Un amic mă sfătuiește să merg la alt service, pentru revizia anuală a mașinii, un service, unde el îi cunoaște pe toți și ar fi mai ieftini. Îmi oferă uleiul de motor.

Îl ascult.

Asist la manoperă. Schimb câteva vorbe cu patronul, căruia-i place mult mașina; mergea și se uita în spate, luând aminte la aspect. Unul dintre angajați, chiar șeful de service, nu urcase niciodată într-o mașină ca a mea, pentru că este uimit de tot ce vede la bord, tehnologie etc., și o compară cu alte mărci.

După ce se fac schimburile (de ulei și de filtre), trebuie să șteargă din calculator mesajul că s-a produs revizia, dar nu reușesc, deși apelează nu mai puțin la patru testere. Își dau seama că este o exclusivitate a reprezentanței, ridică din umeri neputincioși: „Vă duceți la ei!”.

După ce plătesc, mă îndrept către reprezentanță. O sun pe doamna O., căreia-i împărtășesc inițiativa, și-i cer să mă ajute. „Pentru a șterge mesajul de la calculator, vă costă 260 de lei”. Ajung față în față cu doamna, care mă întreabă ce ulei am pus. I-l arăt. Se uită pe cutie. „Uleiul este foarte bun, însă nu scrie marca mașinii pe cutie”. Pretind o programare, pentru că, îmi dau seama, trebuie să o iau de la capăt…

Pentru aceasta, i-am impus lui BAD să nu mai susțină că „pe mine și pe tine ne înșală toată lumea, e lucru știut”.

Propriu-zis, nu mă trăsese nimeni pe sfoară, toți au fost bine intenționați, dar așa a ieșit.

I-am spus amicului meu, lui BAD:

„Să nu te mai aud cu fraza Pe mine și pe tine ne înșală toată lumea, e lucru știut!”.

„Ai devenit și tu superstițios?” – mi-a întors-o, ca la Ploiești, fiindcă, într-o zi de luni, nu voia să cheltuiască bani, pe motiv că îi vor zbura din buzunar, toată săptămâna. A scos 2000 de lei, la insistența mea – l-am convins că, dacă se va ține de superstiții, se va îmbolnăvi de nervi.

„Orice bon pe care-l primeam, în acea săptămână, se încheia cu numărul doi: douăzeci de lei, două sute de lei etc.” – mi-a confirmat, când ne-am revăzut. Pe lângă bon, primea și mustrarea soției: „Te-am avertizat că nu este bine să scoți bani, lunea!”.

(Va urma)

Teatrul de revistă „Constantin Tănase” – pitit sub balcoane, totuși pare o gură care cântă și rostește poante. Ce animație trebuie să fi fost, vara, aici, în perioada monarhică! Nasul marelui actor e ca un bulevard, pe care îmi merge gândul.

Peste drum, teatrul „Odeon” anunță faptul că este în viață, prin afișele care marchează spectacolele ce urmează a avea loc. Unii turiști se pozează în fața statuii, alții se îndreaptă către Ateneu.

Imens, dormind ca un elefant la soare, Ateneul stăruie în mintea fiecăruia, prin sloganul: „Dați un leu pentru Ateneu!”. Grădina din față mișună de vizitatori, însă, astăzi, nu mă voi număra printre ei, din cauza oboselii; orice metru care mă desparte de instituție e mare cât o corabie.

Setea mi se prelungește pe gât în jos, ca o piatră care mă îngreunează treptat. Piramidă în mișcare – mă simt, căreia-i lipsește zeul, dar, la prima înghițitură de pepsi rece, voi redeveni ușor ca un fulg, deși în pericol să fiu topit de caniculă.

(Va urma)

În București, în centru, nu există loc umbros, la care să-ți poți trage sufletul.

Un licean, prins într-un grup, își îndeamnă colegii să meargă în parcul Cișmigiu. Deodată, îmi revin în minte ecouri din cartea Cișmigiu & comp. de Grigore Băjenaru, dar și ipostaze ale fotografului cărând pe alei aparatul acela greu (cu plăci, pentru poze alb-negru). Aș fi vrut să trăiesc astfel de vremuri, pentru care a te fotografia constituia un eveniment, un prilej de a comenta cu oaspeții momentul imortalizării.

În timp ce mă cufund în astfel de gânduri, în dreapta, răsare Palatul telefoanelor: mâinile care au potrivit cărămizile, care au turnat betonul, ale cui au fost? De unde veneau acei muncitori? Își imaginau, pe când făceau diverse glume pe șantier, că va trece unul pe stradă, ca mine acum, întrebându-se în legătură cu ei, că, totuși, gura lor va tăcea definitiv, astupată de pământ? Ca floarea veștejindu-se este omul.

P.S.

Bucureștiul are aspectul unui oraș neîngrijit!

(Va urma)

Ajung în dreptul Muzeului de Artă, care, evident, este închis, dar cad pradă unei reflecții deprimante. Muzeul adăpostește opere valoroase, protejate cu atenție, ale unor autori ale căror oase zac pe cine știe unde. Opera îi rămâne într-o instituție maiestuoasă, pe când despre artist, nu se mai știe nimic. Unde este îngropat Leonardo da Vinci?

Raportul dintre om și obiectul pe care-l făurește este inversat, poate ar trebui un mausoleu al marilor artiști, de ale căror rămășițe pământești să se aibă grijă, precum de opera lor.

Tablourile lui Grigorescu, Luchian, Andreescu etc. sunt luminate, la această oră de noapte, expuse în săli strălucitoare, pe când mâinile care au zămislit pictura se odihnesc în negura mormântului, într-un peisaj lugubru, în cimitire cu paznici moțăind.

De teama unei astfel de ruinări (firești, dar gândul meu, la această oră, e absurd) a celui care, în sclipiri de diamante și de aur, a condus dinastia, vechii egipteni au ridicat piramidele, dar nici ei nu și-au dus ideea până la capăt, fiindcă au exclus edificiul circuitului larg al publicului, izolându-și idolii în singurătate milenară.

(Va urma)

Noaptea, Bucureștiul este auster, deși animație există – vin tineri pe motoare ambalate, din stânga, dreapta…

Nu poți mânca decât pizza, care e mai mult o coajă de pâine uscată, care-ți rămâne în gât, decât o porție suculentă, bine preparată; după ora 23, nici pizza nu mai ai de unde să ronțăi, fiindcă tejghelele se închid, în timp ce lucrătorii duc în spate saci imenși de gunoi.

Înghețată la cupă este oriunde și oricând, nu se topește, indiferent de oră și de caniculă. Orașul întreg pare un cauc de înghețată.

(Va urma)

Când te plictisești de mersul pe străzi, totdeauna zărești o casă maiestuoasă – precum aceasta din fotografie – , pe care o contempli și îți imaginezi traiul pe care l-ai putea avea în saloanele acesteia. Identifici un turn (în aripa stângă / dreaptă a casei) și te gândești la „slujitorii” care-l locuiau (de fapt, locuiau la mansardă). Până și apartamentele din perioada monarhică erau prevăzute cu încăperi destinate slujitorilor.

Eminescu oare a trecut pe aici, își va fi aruncat ochii în curtea aceasta? La ce poem se gândea sau ce tristețe îl împovăra?

Am mai surprins, pe telefon, altă casă, înspre biserica romano-catolică. De la întrebarea mea interioară, dacă mai este locuită, a venit răspunsul viu: pe balcon, a răsărit o duduie îmbrăcată în roșu, fumând tacticos din țigară. Din greșeală, am șters fotografia, însă nu și din suflet… În case vechi, de patrimoniu (nu neapărat), faptul că există cineva arată că trecutul nu e mort, că fondatorul casei nu a muncit în van; istoria a așteptat acel proprietar în stare să învieze casa.

Intru și în Catedrala romano-catolică „Sfântul Iosif”. Pe zidul de la intrare, figurează două plăcuțe, care amintesc de vizitele a doi papi, Francisc și Ioan Paul.

Configurația interioară, cu bolta înfiptă în cer, îți dă impresia că te duci până în Evul Mediu; la altarul, abia întrezărit, din cauza lungimii sălii de rugăciune, ești convins că vei da peste Leonardo da Vinci. Impresia dispare cu pași repezi, când vezi, pe banca de meditație, un bărbat în pantaloni scurți, încercând să se redescopere.

(Va urma)

În Centrul Vechi, la o terasă, o mică orchestră întreține atmosfera. Mesele sunt ocupate de tineri (îmbrăcați în haine colorate) care par a se împăca bine cu muzica romantică.

La care dintre aceste restaurante au cântat Zavaidoc, Cristian Vasile sau Gică Petrescu?

Ce gânduri au nutrit oamenii care-i auzeau? Ce imbold aveau să intre să-i vadă pe scenă? Aveau sentimentul unicității, al irepetabilității? Sau că sunt martorii unor fapte de istorie muzicală? Cu siguranță, nu, fiindcă Bucureștiul trăia, iar pătura mijlocie o ducea atât de bine, încât aceia care o alcătuiau se credeau ei înșiși, pe bună dreptate, eroii zilei.

Unul dintre gânduri se duce mai departe, la una dintre fotografiile care-i unește, la aceeași masă, pe I. L. Caragiale, G. Coșbuc și G. Ranetti: ce unghi vor fi contemplat? Care le va fi fost posibila bucurie sau îngrijorare, după întâlnire și fotografie? Ce vor fi discutat fiecare acasă, ce impresii își vor fi lăsat unul altuia? De câte ori se vor mai fi revăzut de atunci, de la acel moment (surprins în fotografie)?

Reflecția îmi este întreruptă de telefon, din a cărui carapace vocea interlocutorului mă informează despre o expoziție de artă.

-Hai, fă-mă bogat! – se aude îndemnul pe care un jucător la loz în plic îl adresează bătrânelului care poartă pe mână cerculețul de sârmă, de care sunt prinse biletele. „Uite, își continuă dialogul, am câștigat 300 de lei. Nu te supăra pe mine, dar trebuie să mi-i dai”. „Vai de mine, îi răspunde vânzătorul ambulant, mă bucur pentru dumneavoastră”. Îi numără banii și-i strânge mâna.

(Va urma)

Țesătura de vorbe, înflorită de scriitorii veniți la Capșa, în perioada monarhică, pare a stărui în cafenea. Zumzetul de albine al unor tinere, care trec pragul librăriei Cărturești, aflată mai încolo, îmi întrerupe șirul gândurilor; ce va fi spus Cezar Petrescu despre Nichifor Crainic sau Ion Minulescu despre Mihail Sebastian etc. Sper ca tinerele să caute și cărțile mele, așezate pe un raft special.

Îmi continui drumul către Centrul Vechi, cu ochii după vreun minimarket, de unde să-mi iau Pepsi rece, însă nu întrezăresc. Setea pune stăpânire pe mine și-mi ia din suflet orice urmă de bucurie, pe care mi-ar putea-o trezi vederea peisajului citadin. Aș fura calul lui Mihai Viteazul, de la Universitate, și mi-aș grăbi galopul către o dugheană cu băuturi răcoritoare, dar unde să fie aceasta? În schimb, observ vitrine cu înghețată, o cupă fiind 8 – 9 lei, însă tot la gura de apă, pe care aș bea-o după înghețată, mă gândesc.

Mă deplasez prin caniculă, precum prin clei. Îmi sună telefonul și nu am elan să răspund, nu-mi trebuie decât apă. La un colț de stradă, acolo unde niște muncitori meșteresc la aparatul de aer condiționat, plasând scara pe balconul de la etajul unu, găsesc apă și Pepsi. Mă așez la rând, ca la poarta raiului. Setea m-a învins.

(Va urma)

palpită de căldură.

Pe Calea Victoriei, îmi răsare, dinainte, fotografia din perioada interbelică, avându-l în centru, pe piticul Charlie (ghidând o bicicletă de copii) – așa a fost prins în cadru.

Mă uit la clădirile vechi, pe ale căror ziduri, s-au proptit, ca alpiniști, ochii atâtor oameni care nu mai sunt.

Ce au simțit femeile din fotografiile vechi, pe aceeași stradă, pe care trec și eu? Unde zac oasele lor, astăzi? Însă, în sufletul lor, ce era, atunci, când au fost surprinse de peliculă? Se gândeau la slujba de a doua zi, trăiau nostalgia duminicală?

Cele două dame elegante, zâmbind din trăsură, simțeau superioritate? Aveau slujnica, în apropiere, gata să răspundă comenzii?

Ajung în dreptul cofetăriei Capșa, fondată în 1850. Numele care-mi vine în minte este cel al lui Camil Petrescu. Ce-l aducea pe el aici și din care parte a Bucureștiului venea?

(Va urma)