Poezia De demult… de Octavian Goga se încadrează în perioada literară de la începutul secolului al XX-lea, când în spațiul românesc se manifestă puternic curentul simbolist, dar și ecourile romantismului târziu și începuturile tradiționalismului. Opera lui Goga se înscrie în direcția tradiționalistă, prin accentul pus pe satul ardelean, suferința țăranului român, idealurile naționale și dorul de trecut. Poet al durerii naționale și al unei melancolii profunde, Octavian Goga îmbină în această poezie nota elegiacă personală cu evocarea unei lumi apuse, pline de farmec, dar și de durere.

În primul rând, o trăsătură definitorie a tradiționalismului regăsită în această poezie este evocarea trecutului și idealizarea unei lumi rurale arhaice, profund legată de identitatea națională. Poezia aduce în prim-plan imaginea satului copilăriei, cu obiceiurile, valorile și figurile sale centrale: părinții, casa părintească, clopotnița. Acest spațiu devine un simbol al originilor și al unei purități pierdute, trăsătură frecventă în lirica tradiționalistă.

În al doilea rând, specific tradiționalismului este și limbajul accesibil, lipsit de artificii moderniste, precum și tonalitatea elegiacă. Poetul nu recurge la simboluri obscure sau la sugestii ermetice, ci preferă o exprimare clară, plină de sinceritate și gravitate, ceea ce sporește intensitatea emoției transmise. Tonul confesiunii și al elegiei este dominant, într-o succesiune de imagini care sugerează destrămarea unei lumi odată familiare.

Tema centrală a poemului este regretul pentru pierderea trecutului și dorul de copilărie, expresie a atașamentului față de valorile originare. Este o meditație lirică asupra timpului care trece și asupra inevitabilității destrămării lumii cunoscute, dar și o încercare de a salva, prin poezie, ceea ce nu mai poate fi trăit.

O primă secvență semnificativă este: „De demult… Și parcă-n poartă/ N-aș mai vrea să bat acum…”. Aici, poetul sugerează ezitarea în fața reîntoarcerii în spațiul copilăriei, devenit deja străin, deși încărcat de sensuri afective. Ușa spre trecut pare închisă, iar gestul de a bate în poarta casei natale devine un act simbolic, al unei reveniri imposibile.

Reîntoarcerea în satul natal, în spațiul copilăriei, este un act încărcat de anxietate, de teamă în fața golului lăsat de timp. Poetul simte că spațiul odinioară familiar a devenit străin, chiar ostil, iar gestul de a „bate în poartă” capătă valoare metaforică: este un semn al dorinței de a pătrunde în trecut, dar și al conștiinței că acel trecut este de nerecuperat. Ușa spre trecut pare închisă, iar gestul de a bate în poarta casei natale devine un act simbolic, al unei reveniri imposibile. Ezitarea exprimată prin „parcă” denotă o sfâșiere interioară – o luptă între dorul care îl împinge spre locurile natale și teama de a confrunta realitatea modificată. Astfel, această secvență marchează începutul unui drum dureros de introspecție, în care poetul descoperă că timpul a erodat nu doar casa natală, ci și legătura dintre identitatea sa și locul din care provine.

A doua secvență importantă este: „Numa-n colțul cel din urmă / Plânsă stă icoana-n scrum…”. Imaginea concentrează întreaga tensiune a poemului. „Colțul cel din urmă” sugerează o retragere, o marginalizare a valorilor sacre. Simbol al credinței, al protecției divine și al familiei, icoana este aici în pragul uitării, transformată aproape în cenușă. descrisă ca fiind „plânsă” și „în scrum”. Această imagine accentuează ideea destrămării și a unei crize de identitate provocate de pierderea rădăcinilor. Plânsul îi umanizează prezența, conferindu-i o aură tragică, iar starea de „scrum” indică o distrugere ireversibilă. Totodată, această imagine poate fi citită ca o reflecție asupra identității naționale amenințate, asupra destrămării unei lumi întregi: casa părintească, satul românesc tradițional, spiritualitatea profundă a locului. Icoana nu mai tronează în centrul camerei, ci este uitată, ascunsă într-un colț, semn că sacralitatea a fost înlocuită de gol și dezorientare. Această secvență este, poate, cea mai dureroasă imagine din poem, pentru că indică nu doar o pierdere afectivă, ci o destrămare morală, o uitare a valorilor care formau temelia lumii tradiționale.

Prin aceste două secvențe, Goga nu doar evocă un trecut personal, ci construiește o elegie a unei întregi lumi în decădere. Evocarea este însoțită de o luciditate dureroasă: trecutul nu mai poate fi recuperat, iar prezentul este marcat de alienare și dezrădăcinare. Astfel, poemul devine nu doar o confesiune lirică, ci și o formă de protest tăcut față de uitarea valorilor tradiționale și o pledoarie pentru memoria afectivă a neamului.

Structura și compoziția poemului sprijină puternic tema tratată.

A. Titlul De demult… are o valoare profund evocatoare. El sugerează un trecut nedeterminat, dar afectiv intens, încărcat de nostalgie. Cele trei puncte de suspensie prelungesc emoția și creează un efect de ezitare și reverie, trimițând la un timp care nu mai poate fi localizat precis, dar care apasă asupra sufletului poetului.

B. Din punct de vedere prozodic, poezia este alcătuită din catrene cu rimă încrucișată (abab), ritm trohaic și versuri de 7-8 silabe, care imprimă o muzicalitate gravă, potrivită tonului elegiac. Lexicul este marcat de arhaisme și regionalisme, care dau autenticitate discursului liric și îl ancorează în spațiul transilvănean specific lui Goga.

În concluzie, De demult… este o poezie tradiționalistă prin temă, limbaj și tonalitate. Ea exprimă în mod profund suferința pierderii rădăcinilor, devenind un act de recuperare lirică a trecutului și o formă de a păstra vie memoria unei lumi dispărute. Octavian Goga rămâne astfel o voce unică a liricii românești de început de secol XX, un poet al durerii naționale și al nostalgiei.

875 de cuv.

Romanul tradiţional, interbelic, realist, mitic

       Romanul ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicat în 1930, prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan.

       Romanul este o creaţie epică în proză de mari dimensiuni, cu o acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri în timp şi spaţiu, antrenând un număr mare de personaje puternic individualizate.

        Prin multitudinea aspectelor înfăţisate, romanul oferă o imagine amplă asupra vieţii. Opera “Baltagul” este structurată pe două coordonate fundamentale: aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastorale şi căutarea adevărului) şi aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor personajului principal). Orizontul mitic include modul de înţelegere a lumii de către personaje, tradiţiile pastorale, dar şi comuniunea omului cu natura şi mitul marii treceri (moartea).

         Titlul este semnificativ, baltagul fiind un obiect simbolic: arma crimei şi instrumentul  cu care se va înfăptui actul justiţiar, reparator. De remarcat, că în roman baltagul  lui Lipan, îndeplineşte cele două funcţii, iar baltagul tânărului Gheorghiţă se păstrează neatins de sângele ucigaşilor.

         Naraţiunea se face la persoana a treia, iar naratorul omniprezent şi omniscient prezintă în mod obiectiv lumea satului de munte şi acţiunile Vitoriei. Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire şi alternanţă. Naraţiunea este preponderentă, dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului său, elemente de portret fizic individual sau colectiv. Naraţiunea este nuanţată de dialog.

         Timpul derulării acţiunii este vag precizat prin repere temporale ,,aproape de Sf.Andrei’’, ,,În postul mare”, ,,10 martie”. Cadrul acţiunii este satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor şi a Bistriţei, dar şi cel de câmpie, Cristeşti, în Balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru verdicitate, traseul urmat de Vitoria împreună cu Gheorghiţă, pe urmele lui Nechifor, conţine numele unor localităţi existente pe hartă.

         Romanul este structurat în 16 capitole cu acţiune desfăşurată cronologic fiind structurată în momente ale subiectului. Expoziţiunea este precedată de o explicaţie în legatură cu geneza neamurilor omeneşti. Tot în expoziţiune sunt prezentate locul şi timpul acţiunii, satul de munte Măgura Tarcăului, toamna târziu.Vitoria Lipan, soţia lui Nechifor Lipan, stătea pe prispa casei şi torcea cu gândul la soţul ei, plecat de mult timp la Dorna, pentru o afacere cu oi.

         Intriga constă în neliniştea femeii care cere sfaturi părintelui Dănilă, caută explicaţii la baba Maranda, vrăjitoare satului, apoi îl cheamă pe Gheorghiţă, fiul ei, care se află în ţinuturile Jijiei cu oile la iernat, astfel plănuind să plece în căutarea soţului. Îşi aranjează treburile gospodăreşti, o duce pe fiica ei, Minodora, la mânăstire, îi face lui Gheorghiţă un baltag şi la începutul lui martie, pleacă în căutarea lui Nechifor.

         Desfăşurarea acţiunii îi prezintă pe cei doi şi drumul parcurs de ei, precum şi întâlnirea cu oameni noi. În satul Sabasa găseşte în gospodăria unor oameni pe Lupu, câinele lui Nechifor, care îi duce la râpa unde erau osemintele soţului său. Din momentul acesta şi până la pedepsirea vinovaţilor are loc punctul culminant. Femeia  îndeplineşte datinile crestineşti, respectând datina înmormântării. În timpul praznicului, Vitoria îl provoacă la mărturisire pe Calistrat Bogza, criminalul.

          Deznodământul o înfăţişează pe Vitoria făcând planuri de viitor: să îşi recupereze turma furată, să o ducă pe Minodora la mormântul tatălui său şi să-şi continuie viaţa.

           Personajul principal, Vitoria este realizat prin tehnica brasoreliefului şi individualizat prin caracterizarea directă şi indirectă. Portretul fizic relevă frumuseţea femeii prin tehnica detaliului semnificativ: ,,Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii îi străluceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi”.

           Natura devine o cutie de rezonanţă a sentimentelor femeii, îndrumând-o în căutarea soţului său: la Dorna, dar şi la Crucea Talienilor, vântul o anunţă că se află pe drumul cel bun. Personajul secundar, Gheorghiţă reprezintă generaţia tânără care trebuie să ia locul tatălui său. Romanul poate fi considerat iniţiatic, deoarece prezintă drumul spre maturizarea lui Gheorghiţă.

             Nechifor Lipan este caracterizat în absenţă prin retrospectivă şi simbolizează destinul muritor al oamenilor. Apar şi personaje episodice, cum ar fi Minodora, fiica Vitoriei receptivă la noutăţile civilizaţiei, care este trimisă la mânăstire pentru purificare, dar mai apar şi alte personaje ca moş Pricop, care simbolizează ospitalitatea, părintele Dănila, care reprezintă autoritatea spirituală în satul arhaic, baba Maranda, toate aceste personaje fiind reprezentative pentru lumea satului arhaic.

              Romanul are caracter monografic, deoarece înfăţişează viaţa muntenilor, ocupaţiile, tradiţiile, obiceiurile şi principalele lor trăsături: oameni muncitori, veseli, iubitori. Trăsăturile personajului colectiv, muntenii sunt surprinse încă de la început, în legenda pe care obişnuia să o spună Lipan, rememorată de Vitoria: ,,Viaţa muntenilor e grea mai ales viaţa femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme ca dânsa…”.

              Romanul poate fi considerat un roman mitic deoarece preia şi dezvoltă motivele principale din balada “Mioriţa”, care ilustrează unul dintre cele patru mituri fundamentale ale românilor – mitul existenţei pastorale la români care evidenţiază motivul legăturii omului cu natura şi concepţia despre viaţă şi moarte a omului din popor. Acestui motiv i se alătură două mituri universale, al călătoriei şi cel al căutarii.

            Romanul are ca mod predominant de expunere naraţiunea, relatarea făcându-se atât de naratorul obiectiv, cât şi de personaje, pentru că autorul apelează la rememorare. Dialogul este şi el prezent în operă şi se realizează într-o diversitate de tonuri, când insinuant,  persuasiv, pentru că munteanca vrea să afle veşti despre soţul ei, când hotărât, drastic, neiertator faţă de copii sau faţă de cei care i se împotrivesc sau încearcă s-o împiedice în realizarea scopului propus. Însuşirile morale sunt înfăţişate prin intermediul monologului interior, punând în evidenţă zbuciumul interior al Vitoriei Lipan, preocupările şi grijile ei permanente. Există în roman şi pasaje descriptive care nu au în vedere spaţiul naraţiunii, ci reliefează manifestările naturii, diferitele ei ipostaze în strânsă legătură cu stările sufleteşti ale personajelor sau evidentiază direct unele trăsături caracteristice ale acestora.

           Romanul “Baltagul” este deopotrivă una dintre capodoperele sadoveniene şi ale prozei româneşti datorită conciziei, dinamismului acţiunii şi armoniei compoziţiei, Sadoveanu realizând prin această operă, o veritabilă monografie a satului românesc de la munte.

1. perioada interbelică

2. 1920

3. tema

4. perspectiva narativă

            Modalitățile de caracterizare a actantului sunt directe și indirecte. Protagonistul Ion este construit prin tehnica pluriperspectivismului, astfel încât personalitatea lui se reflectă în mod diferit în conștiința celorlalte personaje. Vasile Baciu îl numește „fleandură, hoț și tâlhar”, preotul Belciug îl consideră „un bătăuș și un om de nimic”, dar când pământurile rămân în posesia bisericii, îl numește „un bun creștin”. Doamna Herdelea îl consideră „un flăcău cumsecade și harnic. Titu Herdelea îl admiră pentru ambiția sa, dar și îl dezaprobă pentru cinismul său. Relația cu celelalte personaje, în special cu Ana, devine un adevărat mijloc indirect de caracterizare. Comportamentul protagonistului față de acea pe care o va lua de nevastă se modifică: este binevoitor la început, ca, mai apoi, să treacă la gesturi de brutalitate și, în final, să o trateze cu indiferență.

            Prezentarea statutului social, psihologic, moral al FIECĂRUIA DINTRE CELE DOUĂ PERSONAJE prin raportare la conflictul / conflictele din roman.

            Din punct de vedere social, Ion este flăcăul sărac din satul Pripas. Cu toate acestea, este respectat de flăcăii din sat și temut de lăutarii care cântă la comanda lui și îl însoțesc la cârciumă după horă, deși George Bulbuc este cel care îi plătește. Drama lui Ion este de a nu putea semnifica nimic în ordinea socială, din cauza lipsei averii. El își dă seama că numai prin căsătoria cu Ana poate avea pământ. DE ASEMENEA, ANA, DACĂ NU SE CĂSĂTOREȘTE CU ION, VA TRĂI LIPSITĂ DE AFECȚIUNE ALĂTURI DE UN TATĂ ALCOOLIC ȘI VIOLENT. 

            Dimensiunea psihologică a personajELOR LE relevă slăbiciunea caracterială cu atât mai mult, cu cât comportamentul LOR este dictat de obsesia de a avea pământ. ANA ESTE ABSURDĂ ÎN DORINȚA DE A OBȚINE AFECȚIUNEA LUI ION. RELAȚIA DINTRE CELE DOUĂ PERSONAJE POATE FI ANALIZATĂ DIN PERSPECTIVA MANIPULATOR, ION, ȘI MANIPULAT, ANA. 

            Din punct de vedere moral, Ion se face vinovat de încălcarea legilor nescrise conform cărora destinul nu poate fi schimbat. Flăcăul este imoral prin întregul său comportament: o batjocorește pe Ana, determinând-o să se sinucidă prin spânzurare. ANA SE FACE VINOVATĂ DE FAPTUL CĂ A ACCEPTAT SĂ FIE PĂRTAȘĂ LA ACTUL EROTIC ÎNAINTE DE CĂSĂTORIE. 

            Relevarea prin două episoade / secvențe semnificative

            RELAȚIA DINTRE ION ȘI ANA POATE FI URMĂRITĂ ÎNCĂ DE LA SCENA HOREI, PLASATĂ ÎN PARTEA EXPOZITIVĂ A ROMANULUI. CEI DOI SE RETRAG DIN JOC, LA UMBRA UNUI NUC, PENTRU A PUTEA STA DE VORBĂ, FERIȚI DE OCHII LUMII. Naratorul omniscient recurge la stil indirect liber, pentru a dezvălui gândurile protagonistului: „Nu-i fusese niciodată dragă Ana și nici acum nu știa bine dacă-i este”. În minte îi vine imaginea Floricăi, „cu râsul ei cald, cu ochii albaștri ca crul de primăvară”. Astfel, se poate observa că Florica reprezintă o prezență eternă în sufletul lui Ion. Așadar, cititorului îi devine limpede că flăcăul nu o iubește pe Ana, ci pe Florica, fata frumoasă, dar săracă.

            Episodul narativ al nunții lui Ion cu Ana reflectă, de asemenea, RELAȚIA DINTRE CELE DOUĂ PERSONAJE. ANA PARE SĂ FI UITAT DE RUȘINEA ȘI DE BĂTĂILE ÎNDURATE, DAR CÂND ÎL VEDE PE Ion foarte APROPIAT DE FLORICA, „TRESARE CA MUȘCATĂ DE VIPERĂ”. La nuntă, Ion conștientizează pentru prima oară că, odată cu pământurile, trebuie să o ia de nevastă pe Ana: „o privea și se mira că a putut el săruta și îmbrățișa pe fata aceasta”. Într-o încercare dramatică de a se lămuri în legătură cu ceea ce dorește și simte, Ion oscilează, ascunzându-și slăbiciunea pentru Florica: „Adică ce-ar fi oare dacă aș lua-o pe Florica și am fugi amândoi în lume să scap de urâțenia asta? Dar tot atât de repede îi veniră în minte pământurile și adăugă în sine cu dispreț: Și să rămân tot calic pentru o muiere!”.

            În concluzie, RELAȚIA DINTRE ION ȘI ANA (particularitățile de construcție a personajului Ion, protagonistul romanului, ) rămânE reprezentativĂ pentru viziunea autorului despre lume.   

Nuvela este o specie în proză a genului epic, de obicei cu un singur fir narativ și cu un conflict unic; în nuvelă, apar puține personaje care sunt caracterizate succint, dar pregnant. Spațiul și timpul sunt bine definite. 

Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi este prima nuvela romantică de inspirație istorică din literatura  română, o capodoperă a genului și un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior. 

Publicată în primul număr al  revistei „Dacia Literară”, această nuvelă ilustrează una dintre sursele de inspirație ale  literaturii pașoptiste, istoria națională. 

Nuvela poartă numele domnitorului Alexandru Lăpușneanul, în jurul căruia se concentrează acțiunea și are ca surse de inspirație cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin, legendele lui Ion Neculce și creațiile folclorice, în schimb unele date sunt modificate în scop artistic. 

Tema este lupta pentru putere în Evul Mediu, în regiunea Moldovei. 

Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este omniprezent și omniscient. Viziunea este dindărăt, cu focalizare zero. 

Relația dintre incipit și final

Incipitul și finalul se remarcă prin sobrietate auctorială, astfel paragraful inițial rezumă evenimentele care motivează atitudinea vindicativă a domnitorului. 

Frazele finale desemnează sfârșitul despotului în mod concis și obiectiv: „Acest fel fu sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanul care lasă  o pată de sânge în istoria Moldaviei”. 

Nuvela are o structură riguroasă, fiecare dintre cele patru capitole fiind precedat de câte un moto, care esențializează faptele relatate prin reținerea replicilor memorabile ale personajelor: 

  Capitolul I – „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!”; 

  Capitolul II – „Ai să dai samă, Doamnă!”; 

  Capitolul III – „Capul lui Moțoc vrem!” 

  Capitolul IV – „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”. 

Capitolul I cuprinde expozitiunea: Alexandru Lăpușneanul  se întoarce pentru a doua oară  pe tronul Moldovei (1564), în fruntea unei armate turcești și este întâmpinat de o solie formată din cei patru  boieri trimiși de Ștefan Tomșa: Veveriță, Spancioc, Moțoc și Stroici. Intriga apare tot în acest capitol și se referă la hotărârea lui Alexandru Lăpușneanul de a-și relua tronul, fiind dornic să se răzbune pe boierii  care l-au trădat în prima sa domnie. 

Capitolul al II-lea corespunde, ca moment al subiectului, desfășurării acțiunii și conține o serie de evenimente: fuga lui Ștefan Tomșa în Muntenia, desființarea armatei pământene, confiscarea averilor boierești, uciderea boierilor considerați trădători, intervenția Doamnei Ruxanda pe lângă domnitor pentru a înceta omorurile și promisiunea pe care acesta o face Doamnei de „a-i oferi un leac de frică”. 

În compoziția capitolului al III-lea, intră mai multe scene romantice prin caracterul lor  excepțional: participarea și discursul domnitorului la slujba religioasă de la Mitropolie, ospățul de la palat și uciderea celor patruzeci și șapte de boieri, moartea lui Moțoc produsă de mulțimea furioasă și oferirea „leacului de frică pentru Doamna Ruxanda” (acesta corespunde, ca moment al subiectului, punctului  culminant). Episodul în care-l trimite pe Moțoc mulțimii înfuriate dovedește cinismul domnitorului.

În capitolul al IV-lea, este înfățișat deznodământul, moartea tiranului prin otrăvire. După patru ani de domnie, Alexandru Lăpușneanul se retrage în cetatea Hotinului. „Bolnav de friguri”, domnitorul este călugărit, conform obiceiului vremii, dar, când își revine, amenință să-i ucidă pe toți, inclusiv  pe propriul fiu, urmașul la tron. În consecință, Doamna Ruxanda ascultă sfatul boierilor și își otrăvește soțul. 

Principalul conflict al acestei nuvele istorice este exterior și privește lupta pentru putere dintre domnitor și boieri. Conflictul secundar, dintre domnitor și Moțoc, boierul  care-l trădase în prima domnie, este amintit în primul capitol și încheiat în capitolul al III-lea. 

Conflictul social dintre boieri și popor este limitat și rezolvat în capitolul al III-lea. 

Timpul și spațiul acțiunii sunt precizate și reflectă întoarcerea lui Lăpușneanul pe tronul Moldovei, pentru a doua oară. Redarea culorii (atmosferei) locale (istorice) – imaginea Evului Mediu moldovenesc este conturată de autor prin descrierea vestimentației domnitorului și a doamnei Ruxandra, obiceiuri de la curte (participarea domnitorului la slujba din biserica sau ospățul), funcțiile din dregătoriile domnești. Se folosește un număr relativ restrans de arhaisme și regionalisme inspirate din limbajul cronicilor. În ultimul capitol, se trece, prin rezumat, la secvența morții domnitorului, patru ani mai târziu. 

Personajele, realizate potrivit esteticii romantice, sunt excepționale și acționează în împrejurări excepționale, cum e cazul lui Alexandru Lăpușneanul, care întruchipează domnitorul  feudal crud și tiran. Personaj macheavelic, el știe să-i folosească pe ceilalți în favoarea lui. Cuvântarea lui din capitolul  al III-lea constituie un model de ipocrizie. G. Calinescu găsea totuși că „eroul principal al nuvelei are o semnificație superioară”.

Doamna Ruxanda este un personaj de tip romantic, construit în antiteză cu soțul ei, Alexandru Lăpușneanul, ea este blândă și are un caracter slab, pentru că nu acționează din proprie voință. 

Concluzia 

Această lucrare este o capodoperă, cu atât mai mult dacă ținem seama că este prima de acest fel din literatura noastră. G. Călinescu a evidențiat valoarea ei estetică, afirmând că dacă ar fi avut în sprijin o limbă de circulație universală, ar fi fost la fel de celebră ca „Hamlet”. Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi a reprezentat un model pentru scrierile în proză cu caracter istoric de mai târziu, precum nuvelele „Doamna Chiajna” și „Mihnea-Vodă cel Rău” de Al. Odobescu.

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici, nuvelă realistă, psihologică

Pentru scriitorii realiști, natura, întreaga realitate, devine un obiect de analiză. Opera lui Ioan Slavici, fie că e vorba de nuvele, fie că e vorba de romanul „Mara”, reflectă preferința scriitorului pentru estetica realismului.

Reprezentativă pentru viziunea scriitorului asupra lumii este creația literară „Moara cu noroc”, o nuvelă psihologică de factură realistă, publicată în volumul „Novele din popor”, în anul 1881.

În primul rând, dimensiunea realistă a nuvelei se evidențiază la nivelul intenționalității actului artistic a scriitorului de a realiza o literatură mimetică. Universul ficțional creat de Slavici aduce în fața cititorilor imaginea societății tradiționale din Transilvania, de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Frământările interioare ale protagonistului îi conferă nuvelei caracterul de proză psihologică.

În al doilea rând, realismul prozei lui Slavici se evidențiază și la nivelul construcției personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane, reprezentative pentru societatea vremii. Bătrâna soacră reprezintă omul simplu, care dă glas înțelepciunii populare. Ana este femeia supusă, în cadrul familiei patriarhale, în vreme ce Lică devine reprezentativ pentru tipologia infractorului. Ghiță este, la început, cizmarul sărac, nemulțumit de propria-i condiție socială, pe care vrea s-o îmbunătățească. Ceea ce-l face unic este patima sa pentru bani, comportamentul său încadrându-l în tipologia parvenitului.

În aceeași ordine de idei, nuvela își relevă apartenența la realism și prin tematica abordată: familia. Această macrotemă este dublată de tema psihologică a dezumanizării, discursul narativ urmărind prăbușirea morală a protagonistului sub puterea mistuitoare a banului.

Două secvențe narative

În acest sens, incipitul operei dezvăluie ipostaza unui Ghiță stăpân pe sine. Conștient de postura lui de pater familiae, decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, tocmai pentru a-și face o situație mai bună. Stăpânirea de sine, siguranța în asumarea propriilor decizii se relevă în episodul narativ ce surprinde dialogul cizmarului cu bătrâna soacră: „Să stăm pe prispă la soare… eu uitându-mă la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș și dumneata la tustrei. Iată liniștea colibei!”. Mutarea la cârciumă și apariția lui Lică Sămădăul marchează începutul declinului ontologic al protagonistului. Încrederea va fi înlocuită treptat de teamă, fapt ce reiese din comportamentul cârciumarului, care începe să-și ia măsuri de precauție: își cumpără pistoale de la Arad, își aduce doi câini buni de la Fundureni și își angajează o slugă nouă, pe Marti, „un ungur înalt ca bradul”. În plus, sub influența lui Lică Sămădăul, Ghiță își periclitează și relația cu familia. Naratorul omniscient surprinde metamorfozele bărbatului care „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, de îți era teamă de dânsul. Se juca din ce în ce mai rar cu Ana, iar atunci când o făcea, îi lăsa urme vinete pe corp”.

Finalul nuvelei îl surprinde pe Ghiță pe ultima treaptă a degradării sale morale. Orbit de furie și dornic să se răzbune pe Lică, își aruncă soția, drept momeală, în brațele Sămădăului. Dezgustată de lașitatea soțului, pe care îl consideră „doar o muiere îmbrăcată în straie bărbătești”, Ana i se dăruiește lui Lică. „Prea tânără, prea aşezată şi oarecum prea blândă la fire“, Ana este o victimă a prăbuşirii morale a soţului, căruia îi reproşează, la un moment dat: „tu nu mă omori, Ghiţă, tu mă seci de viaţă, mă chinuieşti (…), mă laşi să mă omor eu în mine“. Atunci când Ghiţă îi spune brutal că îi stă în cale, Ana îi răspunde: „cu cât te vei face mai aspru, cu atât mai dinadins am să ţin la tine“. Când iubirea pentru soţ încetează, în sufletul femeii se aprinde dispreţul pentru laşitatea şi cinismul soţului, spunându-i lui Lică: „tu eşti om, Lică, iar Ghiţă nu este decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti“. Strigătul ei disperat: „Nu vreau să mor, Ghiţă!“ exprimă gândul Anei şi al scriitorului, deci, că viaţa e mai frumoasă ca moartea, iar faptul că muribunda îi muşcă mâna lui Lică, înfigându-şi mâna în obrajii lui, ilustrează gândul că Lică este un diavol, gând pe care-l avusese şi Ghiţă pentru Lică, „tu nu eşti om, eşti diavol“. Sfârşitul spectaculos al lui Lică, întrucât îşi sfărâmă capul de un stejar, ca să nu cadă în mâinile lui Pintea, după ce-l pusese pe Răuţ să dea foc cârciumii, apare ca o sancţionare a faptelor sale reprobabile şi ca o satisfacţie a cititorului. De altfel, Ioan Slavici, adept al unei morale intransigente, îşi pedepseşte exemplar toate personajele amestecate în afaceri necinstite.

Nu în ultimul rând, viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție ale textului narativ. Discursul epic dezvoltă inițial un conflict exterior, între mentalitatea tradițională, căreia îi dă glas bătrâna soacră a lui Ghiță: „omul să fie mulțumit cu ceea ce are”, și mentalitatea capitalistă, în care puterea supremă e banul. Acest conflict exterior este un pretext pentru amplul conflict interior, trăsătură specifică prozei de analiză psihologică. Firul narativ urmărește măcinarea, până la dispariție, a conștiinței protagonistului al cărui suflet este scindat între cele două chemări lăuntrice: cea a moralității și cea a banului.

Cronotopul face posibilă încadrarea nuvelei în estetica realismului. Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paști. Nu întâmplător, sfârșitul tragic al personajelor care au încălcat principiile etice a avut loc de sărbătoarea Paștelui, care, în tradiția populară este un moment în care sufletele sunt chemate la Judecată de Apoi. Spațiul ficțiunii este fixat prin toponime reale: Ineu, Fundureni, Arad, Oradea, Munții Bihorului.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu viziunea dindărăt. Naratorul este omniscient și omniprezent și extradiegetic, care narează la persoana a III-a.

Construcția subiectului reflectă preferința scriitorului pentru rigurozitatea clasicismului. Acțiunea este structurată în 17 capitole.

În concluzie, nuvela „Moara cu noroc” rămâne reprezentativă atât pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru realismul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.  

(963 de cuvinte)

Romanul este o specie în proză a genului epic, de mare întindere, cu o acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative şi la care participă numeroase personaje bine individualizate.

     Romanul ,,Baltagul”, publicat de Mihail Sadoveanu în anul 1930, prezintă aspecte ale satului românesc de munte, în care obiceiurile nescrise sunt respectate cu sfinţenie. E un roman tradițional în care este prezentată realitatea vieții păstorilor. Legătura cu balada populară ,,Miorița” este dată de prezența motoului ,,Stăpâne, stăpâne,/Mai cheamă ș-un câne”. Firul epic al romanului se derulează din momentul în care Vitoria Lipan, personajul principal, are convingerea că bărbatul ei Nechifor a fost omorât. I se arată semne rău prevestitoare, vise premonitorii, şi acest fapt o determină să se consulte şi cu preotul şi cu ghicitoarea satului care încearcă să o liniştească, spunându-i că Nechifor întârzie să se întoarcă acasă din cauza altei femei.

     După ce aşteaptă 40 de zile, timp în care posteşte conform tradiției creștine, îşi pune în bună rânduială gospodăria, îi dă fiului Gheorghiță un baltag nou şi o trimite pe fiica Minodora la Mănăstirea Văratic. Vitoria însoţită de Gheorghiţă pleacă în căutarea lui Nechifor pe care îl crede mort, pentru că nu se mai întorsese acasă după ce cumpărase  o turmă de oi la Dorna, şi pe care vrea să îl înmormânteze  creştineşte.

     Naratorul prezintă etapele de drum al Vitoriei. Narațiunea se face la persoana a III-a iar naratorul este omniprezent și omniscient și dialogul creează impresia de verosimilitate(fapte adevărate). Femeia poposeşte la hanurile pe care le întâlneşte şi caută informaţii despre Nechifor. În drumul ei, Vitoria întâlneşte o cumetrie şi o nuntă (aspecte monografice) şi are ocazia să mai pună întrebări despre Nechifor.

     La unul dintre hanuri, Vitoria află primele informaţii despre bărbatul ei. Îşi dă seama că el a dispărut între localitățile Sabasa și Suha, după ce a încheiat o tranzacţie de oi cu alţi doi negustori. Femeia reuşeşte să îi cunoască pe Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, cei care l-au însoțit pe Nechifor la drum după cumpărarea turmei de 300 de oi. Între timp vor găsi pe câinele Lupu, cel mai credincios câine al lui Nichifor, semn că rămășițele stăpânului sunt pe aproape.  Căutându-şi bărbatul, dezlegând taina unor semen, bazându-se pe o investigație lucidă, punând cap la cap informațiile culese de la diverși oameni, Vitoria îi găseşte osemintele într-o râpă: ,,Botforii, tașca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nichifor(…) Căpățâna era spartă de baltag”.

     Vitoria îl îngroapă după datină şi cheamă la praznicul de înmormântare multă lume pe care o cunoscuse, inclusiv pe Bogza şi pe Cuţui, pe care îi bănuiește de crimă. În timpul praznicului, Vitoria relatează celor prezenţi împrejurările în care a fost ucis Nechifor Lipan şi reuşeşte să îi determine pe ucigaşi, prin presiune psihologică și reconstituirea faptelor, să se trădeze şi să îşi recunoască fapta.

     Vitoria îl pune pe Gheorghiţă să îl pălească cu baltagul în frunte pe Bogza, iar câinele Lupu îl va sugruma, răzbunând în felul acesta moartea lui Nechifor. Totodată Vitoria primeşte înapoi averea lui Nechifor pe care cei doi şi-o însuşiseră în mod abuziv.

     După îndeplinirea acestei datorii morale, Vitoria şi Gheorghiţă pleacă înapoi urmând să revină la mormântul lui Nechifor, la parastasul de 40 de zile, când o vor aduce şi pe Minodora.

     Acţiunea romanului “Baltagul” se desfăşoară pe un plan principal, reprezentat de drumul Vitoriei în căutarea lui Nechifor, și un plan secundar reprezentat de aspecte monografice ale satului moldovenesc de munte. În roman există un personaj principal: Vitoria şi mai multe personaje secundare printre care se numără Gheorghiţă, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui.

     În prezentarea Vitoriei, naratorul îmbină procedee ale caracterizării directe cu cele ale caracterizării indirecte. Trăsăturile de caracter ale Vitoriei se desprind îndeosebi din faptele ei, din relaţiile pe care le are cu drumeţii întâlniţi în cale, din vorbele pe care le spune. Deşi nu mai este tânără Vitoria păstrează ceva din frumuseţea de odinioară şi îşi iubeşte bărbatul la fel ca la început. Hotărîrea ei de a pleca să îl caute poate fi explicată numai prin intensitatea sentimentelor ei, şi prin dorinţa de a-l înmormânta creştineşte şi a înfăptui un act de dreptate.

     Nechifor Lipan este un personaj absent, in absentia, despre care aflăm doar din inormaţiile culese de Vitoria. Gheorghiţă care îşi însoţeşte mama în această călătorie, se transformă într-un tânăr matur capabil să îşi asume răspunderile tatălui său. Bogza şi Cuţui, ucigaşii lui Nechifor, întruchipează ticăloşia şi lipsa de scrupule, goana după avere prin furtul oilor lui Nichifor. Ei sunt pedepsiţi pentru crimă de însăşi soţia mortului, autoritățile nereușind să finalizeze ancheta justiției.

     În universul ţărănesc prezentat în roman există elemente tradiţionale cum sunt nunta, botezul, înmormântarea, credinţa în vise şi în semne ale naturii şi elemente de civilizaţie cum sunt telegraful, calea ferată, prefectura şi banii.

     Romanul are o intrigă poliţistă, aduce în prim plan o femeie puternică, inteligentă adoptată lumii pe care o cunoaşte cu un pronunţat spirit justiţiar. Acțiunea operei poate fi asociată cu acțiunea unui ,,roman polițist” în care un rol important în dovedirea vinovaților o constituie reconstituirea faptelor pe baza probelor adunate.

Romanul realist obiectiv modern interbelic „Ion” de Liviu Rebreanu

            Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul a fost teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista „Sburătorul”, iar tradiționalismul a fost promovat de Cezar Petrescu și Nichifor Crainic prin revista „Gândirea”.

Romanul este o creație epică în proză, de mari dimensiuni, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri, în timp și spațiu precizate, antrenând un număr mare de personaje, puternic individualizate.

            Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu a fost publicat în anul 1920 și reprezintă, în viziunea lui Eugen Lovinescu, „o dată istorică în procesul de obiectivare a prozei românești”. Anticipat de nuvelele „Zestrea” și „Rușinea”, romanul reflectă viziunea tradițională a scriitorului asupra lumii, fiind vizibile și elemente clare de modernitate.

            În primul rând, caracterul realist se evidențiază la nivelul intenționalității scriitorului de a realiza o literatură de tip mimetic. Liviu Rebreanu aduce în fața cititorului imaginea satului tradițional Pripas de la începutul secolului al XX-lea. Autorul evidențiază relațiile sociale, ierarhizate în funcție de avere, satul fiind împărțit între „bogotani” și „sărăntoci”. De asemenea, sunt aduse în prim-plan relațiile specifice familiei tradiționale, patriarhale, în care bărbatul ocupă o poziție centrală. Relațiile culturale pun în evidență cele două planuri ale discursului epic, cel al intelectualității, reprezentat de preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, și cel al țărănimii. Un loc aparte, în paginile romanului, îl ocupă tradițiile și obiceiurile legate de aspectele importante din viața omului: naștere, botez, nuntă, înmormântare, hora duminicală etc. Liviu Rebreanu renunță la imaginea idealizată a satului și a țăranului așa cum apare în literatura sămănătoristă.    

            În al doilea rând, „Ion” se înscrie în estetica realistă și prin modul de construcție a personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane. Protagonistul întruchipează tipul țăranului sărac, nemulțumit de propria condiție socială, pe care vrea să și-o îmbunătățească. La fel ca orice țăran, Ion își dorește avere și o femeie pe care să o iubească. Tipologia protagonistului este sugerată prin onomastică, numele său citit în oglindă însemnând „noi”. Ceea ce îl face unic este atât dragostea bolnăvicioasă pentru pământ, cât și mijloacele la care recurge pentru a-l obține. Tot în sfera tipologicului se înscriu și celelalte personaje ale romanului. Ana este fata urâtă, dar bogată, Florica e fata frumoasă, dar săracă, Vasile Baciu este țăranul înstărit, Belciug este preotul pragmatic, Titu Herdelea, intelectualul ambițios.

            În altă ordine de idei, discursul epic abordează o tematică realistă, socială, reprezentată de problematica pământului în satul Pripas. Această macrotemă este dublată de cea a destinului.

O primă secvență narativă, semnificativă pentru problematica textului, poate fi considerată cea a horei duminicale, surprinsă în expozițiunea textului narativ. Pasiunea cu care tinerii învârt Someșana reflectă viziunea optimistă asupra existenței. În plus, faptul că Ion alege să o joace pe Ana, deși o iubește pe Florica, evidențiază tocmai destinul pe care și-l va alege tânărul, căsătoria cu fata „bogotanului” Vasile Baciu. În satul Pripas, ierarhizarea socială se face în funcție de avere, astfel încât primarul îi are adunați în jurul lui, pe bătrânii bogați, în vreme ce Alexandru Glanetașu, tatăl lui Ion, „trage cu urechea ca un câine la ușa bucătăriei, sfiindu-se să intre în vorba cu cei bogați”. De asemenea, este evidențiată relația dintre țărani și intelectualii satului. Faptul că hora se oprește când în evenimentul duminical își fac apariția preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea pune în relief respectul de care se bucură intelectualii în cadrul colectivității rurale.

            A doua secvență narativă este reprezentată de nunta lui Ion cu Ana. Mai întâi, evenimentul este redat în maniera nunților țărănești: ospățul durează trei zile, sunt prezenți tinerii care chiuie și pocnesc din pistoale, starostele care vorbește în versuri, jocul miresei de la miezul nopții etc. mai apoi, evenimentul este filtrat prin conștiința celor doi miri. Naratorul omniscient recurge la stilul indirect liber pentru a reda gândurile. Ion conștientizează pentru prima dată că, odată cu pământurile lui Vasile Baciu trebuie să o ia de nevastă pe Ana: „nu-și dădea seama cum a strâns el în brațe și a sărutat pe fata asta urâtă”.

            Nu în ultimul rând, viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție. În concepția lui Rebreanu, romanul este perceput ca „un corp sferoid”. Această idee este susținută prin relația dintre incipit și final. Caracterul circular al romanului este conferit de imaginea drumului care intră și iese din pripas. Acest drum are valoarea unui liant între „realitatea reală” și realitatea ficțională.     

            Această idee a circularității se reflectă și la nivelul conflictelor. Conflictul central este unul exterior și constă în lupta pentru avere, pentru obținerea unui statut social: conflictul dintre Ion și Vasile Baciu, dintre Ion și Simion Lungu, dintre Ion și George Bulbuc. Tot Ion se face răspunzător de tensiunea dintre preotul Belciug și familia Herdelea. Discursul narativ conturează și un conflict național între românii din Transilvania și autoritățile Imperiului Austro-Ungar. Modernitatea romanului constă și în surprinderea unor conflicte interioare, redate prin stil indirect liber sau prin secvențe monologate.

            Titlul este format din numele protagonistului, devenit personaj eponim.

            Construcția romanului confirmă preferința scriitorului pentru structurile clasice. Materialul epic este împărțit în două mari părți: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. Romanul are 13 capitole. Romancierul recurge la contrapunct.

            În concluzie, romanul „Ion” de Liviu Rebreanu rămâne o creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a acestui autor.

(907 cuvinte)

Romanul subiectiv psihologic modern interbelic „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu

Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul a fost teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista „Sburătorul”, iar tradiționalismul a fost promovat de Cezar Petrescu și Nichifor Crainic prin revista „Gândirea”.

Romanul este o creație epică în proză, de mari dimensiuni, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri, în timp și spațiu, antrenând un număr mare de personaje, puternic individualizate.

            Prin Camil Petrescu, romanul românesc se îndreaptă spre modelul proustian. Camil Petrescu a teoretizat noul tip de roman în conferința intitulată „Noua structură și opera lui Marcel Proust”.

            Reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului este creația „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, un roman modern, subiectiv, de analiză psihologică, publicat în anul 1930.

            În primul rând, Camil Petrescu respinge ideea de literatură mimetică, verosimilitatea și veridicitatea din proza tradițională fiind înlocuite de autenticitate. Autenticitatea presupune filtrarea realității exterioare prin prisma subiectivității individului. Prima parte a romanului prezintă experiența individuală în iubire a personajului-narator, Ștefan Gheorghidiu. Partea a doua se constituie dintr-un jurnal de campanie care transcrie fidel experiențele participantului direct pe frontul Primului Război Mondial.

            În al doilea rând, la fel ca Marcel Proust, Camil Petrescu renunță la imaginea țăranului și aduce în prim-plan intelectualul lucid, analitic, hipersensibil și introspectiv. În acest fel, acest roman respectă principiile estetice ale modernismului, formulate de Eugen Lovinescu.

            În aceeași ordine de idei, așa cum se prefigurează încă din titlu, romanul lui Camil Petrescu abordează două teme majore: iubirea și războiul.

Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, surprinde experiența în iubire a protagonistului, rememorarea celor doi ani și jumătate a căsniciei cu Ela. Așa cum Ștefan Gheorghidiu afirmă, iubirea sa a luat naștere din orgoliu: „Mă simțeam măgulit să mă știu atât de pătimaș iubit de cea mai frumoasă colegă de la universitate”. O dragoste născută din orgoliu se va transforma într-o iubire pasională, Ela devenind pentru Gheorghidiu un ideal de feminitate. O moștenire primită pe neașteptate de la unchiul avar, Tache Gheorghidiu, va produce un dezechilibru în viața de cuplu. Ela pare tot mai atrasă de discuțiile despre bani, flirtând cu domnul G., comportament care-l dezamăgește pe soțul îndrăgostit. Despărțirea celor doi devine un prilej pentru ca Ștefan Gheorghidiu să experimenteze altă formă a erosului: „Eram văzut aproape în fiecare seară la brațul unei alte femei”. Când cei doi se împacă, protagonistul se confruntă cu altă experiență de viață, cea a războiului. Pentru el, această experiență are o funcție cathartică, întrucât reușește să se detașeze de drama individuală, de gelozie: „De nevastă-mea, de amantul ei, îmi amintesc cu adevărat ca de o poveste din copilărie și toată suferința mea de atunci îmi pare acum fără rost”.

            Partea a doua a romanului are aspectul unui jurnal de campanie, care surprinde experiențele sublocotenentului Gheorghidiu pe frontul Primului Război Mondial. Ștefan Gheorghidiu se înrolează în armată pentru a afla ce e „războiul cu adevărat”. Însă imaginea frontului e total diferită de proiecția ideală a protagonistului. Războiul nu înseamnă acte de eroism, fapte de vitejie, ci, dimpotrivă, haos, ordine contradictorii primite de la superiori, spaimă în fața morții. Semnificativ este capitolul „Întâmplări pe apa Oltului”. Ostașii români sunt nevoiți să treacă apa Oltului, pentru a lupta pe malul celălalt cu inamicul. Haosul este declanșat tocmai de comandanții armatei române care dau ordine contradictorii. Salvarea vine din partea Mariei Manciulea, o fată arestată de Gheorghidiu pentru spionaj, care le arată ostașilor români o cale ocolitoare. Astfel, fata devine o eroină. Pe front, protagonistul traversează două mutații sufletești:  mai întâi, se detașează de suferința provocată de căsătoria cu Ela, apoi dezvoltă sentimentul de camaraderie față de cei alături de care luptă.

            Nu în ultimul rând, modernitatea romanului se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție. Incipitul este construit mai întâi în maniera prozei realiste, prin fixarea cu exactitate a cronologului. În paragraful imediat următor, imaginea frontului este redată prin prisma subiectivității personajului-narator. Discuția de la popota ofițerilor, pe baza unui subiect banal aflat din presă despre dragoste și fidelitate, declanșează memoria voluntară a personajului-narator care rememorează în următoarele patru capitole povestea celor doi ani și jumătate de căsătorie cu Ela. Finalul romanului este deschis, având aspectul unui comunicat apocrif: „i-am spus că-i las totul, de la obiecte de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri, adică tot trecutul”. 

            Construcția subiectului este realizată în manieră modernă. Discursul epic este structurat în două mari părți, enunțate de titlu: „Ultima noapte de dragoste” și „Întâia noapte de război”, corespunzătoare celor două experiențe de cunoaștere, traversate de protagonist, dragostea și războiul.

            În concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste și întâia noapte de război” rămâne o creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a unui autor care a deschis drumul spre modernizarea romanului românesc interbelic.

(825 de cuvinte)

Perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial este marcată de stagnare, de o reală criză a culturii autohtone. Principala cauză o reprezintă instaurarea la putere a regimului totalitar comunist.

Romanul este o creație epică în proză, de mari dimensiuni, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri, în timp și spațiu, antrenând un număr mare de personaje, puternic individualizate.

Reprezentativă pentru perioada postbelică este romanul realist „Moromeții” de Marin Preda: volumul I, 1955, volumul al doilea, 1967. Neaderând la estetica realismului socialist, predominantă în epocă, romanul lui Marin Preda reușește să impresioneze prin perspectiva modernă în care autorul abordează tematica rurală și problematica țăranului.

            Două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ într-un curent literar, realismul.

În primul rând, caracterul realist al romanului se evidențiază la nivelul intenționalității autorului de a realiza o literatură de tip mimetic. Astfel, Marin Preda aduce în fața cititorilor imaginea satului Siliștea – Gumești din Câmpia Dunării, un sat supus destrămării de către istorie.

În al doilea rând, romanul „Moromeții” își relevă modernitatea și la nivelul construcției personajelor. Ilie Moromete este un țăran unic în literatura noastră, singurul „țăran filosof”, în măsura în care în conștiința lui se reflectă metamorfozele și dramele istoriei.

Prezentarea modului în care tema se reflectă în roman, prin comentarea a două secvențe narative.

 Amestecul de tradiție și modernitate este evident și în plan tematic. Autorul abordează atât teme tradiționale: familia, timpul, istoria, cât și moderne: criza comunicării, înstrăinarea, solitudinea.

O primă secvență narativă, semnificativă pentru problematica textului o constituie scena cinei, plasată în expozițiunea romanului. La scena cinei, cititorul descoperă imaginea unei familii hibride, cu copii proveniți din două căsătorii. Această scenă, considerată de critica literară drept prima schiță psihologică a familiei Moromete, prefigurează conflictele centrale ale romanului, cât și motivele care vor duce la destrămarea familiei. Așezarea în jurul mesei „după firi și neam” anticipează evoluția conflictului, iminenta destrămare a familiei. Cei trei frați mai mari, Paraschiv, Nilă și Achim, stăteau aproape de ușă, ca și când ar fi fost gata, în orice moment, să plece. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, se regăsea Catrina, mama vitregă a celor trei frați, iar lângă ea îi avea pe copiii făcuți cu Ilie Moromete, Niculae, Tita și Ilinca. De asemenea, autoritatea capului familiei este sugerată încă de pe acum : „Moromete stătea parcă deasupra tuturor , veghindu-și familia , stăpânind cu privirea pe fiecare” .

A doua secvență narativă, semnificativă pentru tema și viziunea despre lume a autorului, poate fi considerată aceea a tăierii salcâmului. Ilie Moromete decide să taie copacul pentru a-l vinde lui Tudor Bălosu și a susține financiar plecarea lui Achim cu oile la București. În satul Siliștea – Gumești, salcâmul este un simbol al trăiniciei, având valoarea unui axis mundi: „toată lumea cunoștea acest salcâm”, fiind un martor mut al tuturor experiențelor de viață rurală. Doborârea salcâmului marchează începutul declinului familiei Moromete și, totodată, al universului rural. Odată distrus arborele sacru , lumea Moromeților își pierde sacralitatea, iar haosul se instalează treptat. Autorul notează: „grădina , caii , Moromete însuși arătau bicisnici”.

Analiza a două componente de compoziție / limbaj (acțiune, conflict, perspectivă narativă, relații temporale și spațiale.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune „dindărăt”, aparținându-i unui narator omniscient, omniprezent și extradiegetic, care narează la persoana a III-a. Spre deosebire de proza tradițională, unde omnisciența este desăvârșită, în romanul lui Marin Preda este vizibilă o limitare a omniscienței, fapt care are ca efect apariția, la nivelul textului, a personajelor – reflector, Ilie Moromete, în primul volum, respectiv Niculae, în cel de-al doilea și a personajelor – informator, precum Scămosu, Parizianu, Ilinca.

Conflictele exterioare sunt urmărite la nivel ideologic. În primul volum, este conturat conflictul între mentalitatea tradițională, reprezentată de Ilie Moromete, și cea capitalistă, la care aderă fiii săi cei mari, Paraschiv, Nilă și Achim. Cel de-al doilea volum opune alte două mentalități: cea a tatălui, tributar valorilor lumii patriarhale, și cea nouă, socialistă, la care aderă fiul său cel mic, Niculae. Modernitatea romanului constă în sondarea conflictelor interioare ale actanților, prin stil indirect liber sau scene monologate.

În concluzie, creația realistă „Moromeții” de Marin Preda reușește să impresioneze prin perspectiva modernă în care autorul abordează tematica rurală și problematica țăranului.

(685 de cuvinte)

Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul a fost teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista „Sburătorul”, iar tradiționalismul a fost promovat de Cezar Petrescu și Nichifor Crainic prin revista „Gândirea”.Ion Barbu a rămas în conștiința posterității prin poezia ermetică. Ermetismul este o orientare modernă ce se caracterizează prin încifrarea accentuată a mesajului artistic.

Reprezentativă pentru viziunea modernist – ermetică a autorului asupra lumii este poezia „Din ceas, dedus…”, publicată în deschiderea volumului „Joc secund” din 1930.

În primul rând, dimensiunea modernistă a textului se evidențiază prin caracterul său de ars poetica. Poezia preia sugestiile filosofiei lui Platon, referitoare la faptul că arta este o copie a realității, iar realitatea, la rândul ei, este o metamorfoză a ideilor eterne, arhetipale.

În al doilea rând, modernitatea poeziei lui Ion Barbu se reflectă și în opțiunea poetului pentru un limbaj metaforic, ermetic. Așa cum G. Călinescu afirma, la „Ion Barbu poezia este închisă vulgului și necesită o inițiere”. Într-adevăr, poezia lui Barbu devine o stare de intelectualitate, scriitorul polemizând cu „poezia leneșă”.

Poezia „Din ceas, dedus…” abordează o tematică specifică artelor poetice moderne: creația, poiesisul și condiția artistului. Incipitul introduce tema creației în raport cu timpul. Poetul caută în real frumosul ca obiect al artei pe care-l oglindește în intimitatea spiritului și a sensibilității sale, transformându-l „într-un joc secund, mai pur”. În viziunea lui Ion Barbu, poezia este rezultatul unui proces pur intelectual, poezie în care se răsfrânge realitatea.

Dacă prima strofă relevă definiția poeziei, al doilea catren se centrează pe condiția artistului. Poetul este numit inițial „Nadir latent”, metaforă care desemnează starea inactivă, latentă a artistului asemenea unui Demiurg înainte de creație. Artistul are menirea, în viziunea lui Ion Barbu, de a conferi ordine și sens lumii: „Poetul ridică însumarea / De harfe resfirate”. La fel cum marea este o întindere nesfârșită de apă, o pânză fluidă ce încântă privirea, dar ascunde taine de nepătruns, tot așa poezia este încriptată în metaforele Logosului.

Nu în ultimul rând, viziunea modernă a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură, de compoziție și de limbaj.Adevărat element paratextual, titlul anticipează ideea poetică și este în strânsă legătură mesajul transmis de text. Titlul conține metafora „ceas”. Într-adevăr, discursul liric reflectă ideea conform căreia, prin actul creator, lumea reală, efemeră este salvată în spațiul poeziei.

Simbolul central este oglinda. Acest simbol central sugerează ideea de secționare între două planuri: cel real și planul imaginar, al poeziei. Totodată, discursul liric dezvoltă o relație de opoziție între planul realității exterioare și cel al realității interioare. Celui dintâi îi corespunde metafora „cirezile agreste”, un simbol pentru o realitate urâtă, iar celui de-al doilea plan îi corespunde metafora „mântuit azur”, un simbol al lumii raționale. Strofa a doua reliefează opoziția între „Nadir latent”, metaforă pentru starea în care se regăsește poetul, și posibilul Zenit, ca formă superioară la care acesta trebuie să acceadă.

Elementele de prozodie reflectă preferința autorului pentru un discurs echilibrat. Poezia are două catrene. Măsura versurilor este de 13 – 14 silabe, rima este încrucișată, iar ritmul este iambic.

În concluzie, „Din ceas, dedus…” de Ion Barbu rămâne o creație reprezentativă atât pentru modernismul ermetic, cât și pentru lirica românească din perioada interbelică.