„Moara cu noroc” de Ioan Slavici, nuvelă realistă, psihologică

Pentru scriitorii realiști, natura, întreaga realitate, devine un obiect de analiză. Opera lui Ioan Slavici, fie că e vorba de nuvele, fie că e vorba de romanul „Mara”, reflectă preferința scriitorului pentru estetica realismului.

Reprezentativă pentru viziunea scriitorului asupra lumii este creația literară „Moara cu noroc”, o nuvelă psihologică de factură realistă, publicată în volumul „Novele din popor”, în anul 1881.

În primul rând, dimensiunea realistă a nuvelei se evidențiază la nivelul intenționalității actului artistic a scriitorului de a realiza o literatură mimetică. Universul ficțional creat de Slavici aduce în fața cititorilor imaginea societății tradiționale din Transilvania, de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Frământările interioare ale protagonistului îi conferă nuvelei caracterul de proză psihologică.

În al doilea rând, realismul prozei lui Slavici se evidențiază și la nivelul construcției personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane, reprezentative pentru societatea vremii. Bătrâna soacră reprezintă omul simplu, care dă glas înțelepciunii populare. Ana este femeia supusă, în cadrul familiei patriarhale, în vreme ce Lică devine reprezentativ pentru tipologia infractorului. Ghiță este, la început, cizmarul sărac, nemulțumit de propria-i condiție socială, pe care vrea s-o îmbunătățească. Ceea ce-l face unic este patima sa pentru bani, comportamentul său încadrându-l în tipologia parvenitului.

În aceeași ordine de idei, nuvela își relevă apartenența la realism și prin tematica abordată: familia. Această macrotemă este dublată de tema psihologică a dezumanizării, discursul narativ urmărind prăbușirea morală a protagonistului sub puterea mistuitoare a banului.

Două secvențe narative

În acest sens, incipitul operei dezvăluie ipostaza unui Ghiță stăpân pe sine. Conștient de postura lui de pater familiae, decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, tocmai pentru a-și face o situație mai bună. Stăpânirea de sine, siguranța în asumarea propriilor decizii se relevă în episodul narativ ce surprinde dialogul cizmarului cu bătrâna soacră: „Să stăm pe prispă la soare… eu uitându-mă la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș și dumneata la tustrei. Iată liniștea colibei!”. Mutarea la cârciumă și apariția lui Lică Sămădăul marchează începutul declinului ontologic al protagonistului. Încrederea va fi înlocuită treptat de teamă, fapt ce reiese din comportamentul cârciumarului, care începe să-și ia măsuri de precauție: își cumpără pistoale de la Arad, își aduce doi câini buni de la Fundureni și își angajează o slugă nouă, pe Marti, „un ungur înalt ca bradul”. În plus, sub influența lui Lică Sămădăul, Ghiță își periclitează și relația cu familia. Naratorul omniscient surprinde metamorfozele bărbatului care „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, de îți era teamă de dânsul. Se juca din ce în ce mai rar cu Ana, iar atunci când o făcea, îi lăsa urme vinete pe corp”.

Finalul nuvelei îl surprinde pe Ghiță pe ultima treaptă a degradării sale morale. Orbit de furie și dornic să se răzbune pe Lică, își aruncă soția, drept momeală, în brațele Sămădăului. Dezgustată de lașitatea soțului, pe care îl consideră „doar o muiere îmbrăcată în straie bărbătești”, Ana i se dăruiește lui Lică. „Prea tânără, prea aşezată şi oarecum prea blândă la fire“, Ana este o victimă a prăbuşirii morale a soţului, căruia îi reproşează, la un moment dat: „tu nu mă omori, Ghiţă, tu mă seci de viaţă, mă chinuieşti (…), mă laşi să mă omor eu în mine“. Atunci când Ghiţă îi spune brutal că îi stă în cale, Ana îi răspunde: „cu cât te vei face mai aspru, cu atât mai dinadins am să ţin la tine“. Când iubirea pentru soţ încetează, în sufletul femeii se aprinde dispreţul pentru laşitatea şi cinismul soţului, spunându-i lui Lică: „tu eşti om, Lică, iar Ghiţă nu este decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti“. Strigătul ei disperat: „Nu vreau să mor, Ghiţă!“ exprimă gândul Anei şi al scriitorului, deci, că viaţa e mai frumoasă ca moartea, iar faptul că muribunda îi muşcă mâna lui Lică, înfigându-şi mâna în obrajii lui, ilustrează gândul că Lică este un diavol, gând pe care-l avusese şi Ghiţă pentru Lică, „tu nu eşti om, eşti diavol“. Sfârşitul spectaculos al lui Lică, întrucât îşi sfărâmă capul de un stejar, ca să nu cadă în mâinile lui Pintea, după ce-l pusese pe Răuţ să dea foc cârciumii, apare ca o sancţionare a faptelor sale reprobabile şi ca o satisfacţie a cititorului. De altfel, Ioan Slavici, adept al unei morale intransigente, îşi pedepseşte exemplar toate personajele amestecate în afaceri necinstite.

Nu în ultimul rând, viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție ale textului narativ. Discursul epic dezvoltă inițial un conflict exterior, între mentalitatea tradițională, căreia îi dă glas bătrâna soacră a lui Ghiță: „omul să fie mulțumit cu ceea ce are”, și mentalitatea capitalistă, în care puterea supremă e banul. Acest conflict exterior este un pretext pentru amplul conflict interior, trăsătură specifică prozei de analiză psihologică. Firul narativ urmărește măcinarea, până la dispariție, a conștiinței protagonistului al cărui suflet este scindat între cele două chemări lăuntrice: cea a moralității și cea a banului.

Cronotopul face posibilă încadrarea nuvelei în estetica realismului. Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paști. Nu întâmplător, sfârșitul tragic al personajelor care au încălcat principiile etice a avut loc de sărbătoarea Paștelui, care, în tradiția populară este un moment în care sufletele sunt chemate la Judecată de Apoi. Spațiul ficțiunii este fixat prin toponime reale: Ineu, Fundureni, Arad, Oradea, Munții Bihorului.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu viziunea dindărăt. Naratorul este omniscient și omniprezent și extradiegetic, care narează la persoana a III-a.

Construcția subiectului reflectă preferința scriitorului pentru rigurozitatea clasicismului. Acțiunea este structurată în 17 capitole.

În concluzie, nuvela „Moara cu noroc” rămâne reprezentativă atât pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru realismul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.  

(963 de cuvinte)

Romanul este o specie în proză a genului epic, de mare întindere, cu o acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative şi la care participă numeroase personaje bine individualizate.

     Romanul ,,Baltagul”, publicat de Mihail Sadoveanu în anul 1930, prezintă aspecte ale satului românesc de munte, în care obiceiurile nescrise sunt respectate cu sfinţenie. E un roman tradițional în care este prezentată realitatea vieții păstorilor. Legătura cu balada populară ,,Miorița” este dată de prezența motoului ,,Stăpâne, stăpâne,/Mai cheamă ș-un câne”. Firul epic al romanului se derulează din momentul în care Vitoria Lipan, personajul principal, are convingerea că bărbatul ei Nechifor a fost omorât. I se arată semne rău prevestitoare, vise premonitorii, şi acest fapt o determină să se consulte şi cu preotul şi cu ghicitoarea satului care încearcă să o liniştească, spunându-i că Nechifor întârzie să se întoarcă acasă din cauza altei femei.

     După ce aşteaptă 40 de zile, timp în care posteşte conform tradiției creștine, îşi pune în bună rânduială gospodăria, îi dă fiului Gheorghiță un baltag nou şi o trimite pe fiica Minodora la Mănăstirea Văratic. Vitoria însoţită de Gheorghiţă pleacă în căutarea lui Nechifor pe care îl crede mort, pentru că nu se mai întorsese acasă după ce cumpărase  o turmă de oi la Dorna, şi pe care vrea să îl înmormânteze  creştineşte.

     Naratorul prezintă etapele de drum al Vitoriei. Narațiunea se face la persoana a III-a iar naratorul este omniprezent și omniscient și dialogul creează impresia de verosimilitate(fapte adevărate). Femeia poposeşte la hanurile pe care le întâlneşte şi caută informaţii despre Nechifor. În drumul ei, Vitoria întâlneşte o cumetrie şi o nuntă (aspecte monografice) şi are ocazia să mai pună întrebări despre Nechifor.

     La unul dintre hanuri, Vitoria află primele informaţii despre bărbatul ei. Îşi dă seama că el a dispărut între localitățile Sabasa și Suha, după ce a încheiat o tranzacţie de oi cu alţi doi negustori. Femeia reuşeşte să îi cunoască pe Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, cei care l-au însoțit pe Nechifor la drum după cumpărarea turmei de 300 de oi. Între timp vor găsi pe câinele Lupu, cel mai credincios câine al lui Nichifor, semn că rămășițele stăpânului sunt pe aproape.  Căutându-şi bărbatul, dezlegând taina unor semen, bazându-se pe o investigație lucidă, punând cap la cap informațiile culese de la diverși oameni, Vitoria îi găseşte osemintele într-o râpă: ,,Botforii, tașca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nichifor(…) Căpățâna era spartă de baltag”.

     Vitoria îl îngroapă după datină şi cheamă la praznicul de înmormântare multă lume pe care o cunoscuse, inclusiv pe Bogza şi pe Cuţui, pe care îi bănuiește de crimă. În timpul praznicului, Vitoria relatează celor prezenţi împrejurările în care a fost ucis Nechifor Lipan şi reuşeşte să îi determine pe ucigaşi, prin presiune psihologică și reconstituirea faptelor, să se trădeze şi să îşi recunoască fapta.

     Vitoria îl pune pe Gheorghiţă să îl pălească cu baltagul în frunte pe Bogza, iar câinele Lupu îl va sugruma, răzbunând în felul acesta moartea lui Nechifor. Totodată Vitoria primeşte înapoi averea lui Nechifor pe care cei doi şi-o însuşiseră în mod abuziv.

     După îndeplinirea acestei datorii morale, Vitoria şi Gheorghiţă pleacă înapoi urmând să revină la mormântul lui Nechifor, la parastasul de 40 de zile, când o vor aduce şi pe Minodora.

     Acţiunea romanului “Baltagul” se desfăşoară pe un plan principal, reprezentat de drumul Vitoriei în căutarea lui Nechifor, și un plan secundar reprezentat de aspecte monografice ale satului moldovenesc de munte. În roman există un personaj principal: Vitoria şi mai multe personaje secundare printre care se numără Gheorghiţă, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui.

     În prezentarea Vitoriei, naratorul îmbină procedee ale caracterizării directe cu cele ale caracterizării indirecte. Trăsăturile de caracter ale Vitoriei se desprind îndeosebi din faptele ei, din relaţiile pe care le are cu drumeţii întâlniţi în cale, din vorbele pe care le spune. Deşi nu mai este tânără Vitoria păstrează ceva din frumuseţea de odinioară şi îşi iubeşte bărbatul la fel ca la început. Hotărîrea ei de a pleca să îl caute poate fi explicată numai prin intensitatea sentimentelor ei, şi prin dorinţa de a-l înmormânta creştineşte şi a înfăptui un act de dreptate.

     Nechifor Lipan este un personaj absent, in absentia, despre care aflăm doar din inormaţiile culese de Vitoria. Gheorghiţă care îşi însoţeşte mama în această călătorie, se transformă într-un tânăr matur capabil să îşi asume răspunderile tatălui său. Bogza şi Cuţui, ucigaşii lui Nechifor, întruchipează ticăloşia şi lipsa de scrupule, goana după avere prin furtul oilor lui Nichifor. Ei sunt pedepsiţi pentru crimă de însăşi soţia mortului, autoritățile nereușind să finalizeze ancheta justiției.

     În universul ţărănesc prezentat în roman există elemente tradiţionale cum sunt nunta, botezul, înmormântarea, credinţa în vise şi în semne ale naturii şi elemente de civilizaţie cum sunt telegraful, calea ferată, prefectura şi banii.

     Romanul are o intrigă poliţistă, aduce în prim plan o femeie puternică, inteligentă adoptată lumii pe care o cunoaşte cu un pronunţat spirit justiţiar. Acțiunea operei poate fi asociată cu acțiunea unui ,,roman polițist” în care un rol important în dovedirea vinovaților o constituie reconstituirea faptelor pe baza probelor adunate.

Romanul realist obiectiv modern interbelic „Ion” de Liviu Rebreanu

            Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul a fost teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista „Sburătorul”, iar tradiționalismul a fost promovat de Cezar Petrescu și Nichifor Crainic prin revista „Gândirea”.

Romanul este o creație epică în proză, de mari dimensiuni, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri, în timp și spațiu precizate, antrenând un număr mare de personaje, puternic individualizate.

            Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu a fost publicat în anul 1920 și reprezintă, în viziunea lui Eugen Lovinescu, „o dată istorică în procesul de obiectivare a prozei românești”. Anticipat de nuvelele „Zestrea” și „Rușinea”, romanul reflectă viziunea tradițională a scriitorului asupra lumii, fiind vizibile și elemente clare de modernitate.

            În primul rând, caracterul realist se evidențiază la nivelul intenționalității scriitorului de a realiza o literatură de tip mimetic. Liviu Rebreanu aduce în fața cititorului imaginea satului tradițional Pripas de la începutul secolului al XX-lea. Autorul evidențiază relațiile sociale, ierarhizate în funcție de avere, satul fiind împărțit între „bogotani” și „sărăntoci”. De asemenea, sunt aduse în prim-plan relațiile specifice familiei tradiționale, patriarhale, în care bărbatul ocupă o poziție centrală. Relațiile culturale pun în evidență cele două planuri ale discursului epic, cel al intelectualității, reprezentat de preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, și cel al țărănimii. Un loc aparte, în paginile romanului, îl ocupă tradițiile și obiceiurile legate de aspectele importante din viața omului: naștere, botez, nuntă, înmormântare, hora duminicală etc. Liviu Rebreanu renunță la imaginea idealizată a satului și a țăranului așa cum apare în literatura sămănătoristă.    

            În al doilea rând, „Ion” se înscrie în estetica realistă și prin modul de construcție a personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane. Protagonistul întruchipează tipul țăranului sărac, nemulțumit de propria condiție socială, pe care vrea să și-o îmbunătățească. La fel ca orice țăran, Ion își dorește avere și o femeie pe care să o iubească. Tipologia protagonistului este sugerată prin onomastică, numele său citit în oglindă însemnând „noi”. Ceea ce îl face unic este atât dragostea bolnăvicioasă pentru pământ, cât și mijloacele la care recurge pentru a-l obține. Tot în sfera tipologicului se înscriu și celelalte personaje ale romanului. Ana este fata urâtă, dar bogată, Florica e fata frumoasă, dar săracă, Vasile Baciu este țăranul înstărit, Belciug este preotul pragmatic, Titu Herdelea, intelectualul ambițios.

            În altă ordine de idei, discursul epic abordează o tematică realistă, socială, reprezentată de problematica pământului în satul Pripas. Această macrotemă este dublată de cea a destinului.

O primă secvență narativă, semnificativă pentru problematica textului, poate fi considerată cea a horei duminicale, surprinsă în expozițiunea textului narativ. Pasiunea cu care tinerii învârt Someșana reflectă viziunea optimistă asupra existenței. În plus, faptul că Ion alege să o joace pe Ana, deși o iubește pe Florica, evidențiază tocmai destinul pe care și-l va alege tânărul, căsătoria cu fata „bogotanului” Vasile Baciu. În satul Pripas, ierarhizarea socială se face în funcție de avere, astfel încât primarul îi are adunați în jurul lui, pe bătrânii bogați, în vreme ce Alexandru Glanetașu, tatăl lui Ion, „trage cu urechea ca un câine la ușa bucătăriei, sfiindu-se să intre în vorba cu cei bogați”. De asemenea, este evidențiată relația dintre țărani și intelectualii satului. Faptul că hora se oprește când în evenimentul duminical își fac apariția preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea pune în relief respectul de care se bucură intelectualii în cadrul colectivității rurale.

            A doua secvență narativă este reprezentată de nunta lui Ion cu Ana. Mai întâi, evenimentul este redat în maniera nunților țărănești: ospățul durează trei zile, sunt prezenți tinerii care chiuie și pocnesc din pistoale, starostele care vorbește în versuri, jocul miresei de la miezul nopții etc. mai apoi, evenimentul este filtrat prin conștiința celor doi miri. Naratorul omniscient recurge la stilul indirect liber pentru a reda gândurile. Ion conștientizează pentru prima dată că, odată cu pământurile lui Vasile Baciu trebuie să o ia de nevastă pe Ana: „nu-și dădea seama cum a strâns el în brațe și a sărutat pe fata asta urâtă”.

            Nu în ultimul rând, viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție. În concepția lui Rebreanu, romanul este perceput ca „un corp sferoid”. Această idee este susținută prin relația dintre incipit și final. Caracterul circular al romanului este conferit de imaginea drumului care intră și iese din pripas. Acest drum are valoarea unui liant între „realitatea reală” și realitatea ficțională.     

            Această idee a circularității se reflectă și la nivelul conflictelor. Conflictul central este unul exterior și constă în lupta pentru avere, pentru obținerea unui statut social: conflictul dintre Ion și Vasile Baciu, dintre Ion și Simion Lungu, dintre Ion și George Bulbuc. Tot Ion se face răspunzător de tensiunea dintre preotul Belciug și familia Herdelea. Discursul narativ conturează și un conflict național între românii din Transilvania și autoritățile Imperiului Austro-Ungar. Modernitatea romanului constă și în surprinderea unor conflicte interioare, redate prin stil indirect liber sau prin secvențe monologate.

            Titlul este format din numele protagonistului, devenit personaj eponim.

            Construcția romanului confirmă preferința scriitorului pentru structurile clasice. Materialul epic este împărțit în două mari părți: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. Romanul are 13 capitole. Romancierul recurge la contrapunct.

            În concluzie, romanul „Ion” de Liviu Rebreanu rămâne o creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a acestui autor.

(907 cuvinte)

Romanul subiectiv psihologic modern interbelic „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu

Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul a fost teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista „Sburătorul”, iar tradiționalismul a fost promovat de Cezar Petrescu și Nichifor Crainic prin revista „Gândirea”.

Romanul este o creație epică în proză, de mari dimensiuni, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri, în timp și spațiu, antrenând un număr mare de personaje, puternic individualizate.

            Prin Camil Petrescu, romanul românesc se îndreaptă spre modelul proustian. Camil Petrescu a teoretizat noul tip de roman în conferința intitulată „Noua structură și opera lui Marcel Proust”.

            Reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului este creația „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, un roman modern, subiectiv, de analiză psihologică, publicat în anul 1930.

            În primul rând, Camil Petrescu respinge ideea de literatură mimetică, verosimilitatea și veridicitatea din proza tradițională fiind înlocuite de autenticitate. Autenticitatea presupune filtrarea realității exterioare prin prisma subiectivității individului. Prima parte a romanului prezintă experiența individuală în iubire a personajului-narator, Ștefan Gheorghidiu. Partea a doua se constituie dintr-un jurnal de campanie care transcrie fidel experiențele participantului direct pe frontul Primului Război Mondial.

            În al doilea rând, la fel ca Marcel Proust, Camil Petrescu renunță la imaginea țăranului și aduce în prim-plan intelectualul lucid, analitic, hipersensibil și introspectiv. În acest fel, acest roman respectă principiile estetice ale modernismului, formulate de Eugen Lovinescu.

            În aceeași ordine de idei, așa cum se prefigurează încă din titlu, romanul lui Camil Petrescu abordează două teme majore: iubirea și războiul.

Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, surprinde experiența în iubire a protagonistului, rememorarea celor doi ani și jumătate a căsniciei cu Ela. Așa cum Ștefan Gheorghidiu afirmă, iubirea sa a luat naștere din orgoliu: „Mă simțeam măgulit să mă știu atât de pătimaș iubit de cea mai frumoasă colegă de la universitate”. O dragoste născută din orgoliu se va transforma într-o iubire pasională, Ela devenind pentru Gheorghidiu un ideal de feminitate. O moștenire primită pe neașteptate de la unchiul avar, Tache Gheorghidiu, va produce un dezechilibru în viața de cuplu. Ela pare tot mai atrasă de discuțiile despre bani, flirtând cu domnul G., comportament care-l dezamăgește pe soțul îndrăgostit. Despărțirea celor doi devine un prilej pentru ca Ștefan Gheorghidiu să experimenteze altă formă a erosului: „Eram văzut aproape în fiecare seară la brațul unei alte femei”. Când cei doi se împacă, protagonistul se confruntă cu altă experiență de viață, cea a războiului. Pentru el, această experiență are o funcție cathartică, întrucât reușește să se detașeze de drama individuală, de gelozie: „De nevastă-mea, de amantul ei, îmi amintesc cu adevărat ca de o poveste din copilărie și toată suferința mea de atunci îmi pare acum fără rost”.

            Partea a doua a romanului are aspectul unui jurnal de campanie, care surprinde experiențele sublocotenentului Gheorghidiu pe frontul Primului Război Mondial. Ștefan Gheorghidiu se înrolează în armată pentru a afla ce e „războiul cu adevărat”. Însă imaginea frontului e total diferită de proiecția ideală a protagonistului. Războiul nu înseamnă acte de eroism, fapte de vitejie, ci, dimpotrivă, haos, ordine contradictorii primite de la superiori, spaimă în fața morții. Semnificativ este capitolul „Întâmplări pe apa Oltului”. Ostașii români sunt nevoiți să treacă apa Oltului, pentru a lupta pe malul celălalt cu inamicul. Haosul este declanșat tocmai de comandanții armatei române care dau ordine contradictorii. Salvarea vine din partea Mariei Manciulea, o fată arestată de Gheorghidiu pentru spionaj, care le arată ostașilor români o cale ocolitoare. Astfel, fata devine o eroină. Pe front, protagonistul traversează două mutații sufletești:  mai întâi, se detașează de suferința provocată de căsătoria cu Ela, apoi dezvoltă sentimentul de camaraderie față de cei alături de care luptă.

            Nu în ultimul rând, modernitatea romanului se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție. Incipitul este construit mai întâi în maniera prozei realiste, prin fixarea cu exactitate a cronologului. În paragraful imediat următor, imaginea frontului este redată prin prisma subiectivității personajului-narator. Discuția de la popota ofițerilor, pe baza unui subiect banal aflat din presă despre dragoste și fidelitate, declanșează memoria voluntară a personajului-narator care rememorează în următoarele patru capitole povestea celor doi ani și jumătate de căsătorie cu Ela. Finalul romanului este deschis, având aspectul unui comunicat apocrif: „i-am spus că-i las totul, de la obiecte de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri, adică tot trecutul”. 

            Construcția subiectului este realizată în manieră modernă. Discursul epic este structurat în două mari părți, enunțate de titlu: „Ultima noapte de dragoste” și „Întâia noapte de război”, corespunzătoare celor două experiențe de cunoaștere, traversate de protagonist, dragostea și războiul.

            În concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste și întâia noapte de război” rămâne o creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a unui autor care a deschis drumul spre modernizarea romanului românesc interbelic.

(825 de cuvinte)

Perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial este marcată de stagnare, de o reală criză a culturii autohtone. Principala cauză o reprezintă instaurarea la putere a regimului totalitar comunist.

Romanul este o creație epică în proză, de mari dimensiuni, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri, în timp și spațiu, antrenând un număr mare de personaje, puternic individualizate.

Reprezentativă pentru perioada postbelică este romanul realist „Moromeții” de Marin Preda: volumul I, 1955, volumul al doilea, 1967. Neaderând la estetica realismului socialist, predominantă în epocă, romanul lui Marin Preda reușește să impresioneze prin perspectiva modernă în care autorul abordează tematica rurală și problematica țăranului.

            Două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ într-un curent literar, realismul.

În primul rând, caracterul realist al romanului se evidențiază la nivelul intenționalității autorului de a realiza o literatură de tip mimetic. Astfel, Marin Preda aduce în fața cititorilor imaginea satului Siliștea – Gumești din Câmpia Dunării, un sat supus destrămării de către istorie.

În al doilea rând, romanul „Moromeții” își relevă modernitatea și la nivelul construcției personajelor. Ilie Moromete este un țăran unic în literatura noastră, singurul „țăran filosof”, în măsura în care în conștiința lui se reflectă metamorfozele și dramele istoriei.

Prezentarea modului în care tema se reflectă în roman, prin comentarea a două secvențe narative.

 Amestecul de tradiție și modernitate este evident și în plan tematic. Autorul abordează atât teme tradiționale: familia, timpul, istoria, cât și moderne: criza comunicării, înstrăinarea, solitudinea.

O primă secvență narativă, semnificativă pentru problematica textului o constituie scena cinei, plasată în expozițiunea romanului. La scena cinei, cititorul descoperă imaginea unei familii hibride, cu copii proveniți din două căsătorii. Această scenă, considerată de critica literară drept prima schiță psihologică a familiei Moromete, prefigurează conflictele centrale ale romanului, cât și motivele care vor duce la destrămarea familiei. Așezarea în jurul mesei „după firi și neam” anticipează evoluția conflictului, iminenta destrămare a familiei. Cei trei frați mai mari, Paraschiv, Nilă și Achim, stăteau aproape de ușă, ca și când ar fi fost gata, în orice moment, să plece. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, se regăsea Catrina, mama vitregă a celor trei frați, iar lângă ea îi avea pe copiii făcuți cu Ilie Moromete, Niculae, Tita și Ilinca. De asemenea, autoritatea capului familiei este sugerată încă de pe acum : „Moromete stătea parcă deasupra tuturor , veghindu-și familia , stăpânind cu privirea pe fiecare” .

A doua secvență narativă, semnificativă pentru tema și viziunea despre lume a autorului, poate fi considerată aceea a tăierii salcâmului. Ilie Moromete decide să taie copacul pentru a-l vinde lui Tudor Bălosu și a susține financiar plecarea lui Achim cu oile la București. În satul Siliștea – Gumești, salcâmul este un simbol al trăiniciei, având valoarea unui axis mundi: „toată lumea cunoștea acest salcâm”, fiind un martor mut al tuturor experiențelor de viață rurală. Doborârea salcâmului marchează începutul declinului familiei Moromete și, totodată, al universului rural. Odată distrus arborele sacru , lumea Moromeților își pierde sacralitatea, iar haosul se instalează treptat. Autorul notează: „grădina , caii , Moromete însuși arătau bicisnici”.

Analiza a două componente de compoziție / limbaj (acțiune, conflict, perspectivă narativă, relații temporale și spațiale.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune „dindărăt”, aparținându-i unui narator omniscient, omniprezent și extradiegetic, care narează la persoana a III-a. Spre deosebire de proza tradițională, unde omnisciența este desăvârșită, în romanul lui Marin Preda este vizibilă o limitare a omniscienței, fapt care are ca efect apariția, la nivelul textului, a personajelor – reflector, Ilie Moromete, în primul volum, respectiv Niculae, în cel de-al doilea și a personajelor – informator, precum Scămosu, Parizianu, Ilinca.

Conflictele exterioare sunt urmărite la nivel ideologic. În primul volum, este conturat conflictul între mentalitatea tradițională, reprezentată de Ilie Moromete, și cea capitalistă, la care aderă fiii săi cei mari, Paraschiv, Nilă și Achim. Cel de-al doilea volum opune alte două mentalități: cea a tatălui, tributar valorilor lumii patriarhale, și cea nouă, socialistă, la care aderă fiul său cel mic, Niculae. Modernitatea romanului constă în sondarea conflictelor interioare ale actanților, prin stil indirect liber sau scene monologate.

În concluzie, creația realistă „Moromeții” de Marin Preda reușește să impresioneze prin perspectiva modernă în care autorul abordează tematica rurală și problematica țăranului.

(685 de cuvinte)

Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul a fost teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista „Sburătorul”, iar tradiționalismul a fost promovat de Cezar Petrescu și Nichifor Crainic prin revista „Gândirea”.Ion Barbu a rămas în conștiința posterității prin poezia ermetică. Ermetismul este o orientare modernă ce se caracterizează prin încifrarea accentuată a mesajului artistic.

Reprezentativă pentru viziunea modernist – ermetică a autorului asupra lumii este poezia „Din ceas, dedus…”, publicată în deschiderea volumului „Joc secund” din 1930.

În primul rând, dimensiunea modernistă a textului se evidențiază prin caracterul său de ars poetica. Poezia preia sugestiile filosofiei lui Platon, referitoare la faptul că arta este o copie a realității, iar realitatea, la rândul ei, este o metamorfoză a ideilor eterne, arhetipale.

În al doilea rând, modernitatea poeziei lui Ion Barbu se reflectă și în opțiunea poetului pentru un limbaj metaforic, ermetic. Așa cum G. Călinescu afirma, la „Ion Barbu poezia este închisă vulgului și necesită o inițiere”. Într-adevăr, poezia lui Barbu devine o stare de intelectualitate, scriitorul polemizând cu „poezia leneșă”.

Poezia „Din ceas, dedus…” abordează o tematică specifică artelor poetice moderne: creația, poiesisul și condiția artistului. Incipitul introduce tema creației în raport cu timpul. Poetul caută în real frumosul ca obiect al artei pe care-l oglindește în intimitatea spiritului și a sensibilității sale, transformându-l „într-un joc secund, mai pur”. În viziunea lui Ion Barbu, poezia este rezultatul unui proces pur intelectual, poezie în care se răsfrânge realitatea.

Dacă prima strofă relevă definiția poeziei, al doilea catren se centrează pe condiția artistului. Poetul este numit inițial „Nadir latent”, metaforă care desemnează starea inactivă, latentă a artistului asemenea unui Demiurg înainte de creație. Artistul are menirea, în viziunea lui Ion Barbu, de a conferi ordine și sens lumii: „Poetul ridică însumarea / De harfe resfirate”. La fel cum marea este o întindere nesfârșită de apă, o pânză fluidă ce încântă privirea, dar ascunde taine de nepătruns, tot așa poezia este încriptată în metaforele Logosului.

Nu în ultimul rând, viziunea modernă a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură, de compoziție și de limbaj.Adevărat element paratextual, titlul anticipează ideea poetică și este în strânsă legătură mesajul transmis de text. Titlul conține metafora „ceas”. Într-adevăr, discursul liric reflectă ideea conform căreia, prin actul creator, lumea reală, efemeră este salvată în spațiul poeziei.

Simbolul central este oglinda. Acest simbol central sugerează ideea de secționare între două planuri: cel real și planul imaginar, al poeziei. Totodată, discursul liric dezvoltă o relație de opoziție între planul realității exterioare și cel al realității interioare. Celui dintâi îi corespunde metafora „cirezile agreste”, un simbol pentru o realitate urâtă, iar celui de-al doilea plan îi corespunde metafora „mântuit azur”, un simbol al lumii raționale. Strofa a doua reliefează opoziția între „Nadir latent”, metaforă pentru starea în care se regăsește poetul, și posibilul Zenit, ca formă superioară la care acesta trebuie să acceadă.

Elementele de prozodie reflectă preferința autorului pentru un discurs echilibrat. Poezia are două catrene. Măsura versurilor este de 13 – 14 silabe, rima este încrucișată, iar ritmul este iambic.

În concluzie, „Din ceas, dedus…” de Ion Barbu rămâne o creație reprezentativă atât pentru modernismul ermetic, cât și pentru lirica românească din perioada interbelică.

Caracterizare Ilie Moromete

Romanul „Moromeții”, scris de Marin Preda, apărut în 1955 (I volum) și 1967 (al II-lea volum), reprezintă primul roman al autorului în care acesta vorbește despre realitatea vieții rurale. Protagonistul operei este Ilie Moromete, personaj construit după modelul tatălui autorului, Tudor Călărașu.

Statutul social.

Statutul social al lui Moromete este conturat în jurul imaginii țăranului, acesta fiind un țăran liber și în același timp unul dintr-o clasă mijlocie cu o avere modestă, care poate să asigure un trai decent lui și familiei sale. Totodată, el este văzut ca o autoritate locală, un punct de reper în societatea rurală, dovadă fiind întâlnirile din poiana fierăriei lui Iocan, la care este așteptat în fiecare duminică pentru a citi ziarul și pentru a dezbate subiecte politice. Funcția de consilier comunal îi conferă inițial imaginea de tată autoritar în familia sa, însă această imagine se risipește pe parcursul primului volum, dat fiind conflictul pe care îl dezvoltă cu fiii săi cei mari.

Statutul psihologic.

Statutul psihologic al protagonistului este marcat de conflictul său interior și stă la baza dramei lui Ilie Moromete. Prin perspectiva modului său de a gândi, Moromete crede în libertatea individului, principiu de viață pe care și-l expune la sfârșitul volumului al II-lea în fața medicului: „Eu, domnule, am dus o viață independentă”, dovedind consecvență morală, demnitate și rezistență în fața unui timp agresiv, care nu mai avea răbdare cu oamenii. Complexitatea psihică a personajului este conturată prin situațiile existențiale în care este surprins, și anume, viața satului românesc într-un moment de răscruce, angrenat într-un proces de destrămare a civilizației tradiționale, a familiei, respectiv a sistemului de valori al colectivității. Ilie Moromete stăpânește arta disimulării, dar aceasta este o formă de apărare împotriva unei lumi a minților limitate, care îl consideră ,,sucit”. Disimulându-și adevăratele gânduri și convingeri, eroul îşi apără, de fapt, libertatea interioară.

Statutul moral.

Statutul moral se evidențiază prin trăsăturile morale ale protagonistului. Ilie Moromete reprezintă țăranul filosof, posedând o inteligență ascuțită, caracterizat fiind de plăcerea de a contempla și de nevoia de a înțelege lumea. Personaj dialogic, Ilie Moromete se află mereu într-un dialog fertil cu sine și cu lumea, mirându-se necontenit de spectacolul existenței. Discută amplu politica sau dezbate pe larg motivele fundamentale ale vieții cu prietenii săi, iar aceste preocupări intelectuale, alături de înclinația spre reflecție, respectiv spre meditație solitară, dezvăluie un chip al țăranului român, inexistent până atunci în literatură. Se arată a fi tiparul introvertitului în ceea ce privește afectivitatea, cenzurându-și orice gest afectiv față de familie, deși îi iubește profund pe aceștia. Este de asemenea caracterizat și de impulsivitate, prin atitudinea sa și prin limbajul plin de injurii și invective, pe care acesta îl utilizează constant.

Trăsătura dominantă, ilustrată prin două episoade / secvențe.

Scena cinei.

Dominanta de caracter a lui Moromete poate fi considerată inadaptabilitatea, puternic sugerată în scena cinei, care pare un ceremonial atemporal ce va dăinui mereu în satul românesc. Ilie Moromete apare în ipostaza unui pater familias, așezat deasupra tuturor la masă, dar jocul minții sale e prea complicat pentru ceilalți, care nu știu cu adevărat ce gândește. Familia este toată adunată în jurul mesei și este dominată de figura tatălui așezat în pragul odăii. În așezarea la masă a membrilor familiei și în dialogurile dintre ei se prefigurează conflictele care vor duce la destrămarea acesteia, naratorul precizând „Moromeții mâncau în tindă la o masă joasă și rotundă… nimănui nu-i trecuse prin cap c-ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă”. Această afirmație prevestește finalul volumului I, și anume fuga băieților la București, înfățișând momentul dezbinării familiei. Conflictele sunt prevalente, fapt sugerat de poziția acestora la masă: băieții cei mari „stăteau pe partea din afară a tindei, ca și când ar fi fost gata să se scoale de la masă și să plece afară”. Ceilalți copii stau în apropierea Catrinei, care parcă vrea să-i protejeze.

A doua scenă: Monologul lui Ilie Moromete.

Altă scenă reprezentativă pentru trăsătura personajului este scena de la finalul volumului întâi, când Moromete află de planul fiilor mai mari de la Scămosu și se duce pe lotul său de pământ pentru a-și pune gândurile în ordine. Așezat cu capul în mâini, pe o piatră albă, de hotar, Ilie Moromete se gândește dacă nu cumva rolul copiilor este de a nu-și înțelege părinții, iar cel al părințiilor de a-i ierta mereu. Ce nu poate înțelege el este contradicția dintre viziunea sa asupra lumii și viziunea diferită pe care o au băieții săi cei mari:  „Și dacă lumea e așa cum zic ei și nu e așa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde! Întâi lumea și pe urmă ei cu ea.” Așadar, Moromete refuză lumea copiilor săi, nu crede în superioritatea acestora, convingerile sale rămânând neschimbate. El le-a oferit ,,cel mai bun drum”, însă țăranul consideră că feciorii, prin plecarea lor, l-au refuzat.

Elemente de structură și de compoziție.

Un prim element de structură relevant pentru construcția personajului îl reprezintă mijloacele de caracterizare. Caracterizarea directă făcută de narator: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina și acum avea acea vârsta între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mai pot schimba firea cuiva” dezvăluie un Moromete cu o personalitate complexă, un lider al satului, care are o plăcere deosebită de a sta de vorbă și de a medita. În ceea ce privește caracterizarea directă făcută de celelalte personaje, Catrina se amuză de glumele lui. De cele mai multe ori îi face reproșuri și crede că are sufletul negru de răutate și de tutun. Cocoșilă îl face prost, dar în realitate îl admiră și chiar îl invidiază pentru că știa să găsească în ziar lucruri pe care el nu le vedea. Autocaracterizarea din finalul volumului al doilea, în discuția cu doctorul, scoate în evidență libertatea individului în ciuda constrângerilor istoriei: „Domnule […] eu totdeauna am dus o viață independentă”. De asemenea, caracterizarea indirectă dedusă din faptele personajului dezvăluie mai multe trăsături de caracter precum: firea reflexivă (se frământa gândindu-se la soarta țăranilor dependenți de roadele pământului, la Dumnezeu ), disimularea, ironia (când bea țuică la Bălosu, când comentează articolele din ziar).

Personalitatea lui Ilie Moromete este evidențiată și prin conflictele care organizează epicul. Conflictul exterior este unul amplu, elementul central rămânând Ilie Moromete, acesta negestionând conflictele, ducând în final la destrămarea familiei. În interiorul familei se observă trei tipuri de conflicte majore. Este mai întâi dezacordul dintre tată și cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă și Achim, izvorât dintr-o modalitatea diferită de a înțelege lumea și de a prețui valorile – cei trei fii prețuiesc banii, pentru ei proprietatea rurală trebuie convertită în bani, în timp ce Ilie Moromete apreciază proprietatea privată pe care refuză să o înstrăineze. Cel de-al doilea conflict izbucnește între Ilie Moromete și Catrina, soția lui. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soției, promițând-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei, dar amână îndeplinirea promisiunii. Nemulțumită, ea îşi găsește inițial refugiul în biserică, dar în al doilea volum Catrina îl părăsește pe Ilie, după ce află de propunerea făcută fiilor săi, la București. Al treilea conflict se desfășoară între Moromete și sora lui, Guica, pentru că femeia și-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se recăsătorească. În felul acesta, ea ar fi rămas în casa fratelui, să se ocupe de gospodărie și de creșterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrânețe. Faptul că Moromete s-a recăsătorit îi aprinsese ură împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari. Alt conflict secundar este acela dintre Ilie Moromete și fiul cel mic, Niculae. Copilul îşi dorește cu ardoare să meargă la școală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl ironizează „altă treaba n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem” sau susține că învățătura nu aduce niciun beneficiu. Pentru a-și realiza dorința de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie. În volumul al doilea, acest conflict trece pe primul plan, pentru că tatăl și fiul reprezintă două mentalități diferite.

Romanul „Moromeții” de Marin Preda impune un personaj inedit, țăranul-filozof, şi se înscrie în galeria romanului de tip realist, reprezentând un punct de reper în literatura română postbelică.

(1346 de cuv.)

Particularități de construcție a personajului Iona (Caracterizare de personaj)

Dramaturgia românească de după cel de-al Doilea Război Mondial a reușit să se sincronizeze și să evolueze, în ciuda contextului ideologic și politic, în ritmul inovațiilor din teatrul mondial. Noul teatru este creativ, descătușat și imprevizibil, care evidențiază tendința regizorilor de a reactualizare a clasicilor.

Drama de idei neomodernistă „Iona” de Marin Sorescu, publicată în anul 1968 și inclusă în trilogia „Setea muntelui de sare” devine reprezentativă pentru ceea ce înseamnă modernizarea teatrului românesc din perioada postbelică. Autorul își construiește piesa în jurul unui singur personaj, renunțând la dialog, intrigă și la conturarea unui conflict exterior, trăsături care marchează îndepărtarea de regulile teatrului clasic.

STATUTUL SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL ETC. AL PERSONAJULUI  

Statutul social al protagonistului este dezvăluit încă din incipitul textului: Iona este pescarul ghinionist care consideră că își va putea influența norocul, iluzionându-se că va putea prinde peștele cel mare.

Statutul psihologic.

Voința puternică manifestată în lupta cu fatalitatea destinului se constituie într-o constantă psihologică a protagonistului. Întregul său comportament îi relevă dorința de autodepășire, într-un mediu ostil.

Statutul moral.

Viziunea despre lumea a dramaturgului se reflectă, mai ales, la nivelul statutului moral al personajului. Adevărata măreție a lui Iona constă în faptul că el nu se dă bătut în fața unui destin potrivnic. Soluția găsită și considerată cea mai potrivită este aceea a spintecării propriei burți. Gestul său nu trebuie interpretat ca o sinucidere, ci ca o evadare din propriul trup, ca eliberare dintr-un destin potrivnic. El a conștientizat, astfel, că adevărata cale spre libertate trebuie căutată în interiorul ființei.

RELEVAREA PRINCIPALEI TRĂSĂTURI A PERSONAJULUI, ILUSTRATĂ PRIN DOUĂ EPISOADE / SECVENȚE

Conștiința limitei este principala trăsătură de caracter a personajului sorescian.  

Prima secvență.

Primul tablou îl surprinde pe Iona captiv în gura peștelui. Spre deosebire de pescarul biblic, care a fost înghițit de monstrul marin, pentru că nu a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, pescarul lui Marin Sorescu se află, încă de la început, în gura peștelui, fără a fi săvârșit vreun păcat. Se observă, aici, ipostaza omului modern, damnat, încă de la naștere, la o existență limitată. De aceea, pescarul își încearcă norocul, așteptând să prindă „peștele ăl mare”, simbol al libertății, al cunoașterii absolute, al divinității. Pentru a nu se demoraliza, Iona simulează jocul divin în propriul acvariu, unde pescuiește peștii care „au mai fost prinși o dată”. Prin dialogul cu sine însuși, el cugetă asupra relației între viața care se scurge foarte repede și moartea eternă: „-Ce mare bogată avem! Ce moarte lungă avem!”.

A doua secvență.

Conștiința limitei este evidentă și în cel de-al treilea tablou. În interiorul Peștelui II, Iona îi va scrie cu propriul sânge o scrisoare mamei, prin care îi povestește că i s-a întâmplat o mare nenorocire. Cu toate acestea, îi cere să îl nască din nou, pe motiv că „ne scapă mereu ceva în viață”, totdeauna esențialul. Se observă în cerința lui Iona ipostaza omului modern care devine conștient de limitarea propriului eu, de imposibilitatea accederii la cunoașterea absolută.

DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE

În primul rând, piesa lui Marin Sorescu abordează, în conformitate cu estetica neomodernistă, o temă de factură filosofică, anume condiția tragică a individului, damnat la o existență solitară. Cu toate că, așa cum se prefigurează din titlu, opera amintește de personajul biblic, Iona, totuși, dramaturgul nu păstrează aproape nimic din povestea biblică. Autorul desacralizează mitul biblic, redându-l dintr-o perspectivă modernă.

În al doilea rând, subiectul dramatic este structurat sub forma unui solilocviu. Această formă de reprezentare reflectă viziunea despre lume a omului modern care își este singur partener de dialog, în universul în care îi este dat să trăiască. De aici, și conflictul interior pe care îl dezvoltă textul și anume o luptă a sinelui cu sinele. Piesa acumulează tensiune dramatică în momentul în care Iona realizează discrepanța dintre idealul său de libertate și damnarea de a trăi în orizontul închis al pântecelui de pește.

Nu în ultimul rând, trăsăturile de caracter ale personajului sunt puse în evidență atât prin modalitățile directe de caracterizare, cât și prin cele indirecte. Astfel, caracterizarea directă este realizată cu ajutorul didascaliilor, Iona fiind prezentat ca „un om foarte singur care se dedublează și se strânge după cerințele vieții sale interioare”. Totodată, comportamentul și replicile personajului se constituie în adevărate mijloace indirecte de caracterizare. Astfel, ambiția și perseverența actantului sunt trăsături ce reies din faptul că Iona își petrece întreaga viață într-o luptă zadarnică, dar continuă, cu destinul.

Concluzia.

În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Iona rămân reprezentative pentru viziunea despre lume a unui autor care a recurs la principiile estetice ale neomodernismului pentru a evidenția condiția tragică a omului modern.

(771 de cuvinte)

Particularități de construcție a personajului Iona (Caracterizare de personaj)

Dramaturgia românească de după cel de-al Doilea Război Mondial a reușit să se sincronizeze și să evolueze, în ciuda contextului ideologic și politic, în ritmul inovațiilor din teatrul mondial. Noul teatru este creativ, descătușat și imprevizibil, care evidențiază tendința regizorilor de a reactualizare a clasicilor.

Drama de idei neomodernistă „Iona” de Marin Sorescu, publicată în anul 1968 și inclusă în trilogia „Setea muntelui de sare” devine reprezentativă pentru ceea ce înseamnă modernizarea teatrului românesc din perioada postbelică. Autorul își construiește piesa în jurul unui singur personaj, renunțând la dialog, intrigă și la conturarea unui conflict exterior, trăsături care marchează îndepărtarea de regulile teatrului clasic.

STATUTUL SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL ETC. AL PERSONAJULUI  

Statutul social.

Statutul social al protagonistului este dezvăluit încă din incipitul textului: Iona este pescarul ghinionist care consideră că își va putea influența norocul, iluzionându-se că va putea prinde peștele cel mare.

Statutul psihologic.

Voința puternică manifestată în lupta cu fatalitatea destinului se constituie într-o constantă psihologică a protagonistului. Întregul său comportament îi relevă dorința de autodepășire, într-un mediu ostil.

Statutul moral.

Viziunea despre lumea a dramaturgului se reflectă, mai ales, la nivelul statutului moral al personajului. Adevărata măreție a lui Iona constă în faptul că el nu se dă bătut în fața unui destin potrivnic. Soluția găsită și considerată cea mai potrivită este aceea a spintecării propriei burți. Gestul său nu trebuie interpretat ca o sinucidere, ci ca o evadare din propriul trup, ca eliberare dintr-un destin potrivnic. El a conștientizat, astfel, că adevărata cale spre libertate trebuie căutată în interiorul ființei.

RELEVAREA PRINCIPALEI TRĂSĂTURI A PERSONAJULUI, ILUSTRATĂ PRIN DOUĂ EPISOADE / SECVENȚE

Conștiința limitei este principala trăsătură de caracter a personajului sorescian.  

Prima secvență.

Primul tablou îl surprinde pe Iona captiv în gura peștelui. Spre deosebire de pescarul biblic, care a fost înghițit de monstrul marin, pentru că nu a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, pescarul lui Marin Sorescu se află, încă de la început, în gura peștelui, fără a fi săvârșit vreun păcat. Se observă, aici, ipostaza omului modern, damnat, încă de la naștere, la o existență limitată. De aceea, pescarul își încearcă norocul, așteptând să prindă „peștele ăl mare”, simbol al libertății, al cunoașterii absolute, al divinității. Pentru a nu se demoraliza, Iona simulează jocul divin în propriul acvariu, unde pescuiește peștii care „au mai fost prinși o dată”. Prin dialogul cu sine însuși, el cugetă asupra relației între viața care se scurge foarte repede și moartea eternă: „-Ce mare bogată avem! Ce moarte lungă avem!”.

A doua secvență.

Conștiința limitei este evidentă și în cel de-al treilea tablou. În interiorul Peștelui II, Iona îi va scrie cu propriul sânge o scrisoare mamei, prin care îi povestește că i s-a întâmplat o mare nenorocire. Cu toate acestea, îi cere să îl nască din nou, pe motiv că „ne scapă mereu ceva în viață”, totdeauna esențialul. Se observă în cerința lui Iona ipostaza omului modern care devine conștient de limitarea propriului eu, de imposibilitatea accederii la cunoașterea absolută.

DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE

Tema.

În primul rând, piesa lui Marin Sorescu abordează, în conformitate cu estetica neomodernistă, o temă de factură filosofică, anume condiția tragică a individului, damnat la o existență solitară. Cu toate că, așa cum se prefigurează din titlu, opera amintește de personajul biblic, Iona, totuși, dramaturgul nu păstrează aproape nimic din povestea biblică. Autorul desacralizează mitul biblic, redându-l dintr-o perspectivă modernă.

Structura / conflictul.

În al doilea rând, subiectul dramatic este structurat sub forma unui solilocviu. Această formă de reprezentare reflectă viziunea despre lume a omului modern care își este singur partener de dialog, în universul în care îi este dat să trăiască. De aici, și conflictul interior pe care îl dezvoltă textul și anume o luptă a sinelui cu sinele. Piesa acumulează tensiune dramatică în momentul în care Iona realizează discrepanța dintre idealul său de libertate și damnarea de a trăi în orizontul închis al pântecelui de pește.

Didascalii.

Nu în ultimul rând, trăsăturile de caracter ale personajului sunt puse în evidență atât prin modalitățile directe de caracterizare, cât și prin cele indirecte. Astfel, caracterizarea directă este realizată cu ajutorul didascaliilor, Iona fiind prezentat ca „un om foarte singur care se dedublează și se strânge după cerințele vieții sale interioare”. Totodată, comportamentul și replicile personajului se constituie în adevărate mijloace indirecte de caracterizare. Astfel, ambiția și perseverența actantului sunt trăsături ce reies din faptul că Iona își petrece întreaga viață într-o luptă zadarnică, dar continuă, cu destinul.

Concluzia.

În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Iona rămân reprezentative pentru viziunea despre lume a unui autor care a recurs la principiile estetice ale neomodernismului pentru a evidenția condiția tragică a omului modern.

(777 de cuvinte)

Caracterizarea Vitoriei Lipan

Creația literară „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, operă publicată în anul 1930, este un roman realist cu substrat mitic, în care personajul Vitoria Lipan devine reprezentativ pentru viziunea despre lume a autorului.

Modalitățile de caracterizare sunt directe și indirecte. În primele cinci capitole, Vitoria Lipan este caracterizată preponderent indirect, comportamentul său fiind specific unei muntence. Tot în partea expozitivă a textului, naratorul omniscient recurge la caracterizarea directă în vederea portretizării personajului feminin. Elementul central asupra căruia se oprește este privirea, ca oglindă a sufletului. În acest fel, naratorul dezvăluie atât frumusețea interioară a eroinei, cât și îngrijorarea acesteia: „Deși nu mai era tânără, avea o frumuseță neobișnuită în privire. Ochii îi străluceau ca într-un fel de ceață, în dosul genelor lungi, răsfrânte în niște cârligașe”.  

Statutul social.

Din punct de vedere social, Vitoria Lipan întruchipează tipologia muntencei. Familia Lipan este una de tip patriarhal, în care bărbatul face legea. Absența lui Nechifor Lipan este resimțită de Vitoria ca un dezechilibru, ca o amenințare pentru omogenitatea familiei. În acest scop, femeia încearcă să-l conștientizeze pe Gheorghiță de importanța călătoriei, de faptul că el urmează să devină capul familiei, în locul lui Nechifor Lipan. Această mentalitate patriarhală se evidențiază în relația pe care mama o are cu cei doi copii ai săi: dacă față de Minodora este mai restrictivă, în raport cu Gheorghiță se dovedește mai permisivă.

Statutul psihologic.

 Din punct de vedere psihologic, Vitoria Lipan se încadrează în categoria „sufletelor tari”. Femeia dă dovadă de stăpânire de sine. Caracter puternic, ea reușește să-și ducă la îndeplinire scopul, acela de de a afla adevărul despre moartea soțului ei. VITORIA ARE O INTELIGENȚĂ nativă, astfel încât se adaptează cu ușurință la legile lumii noi cu care intră în contact. Intuiește ce se află în sufletele oamenilor. Această intuiție îl uimește pe naivul Gheorghiță care spune despre ea: „mama asta trebuie să fie fermecătoare, pentru că poate citi gândurile omului”. De fapt, ea însăși își evidențiază această capacitate, în momentul în care i se adresează fiului: „Eu te pot ceti pe tine, măcar că nu știu carte”.

Statutul moral.

Viziunea despre lume a autorului se reflectă mai ales la nivelul statutului moral al protagonistei. Întregul ei comportament îi reflectă verticalitatea.

Principala trăsătură, relevată de două secvențe / episoade.

Inteligența și, totodată, determinarea sunt principalele trăsături de caracter ale Vitoriei Lipan.

2 EPISOADE/ SECVENȚE /SITUAȚII SEMNIFICATIVE

Prima secvență.

O primă secvență, menită a reliefa trăsăturile de caracter ale protagonistei, o reprezintă dialogul pe care Vitoria îl poartă cu Gheorghiță înainte de plecarea la drum. Acest schimb de replici constituie o formă de caracterizare indirectă, care relevă inteligența și, totodată, determinarea protagonistei. Deși Gheorghiță este încă inocent, mama adoptă o atitudine convingătoare, prin care îl conștientizează pe tânăr de faptul că, pentru el începe o nouă etapă a vieți: „„Înțelege că jucăriile au stat. De acum, trebuie să te arăți bărbat. Eu alt sprijin pe lume nu mai am și îmi trebuie brațul tău”.

 A doua secvență.

Alt episod narativ care pune în relief trăsăturile Vitoriei îl constituie momentul în care sunt descoperite osemintele lui Nechifor Lipan în râpa dintre Suha și Sabasa. Aceasta își păstrează stăpânirea de sine. Atentă la păstrarea tradiției, își jelește soțul și îi aprinde o lumânare, dar, în același timp, colaborează cu autoritățile. Acceptă să vorbească „prin sârmă” cu prefectul de la Piatra, căruia îi cere permisiunea să o lase să-și îngroape bărbatul „în țintirim”.

2 ELEMENTE DE STRUCTURĂ / DE COMPOZIȚIE

Tema.

            ÎN PRIMUL RÂND, romanul abordează următoarea temă: condiția femeii într-o comunitate patriarhală, o femeie nevoită să trăiască la confluența dintre tradiție și modernitate. În acest sens, drumul parcurs de eroină alături de fiul său Gheorghiță în ținutul Dornelor, în căutarea lui Nechifor Lipan, își dezvăluie semnificația unui traseu inițiatic, în sensul în care Vitoria se va iniția în moarte, iar Gheorghiță, în viață, urmând să preia locul tatălui său.

Conflictele din roman.

În al doilea rând, conflictul central al romanului nu constă în ciocnirea dintre cele două mentalități. Tensiunile apar atunci când noua lume capitalistă generează excese, îndepărtându-se de la valorile morale. Este vorba despre Ilie Cuțui și Calistrat Bogza, cele două personaje care au încercat să se îmbogățească prin mijloace necinstite. Aici se relevă și rolul Vitoriei Lipan. Aceasta trebuie să restabilească, prin actul justițiar, ordinea unei lumi ce era să se transforme în haos.

Perspectiva narativă.

Perspectiva narativă a romanului „Baltagul” este obiectivă, cu viziunea „dindărăt”, aparținând unui narator omniscient, omniprezent și extradiegetic, care narează la persoana a III-a.

Concluzia.

În concluzie, Vitoria Lipan rămâne un personaj reprezentativ pentru viziunea despre lume a autorului.

(762 de cuvinte)