Asinul, pe care Iisus a intrat în Ierusalim, rage priponit în paradis sau îi vor fi putrezit oasele, precum acelea ale calului, blestemat să nu aibă saț, din cauza celor șapte pântece pe care le-a căpătat, atunci când a ros paiele de sub pruncul Iisus?

Aburii (de la respirația vitei) care L-au încălzit în scutece, străbat, în continuare, staulele sau au rămas doar inscripționate în icoană?

Întrebări simple, despre momente mari.

Adăpostirea în staul, de teama investigatorilor ucigași, intrarea călare pe asin, a Celui care a biruit moartea („cu moartea pe moarte călcând” – pentru evitarea sau amânarea morții, faraonii au cheltuit aur, în van) sunt evenimente care, împreună, au configurat o parabolă, de care au ținut seama revoluțiile luminoase (nu toate au fost astfel), anume că oamenii se nasc egali, indiferent de familia din care provin, iar fapta este singura care-i distinge (meritocrația).

De Paști, în cer, se mai aud zornăind arginții trădării? Iuda a fost iertat, pentru că fapta lui se încadra în clișeul unui destin. Dacă, totuși, a ajuns în rai, fața lui se întristează, pentru o clipă? Tensiunea de acum două mii de ani, de după Cina cea de Taină, se derulează, din nou, prin spațiul celest, ca pe un ecran?

Bietul soldat roman, care a împuns, cu lancea, pe Iisus, pentru a verifica dacă mai trăiește, dacă mai mișcă sau nu, mai are identitate? A fost și el un simplu executant al ordinelor militare. I se va fi pierdut sufletul în iezerul de foc și de pucioasă ori i se va fi salvat? I s-a pus vreo vină în cârcă?

Ce face Iisus printre ei, le aduce aminte sau ei înșiși s-au cristalizat în fapta pe care au produs-o, figurând ca bibelouri pe aleile cu îngeri?

Cum se aude, în rai, vuietul vieții noastre?

Gândul meu este văzut de cineva, pe acolo? I se șoptește lui Iisus la ureche, despre temeritatea mea de a-I explica starea? Va strâmba din nas, pentru că se aștepta la mai mult, din parte-mi? Sau este lângă mine, când scriu, învârtind, între timp, planeta, cu degetul mare?

La capătul vieții, voi afla și eu răspunsurile, iar totul se va deconspira, pentru toată lumea, când „O zi Pământul pieirii va da” (Lucretius).

Își mai aduce aminte Iisus de împunsătura lancei? Este înconjurat de îngeri în Vinerea Mare? Structura Lui strălucește mai amplu, de la făcliile aprinse de credincioși în biserici? Devin amintirile motiv de milă mai mare, astfel încât li se permite sufletelor (celor care pier în aceste zile de Paști) să ajungă în rai?

Fecioara Maria se alătură mamelor, mai mult ca de obicei? Își vor fi vorbit Ei, mamă și fiu, despre cele îndurate în deșert? Apostolii murmură învățătura, încă o dată, pentru a preamări slava Celui care nu i-a dezamăgit, descriindu-le o lume eternă, care există? Ce taifas se va fi întins pe cuvertura verde a paradisului!

Smucit, în două milenii, deopotrivă de îngeri și de om, mai umblă vreun șarpe după Eva, în rai?

În acest interval Pascal, se mai aud gândurile negre ale pământenilor ori faptele negative se mai întrevăd? Sau atât de mare este forța lui Dumnezeu, încât totul ni se imprimă în ființă, precum literele, sub presă, pe foaie?

Răsună cerurile de fericire!

În general, am trăit Paștele, la fel, numai motivele de bucurie erau diferite. Am primit, în copilărie, un maimuțoi albastru de cauciuc, pe care l-am manipulat în fel și chip, atras de constituția lui maleabilă.

A doua zi, îmbrăcam hainele cele mai bune și alegeam oul cel mai tare, pentru a-i învinge pe aceia cu care se întâmpla să mă întâlnesc și să ciocnesc.

În biserică, eram timorat de oamenii pe care ai mei îi cunoșteau, întrucât mă întrebau de vorbă, iar cea mai frecventă întrebare, care mă punea în dificultate, era: „Cum merge școala?”; niciodată, nu eram mulțumit de mine și nu se cădea, în biserică sau pe lângă, să mint, că mă vedea, cu ochiul lui de ciclop, bunul Dumnezeu și mai aveam nevoie de El, în rugăciunile mele din gând.

Când mama mi-a spus, pentru prima dată, despre Dumnezeu, mi s-a părut nedrept să ne ducem traiul sub o tutelă inexpugnabilă și respectul meu pentru condiția de om a fost clătinat, nu atât de tare, precum orașul Pompei, de către Vezuviu, dar suficient cât să mă fi gândit la Cel de Sus, altfel decât la părinții mei, pe care, până în acel moment, îi socoteam cei mai puternici de pe pământ. Mă simțeam supravegheat de divinitatea din capul meu, care divinitate, paradoxal, locuia în sfere înalte; se cuvenea, într-un fel sau altul, s-o cunosc și am dezvoltat dialoguri sublime, noaptea, când puneam capul pe pernă, fie cu îngeri, fie cu Iisus.

Astăzi, mă întreb unde este Dumnezeu, pe ce jilț stă El în acest cosmos imens; sau este în afara cosmosului, iar ceea ce noi contemplăm, stele și planete, sunt sinapsele minții Lui? Mi-ar fi atât de simplu să afirm că nu există, însă frica de a nutri un asemenea gând mă copleșește și o consider o dovadă a prezenței împărăției cerești. De asemenea, este aproape imposibil să imaginezi, ca om, ceva nepopularizat anterior, darmite să ajungi să vorbești despre altă lume, spectaculară și imbatabilă! Pentru aceasta, trebuie să deții motive clare și să fi observat ceva pe cer. Sfinții Părinți au scris că au vizualizat, mai mult decât s-au putut ei exprima, și nu avem nicio înclinare morală să negăm.

Cum am intrat în curte, am primit energia pozitivă a spațiului; m-am închipuit cum mă trânteam, plin de seninătate, în iarba moale, cum îmi plăcea să spionez diversele gângănii care mișunau prin țărână, dar, de această dată, am prins o zi de frig, astfel încât, am mai intrat în casă, în camera de la etaj, de unde am privit dealul Banița, pe a cărui coamă, întrezărești mereu un cal priponit sau un țăran, ducându-și unealta de lucru, în spate. Deseori, pe Banița, întrevezi istoria, întrucât, în al Doilea Război Mondial, acolo, au explodat două obuze, ale căror urme sunt adânci, precum un crater selenar.

După ce am dat o tură prin cameră, deschizând cărțile, pe ale căror foi mi-am mai trecut, în timp, idei, m-am așezat în fotoliu. Pe măsuță, am revăzut câteva dintre fotografiile mele și m-am analizat, din perspectiva maturului de astăzi. În sinea mea, am încercat să recuperez gândul copilului din poză, gând pe care încă mi-l aduceam aminte, dar, înainte, de orice, încă o dată, emoția mea, din fața aparatului sau a omului care-l mânuia, mi-a revenit în inimă și am îndrăgit, suplimentar, pe copilul care eram, plin de speranță, în acel moment, să ies bine în obiectiv.

În casa veche, aflată încă în picioare, obișnuiam, seara, să mă uit pe geam, înspre Banița, fiind atras de șiragul de lumini de la șosea. Mi se păruse, odată, că văd o fetiță blondă (de vârsta mea de atunci), cu părul lung și împletit în codițe, sărind prin camera ei. Îi ceream mamei detalii, despre cine ar fi etc. Faptul era o continuare în realitate, a poveștilor pe care le ascultam, la radio, la ora 20,00.

Cu aceste amintiri, am coborât în curte și m-am plimbat printre pomii înfloriți, sperând să dau vârsta mea de acum, pe aceea pe care o aveam când mă urcam în liliac, dar niciun zeu nu mi-a îngăduit strădania.

Ieri, am fost la Severin, împreună cu mama, pentru a o smulge singurătății dureroase, pentru câteva zile, pe mătușa Constanța.

În fața blocului, în timp ce trebăluiam pe lângă mașină, le-am surprins îmbrățișându-se îndelung; ar fi fost o statuie apolinică a dragostei frățești.

În apartamentul de la parter, am fost dominat de amintirile de acum treizeci de ani, când, militar, efectuam vizite vară-mii Otilia, bucurându-mă de ospitalitatea ei desăvârșită.

Simțeam frigul, pentru că, la această dată, nu se mai furnizează căldură, însă, cel mai mult, am fost cuprins de solitudinea pe care, de patru luni, o suportă mătușa mea, în mod nedrept și dintr-o cauză, la care voi face referire, probabil, cândva. Din toți pereții, izbucnea suferința pierderii propriei fiice, la numai 54 de ani.

Există un impuls, pe care l-am trăit și eu, la moartea tatei, de a fugi într-un loc unde să nu mai fii ajuns de tristețe, dar, din păcate, nu-l găsești nicăieri pe pământ, nici în peșteră, nici în lună (dacă ai zbura, printr-o minune, acolo) și te uiți spre Dumnezeu, ca un om deznădăjduit, să te ajute cum poate, să-ți umble în suflet, fiindcă, în jur sau în viitor, tu nu mai ești capabil să identifici motive de fericire firavă. Te întrebi dacă a doua zi îl reîntâlnești, poate, pe stradă, pe cel drag, pierdut de curând, și acesta este un gând care te liniștește și-ți aduce o mângâiere. Dimineața, regreți că te-ai trezit și nu ai avut parte de un somn mai lung, întrucât realizezi, din nou, momentul nefericit în care ești. Camera te sufocă, vrei să alergi și, în efort, să te lepezi de doliu, dar nu ai nicio șansă: celulele tale sunt vopsite în negru. Speri să adormi la loc, să ai un vis luminos, dar nu te mai poți culca; suferința gravă te cotropește și îți anulează instinctul de a mai fi viu.

E atât de mare chinul, încât te seacă pe dinăuntru, îți ia pofta de mâncare, ajungi să te simți vinovat că trăiești, limba îți devine o piesă de fier în gură și, când o miști, ai impresia că îți destramă chipul și îți și dorești desfigurarea.

Înspre Bălăcița, acolo unde aveam să ne oprim și la mormântul unchiului Dorel, natura eternă, zărită pe geamul mașinii, părea a oferi o lecție temporară, pentru că pe mătușa mea nimic nu o mai consolează, decât, după cum spune, propria-i moarte: și pe frigul din această primăvară, plantele își văd de drumul lor.

Cu Dorinel, blond, cu ochii albaștri-verzi, slăbuț și energic, mă jucam, predominant, de-a cowboy-i și indienii. Eram fascinați de John Wayne. Într-una dintre întreceri (biruia cel care trăgea mai mult cu pistolul și-i mai și rămâneau capse), eu alesesem să fiu John Wayne; lui nu-i mai rămăsese să fie decât John Mărul. „Nu apare nicăieri un astfel de personaj!” – i-am răspuns. „L-am văzut eu într-un film” – își susținea și el ideea, iar, pentru a mă convinge, a venit cu varianta că există și… John Părul. Prea vorbea cu siguranță vărul meu. De aceea, l-am crezut, în conjunctură.

În acel episod, Dorinel „lupta” cu un pistol alb, care scotea scântei, din genul celor din recuzita peliculelor SF: costa șaisprezece lei, fapt fără importanță, dar nu se mai găsea în magazin. Înainte de a mă întoarce acasă, i l-am cerut împrumut. Am așteptat amândoi să revină mătușa de la serviciu, care i-l cumpărase și trebuia să-și dea acordul: „Îl țin o săptămână și ți-l înapoiez” – l-am asigurat. Spre marea mea bucurie, mătușa a acceptat.

Acasă, trăgeam, în special, pe seară: jerbe de scântei săreau pe țeavă și nu încetam să le urmăresc. Munca în cerc a vitei, legată la piatra de la morile vechi, era imitată, la scară minimală, de mecanismul obiectului din mâna mea. Speram ca vărul meu să nu și-l mai dorească, dar a sunat la poștă sau mi-a trimis mesaj prin cineva.

I l-am înapoiat, însă fără a mai fi convins că pistolul mai era în stare să provoace scântei, pentru că piatra părea „leșinată”, de la cât o învârtisem în joacă.

Mai mare, când mergeam la rudele din Bălăcița, luam loc în camera de oaspeți, prevăzută cu bibliotecă de lemn, sobă de teracotă și un fotoliu comod. Căutam prin cărțile de pe raft, le răsfoiam, după care mă trânteam în fotoliu; sub palme, simțeam duritatea husei verzi. În dreapta, pe o măsuță rotundă, sclipeau rechizitele, pe care mătușa le primea de la serviciu, dintre care, invariabil, alegeam capsatorul, pentru a mă relaxa, într-un fel. Atras de coarnele ca la melc, scoase de capsator, apăsam, lent, mânerul, acoperit de plastic negru, însă, oricât de atent eram, în această rutină ludică, tot mă înțepam, fiindcă încercam să controlez, cu degetul arătător al mâinii drepte, capetele capsei. Durerea, destul de ascuțită, mă exaspera și abandonam obiectul, precum, în subconștient, starea inocenței, în marginea căreia încă mă situam. Funcțiunea acestui instrument de a prinde o foaie de alta (sau mai multe, între ele) era pornirea subconștientului meu de a mă uni, măcar temporar, cu propria-mi copilărie, care își anunța finalul în glasul meu, devenit mai gros, probabil; eu, cel înălțat în vârste (crescusem), voiam, întrucâtva, să-mi recapăt pofta de joacă, dar nu prea o mai aflam, nici măcar în casa vărului Dorin, detașat și el de sine, copil.

Pe holul de la ieșire, stătea răzimată o scară, care ducea la porumbeii din pod, ai căror pui își luau zborul, simultan cu vârsta cea mai dulce a trupului meu.

În anii optzeci, într-una din zilele de vară moderată, mă nimerisem la rudele mele din Bălăcița. Pe seară, a venit și Gabi Rotaru. La masă, au discutat diverse, fie despre analizele politice de la postul de radio Vocea Americii, fie despre cărțile cu ecou în epocă, precum Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda. Volubil și cu umor, Gabi Rotaru, ai cărui ochi albaștri se luminau de bucuria de a fi în prezența unchiului Dorel (fratele mamei lui), pe care-l prețuia mult, descria, în gesturi minimale, cum a întrebuințat fierul de călcat în procesul de uscare a filelor cărții, pomenite mai sus, pe care o împrumtase de la un coleg de serviciu: volumul îi căzuse în cadă, fiindcă nu-l putea lăsa din mână, aproape în nicio împrejurare casnică.

Un subiect mi-a atras atenția și, aproape, m-a tulburat. Gabi Rotaru povestea despre cum, dezgropată mai târziu, pentru a fi mutată în alt mormânt, Ileana Sărăroiu ar fi fost găsită întoarsă în sicriu: „Îți dai seama cât s-a luptat să iasă la suprafață? Suferea de inimă, i s-a făcut rău și a intrat în moarte clinică, revenindu-și când era, deja, îngropată. Ce stări sufletești va fi având când s-a văzut închisă în sicriu, când și-a dat seama ce s-a întâmplat? Cred că a strigat atât de tare, încât s-a auzit în cer, numai pe pământ, nu. Ce disperare o va fi cuprins!” – discutau ei, întristați, pe seama zvonului.

Noaptea, am dezbătut și noi subiectul, eu și vărul Dorin. Cu mințile noastre de copii, ne-am spus că, într-un asemenea context, am fi reușit să ne salvăm, însă, dacă, atunci, în timp ce ne făleam, s-ar fi strâmbat cineva la noi, am fi lăsat cu mult iepurii în urmă.

Era perioada în care unchiul Dorel ratase emigrarea în SUA: chemat de securitate, pentru a-și defini motivul, a susținut că „Nu este dreptate în țară”. De la acel moment, până la Revoluție, a fost urmărit, în permanență, de către o femeie din servicii. „De atunci înainte, ar fi trebuit dumneavoastră s-o urmăriți!” – i-am spus, în glumă, pe când evoca situația, mult încoace, prin 1992. În paralel, fără știrea lui, mătușa Constanța era chestionată, pe aceeași temă: „De ce vrea să plece”. „Nu, eu nu vreau să emigrez, eu am părinții aici și nu-i pot părăsi, sunt mulțumită cu starea mea” etc. Acesta, se pare, a fost motivul pentru care îi respinseseră solicitarea, dar unchiul meu nu bănuia nimic; a aflat mult mai târziu, tot după 1990 (și despre interogarea mătușii Constanța și despre ceea ce ea a răspuns).

Astăzi, deși unchiul și Gabi nu mai sunt, le-am auzit vocile în gând.

Într-una din clasele primare, mama, Domnica (pe care o strigam „mica” – derivat de la „mămica” – mama fiind destul de înaltă), m-a trimis, cu autobuzul, în satul bunicilor materni, ca să cumpăr orez, dar eu, ajuns la șosea, am preferat să merg la vărul Dorin, care locuia în direcție opusă, în Bălăcița.

Dorinel nu era acasă, ci în sat, la unul dintre prietenii lui, de atunci, un băiat care desena frumos pe placaj, prin utilizarea pistolului de lipit. În casă, am căutat prin mulțimea de cărți, extrăgând una mai colorată. Intriga acțiunii era atât de captivantă, încât nu mai lăsam cartea din mână și aveam emoții, ca nu cumva Dorinel să apară mai înainte ca eu să fi terminat lectura, fiindcă, dacă sosea, ne apucam imediat de joacă.

Pentru mine, casa vărului meu era paradisul pe pământ: „Copiilor mei nu le-a plăcut!” – mi-a spus, încoace, destul de întristată, mătușa Constanța, auzindu-mi etichetarea.

Cu excepția acelei zile de vară, în care îmi omoram timpul citind, speram să-l fi regăsit acasă pe Dorinel, iar dacă nu era, mă duceam după el cu bicicleta Tohan (bunicii lui, care locuiau în aceeași curte, mă informau); odată, l-am întâlnit la magazin: „Hai la tăticu!” – m-a îndemnat și ne-am îndreptat către CAP, acolo unde unchiul Dorel lucra (contabil-șef). Dorinel i-a cerut bani. După ce a primit o sumă, l-am auzit (și am apreciat gestul): „Dă-mi și pentru Dănuț, că, uite, veni pe la noi!”. După ce ne-am asigurat buzunarul, am fost la cinematograf: rula, probabil, un film indian, sala fiind arhiplină (de fiecare dată); ne luasem câte o pungă de pufuleți înveliți în ciocolată.

Omenia rudelor mele era fără seamăn, iar soarele acelor vizite, pe care le efectuam fericit, strălucea la fel ca în paradis. Nu m-aș fi mirat dacă, pe acolo, prin curtea lor, aș fi întrezărit vreun înger sclipind.