pentru că, sub focul lui, oceanele ni s-au evaporat.

Poetul naţional, Mihai Eminescu, în multe poeme, are ca sursă, pentru perspectiva lirică pentru care optează, dorul.

A-ţi potoli dorul, altă expresie specifică poporului, înseamnă a-ţi împlini visul. Paradoxal, împlinirea va reduce intensitatea sentimentului care te-a conectat la impresia de fericire.

Articol din anul 2013

Pescarul Adam (cuprins de întrebări, la început de drum)

Dezamăgit 
că însăși reflectarea este utopie, 
la care nu se vrea părtaș, 
Adam, 
în mersu-i prin natură lin,
vede un pește sărind 
din lac. 
„Ce o fi acesta?” se întreabă omul,
„poate că, 
dacă-l prind, 
la următoru-i salt, 
răstorn întinderea de ape 
și aflu, în adânc, 
alt rai, 
o piatră de smarald”...  

În bătaia lunii, 
așezat pe mal,
așteaptă Adam, 
încă o dată, 
peștele în salt.
Istoria ce va fi să vie 
i se dezleagă în minte.

Prin ce i-a revelat,
o scenă cu pescari, 
la un concurs de somon, 
în secolul al XX-lea,
Dumnezeu l-a îndemnat 
să-și facă undiță din coaja de copaci, 
iar ca momeală Adam,
fără a i se fi suflat din cer, 
a pus 
râma de sub talpă.