Prefațat de Crișu Dascălu, volumul Anghel Dumbrăveanu. Scrieri, I. Publicistica literară (Editura David Press Print, Timișoara, 2023) de Bogdan Mihai Dascălu face parte dintr-un proiect de anvergură inițiat de Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române, Filiala Timișoara, proiect care a debutat în anul 2021. Ediția critică urmărește să reunească textele publicate de Dumbrăveanu în diverse publicații literare timișorene, precum „Scrisul bănățean”, „Orizont”, „Meridianul Timișoara”și„Rostirea românească”. Multe dintre aceste texte fie nu au fost incluse în volumele anterioare ale autorului, fie au apărut într-o formă diferită în cărțile editate, după cum ne pune la curent Bogdan Mihai Dascălu, în Notă asupra ediției. Proiectul editorial prevede publicarea mai multor volume, care vor include, pe lângă publicistica literară, și Însemnări de călătorie, Traduceri și Versuri. Această ediție critică reprezintă o contribuție semnificativă la consolidarea moștenirii literare a lui Anghel Dumbrăveanu și la promovarea patrimoniului literar bănățean.

Etapele prevăzute în procesul de valorificare a operei poetului Anghel Dumbrăveanu sunt detaliate de autorul acestei ediții, Bogdan Mihai Dascălu: recuperarea textelor prin identificare, reproducere și transcriere, alcătuirea aparatului critic, ce constă în note și comentarii, redactarea studiului introductiv și întocmirea tabelului cronologic.

Textele sunt transcrise cu atenție, având în vedere caracteristicile stilistice, lexicale, morfologice și sintactice ale operei lui Dumbrăveanu, însă sunt adaptate la normele ortografice și de punctuație actuale. Acest proces asigură o prezentare fidelă a viziunii autorului, în timp ce facilitează accesibilitatea și înțelegerea textelor de către cititorii contemporani. Astfel, ediția pune în valoare creația literară a lui Anghel Dumbrăvean.

Unul dintre motivele invocate de Bogdan Mihai Dascălu pentru a-și justifica demersul editorial este reprezentat de vasta producție literară a lui Anghel Dumbrăveanu: „22 de volume de versuri în limba română, 14 volume de versuri traduse în alte limbi, 4 romane și 1 volum de memorii. În total, 42 de volume, apărute de-a lungul a șase decenii de activitate literară”. Dascălu subliniază că aceste lucrări sunt încă disponibile într-un număr semnificativ în biblioteci publice și private, la prieteni, cunoscuți și cititori obișnuiți. Astfel, el își îndreaptă atenția către aspectele mai puțin vizibile ale operei lui Dumbrăveanu, care au rămas în paginile din ce în ce mai îngălbenite ale publicațiilor literare. Această abordare evidențiază dorința sa de a aduce la lumină contribuțiile mai puțin cunoscute ale autorului, completând astfel imaginea literară a acestuia. Însuși Crișu Dascălu notează în Prefață: „Anghel Dumbrăveanu a făcut parte din generația 60, cea care a schimbat fața literaturii noastre după eclipsa anilor 50, conectând-o, pe de o parte, la marea tradiție interbelică și, pe de alta, la comandamentele unei contemporaneități seducătoare. El a îndeplinit aici rolul unui deschizător de drum. Un vector prielnic l-a constituit atunci colecția „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură, inaugurată de Nichita Stănescu în 196o. Poetul nostru l-a urmat, un an mai târziu, cu Fluviile visează oceanul”.

Alt motiv semnificativ pentru studiul lui Bogdan Mihai Dascălu este reprezentat de colaborarea constantă a lui Anghel Dumbrăveanu cu diverse publicații literare. Această colaborare este importantă în contextul în care multe dintre poeziile sale de început nu au fost reluate în volumele publicate ulterior, ceea ce indică o conștientizare, din partea autorului, a precarității acestor lucrări. Totuși, aceste texte inițiale pot suscita interes în rândul celor care se preocupă de relația dintre literatură și ideologie. Dascălu subliniază astfel relevanța acestor poezii în cadrul discuțiilor critice contemporane, evidențiind rolul lor în conturarea unei perspective mai largi asupra operei lui Dumbrăveanu și a contextului literar și social în care a activat. Această abordare contribuie la o înțelegere mai profundă a influențelor ideologice asupra creației literare a poetului: „Textele publicate în „Scrisul bănățean” poartă aceeași pecete a imperativului ideologic. t, compromisul cu imperativele politice este atenuat și, uneori, chiar contracarat de formularea unor justificate exigențe artistice. Ca și alți confrați de condei, Anghel Dumbrăveanu își pune cerințele literar-estetice la adăpostul unor mentori recunoscuți politic, sovietici dacă se poate, cum este Mihail Isacovschi (Un îndreptar prețios, 1953)”. Maturizarea biologică a fost acompaniată de o evoluție artistică; în cronici, tonul devine mai echilibrat, iar opiniile mai bine fundamentate – semne ale unei auto-responsabilizări benefice. Acesta este al treilea argument ce susține angajamentul lui Bogdan Mihai Dascălu de a ilustra opera acestuia. Anghel Dumbrăveanu își arată interesul nediferențiat, dar concretizat în moduri variate, atât pentru nume consacrate, precum Lucian Blaga, în studiul Coordonatele dragostei în poezia lui Lucian Blaga (1968), care se distinge prin seriozitate, documentare riguroasă și originalitate, cât și pentru tineri autori care abia începeau să își facă loc în peisajul literar, cum sunt Ion Cădăreanu și Dumitru Vorindan în studiul Doi poeți tineri (1968), chiar dacă, pentru aceștia din urmă, recunoașterea a rămas evazivă.

În gândirea artistică și în atitudinea față de artă, Anghel Dumbrăveanu – observă Bogdan Mihai Dascălu – a înregistrat, în acești ani, un evident progres, manifestându-se o detașare de orice imperativ politic, chiar dacă unele dintre scrierile sale erau încă subordonate unor „articole de serviciu”. Rarele sale confesiuni sau declarații, deși puține, constituie mărturii ale adeziunilor și preferințelor sale literare. Într-o anchetă din 1965, în care întrebările se refereau la modul în care era perceput Tudor Arghezi, Dumbrăveanu răspunde: „Sunt răscolit și astăzi de neliniștea filozofică din Psalmii arghezieni, de marile întrebări ale existenței”. Aceste cuvinte evidențiază impactul profund pe care poezia argheziană îl avea asupra sa, alături de influențe provenite din universul lui Bacovia, Rimbaud și Valéry.

Trei ani mai târziu, în contextul unui climat de destindere ideologică, Dumbrăveanu își enumeră poeții preferați fără nicio reticență, un gest deosebit având în vedere vremurile anterioare. În acea enumerare, el îi menționează pe T. S. Eliot, Ezra Pound, Lucian Blaga, Rainer Maria Rilke, Eugen Bacovia, Arthur Rimbaud și Paul Valéry. Această deschidere față de autori considerați, la vremea respectivă, controversați semnalează o evoluție notabilă a gândirii sale critice și o dorință de a se alinia la curentele literare universale, departe de constrângerile impuse de contextul politic. Astfel, Dumbrăveanu își revendică locul în peisajul literar, conturându-se ca o voce autentică și liberă, în ciuda presiunilor care l-au marcat de-a lungul carierei, iar scopurile ediției, enunțate de Bogdan Mihai Dascălu („Am pornit la alcătuirea acestei ediții cu mai multe speranțe: cu aceea de a schimba sintagma poetul Anghel Dumbrăveanu cu sintagma scriitorul Anghel Dumbrăveanu, apoi cu aceea de oferi o imagine totalizantă a operei sale”), au fost îndeplinite.

Volumul denotă o inițiativă de recuperare și organizare a unor texte ce au rămas răspândite în diverse publicații, cu menirea de a le oferi o coerență istorică și literară, invitând astfel la o relectură critică și o reevaluare a operei lui Anghel Dumbrăveanu.

Prin intermediul liricii, Gelu Birău perpetuează celebra maximă, lansată de Socrate, „Cunoaște-te pe tine însuți”, considerată un principiu esențial al filosofiei antice. Birău își propune, în volumul intitulat Cântece esențiale (Editura Oscar Print, București, 2024), o investigare profundă a propriei ființe, proces pe care îl susține prin imagini puternic introspective: „Pierdut în lăuntrul meu, rătăcesc / nesfârșita propria-mi ființă” (Căutare). Impresia de infinit evocă, în mod subtil, ideea unei lumi de apoi, întrucât sufletul, prin profunzimea sa insondabilă, nu poate fi redus la dimensiunile finite ale corpului fizic. Această vastitate lăuntrică lasă să se întrevadă un sens metafizic și devine, astfel, un indiciu al unei continuități dincolo de moarte. Spiritul uman, fiind atât de eterogen și adânc, transcende limitele impuse de anatomie și existența materială. Astfel, lirica sa poate fi percepută ca o formă de dialog intern, în care poetul își examinează sinele cu o luciditate meditativă.

În procesul de autocunoaștere prin intermediul scrisului, Gelu Birău descoperă posibilitatea unei disocieri de la nivelul trăirilor strict biologice. Poezia îi oferă puterea de a-și imagina existențe alternative – fie că este vorba de o condiție divină, fie de una mecanizată, precum cea a unui cyborg. Birău refuză să își asume stările care l-ar împovăra, precum oboseala, pe care o atribuie drumului pe care îl parcurge, nu propriei ființe. Setea nu-l impietează, pentru că aparține acelor surse care o potolesc: „Drumul obosit sângerează, deși continuă să înflorească / Vezi tu, sete polară, / care-mi umbli pe toate drumurile / te legi de margini și de fântâni” (Întrebări despre umblet). În această cheie de lectură, chiar și miticul Harap-Alb poate nu ar fi căzut pradă sclaviei impuse de Spân, dacă nu i-ar fi fost sete, pentru că nu ar mai fi fost nevoit să coboare în fântână, după apă. Birău, prin poezia sa, revendică astfel o libertate superioară, una care se ridică deasupra limitărilor trupești și biologice.

Poezia este, pentru Gelu Birău, o formă de cunoaștere a unor lumi inedite, inaccesibile altminteri în mod solit, precum universul piraților. Din această perspectivă, putem observa o definiție sui-generis a acestor personaje: oameni fără credință, întrucât corăbiile lor, caracterizate „eretice”, le trădează alienarea spirituală. Birău juxtapune materialul și imaterialul într-o confruntare care amintește de vechi dispute filosofice, asemeni celor dintre Aristotel și Platon. În versuri, precum „E noaptea afundată în faleză / eretice corăbii țipă-n larg” (Iluzie), spectrul piraților și corăbiile lor se materializează în peisajul nocturn, un simbol al unui haos aparent imaterial care sfârșește prin a se fragmenta în lumea concretă: „fantomele piraților izbind cu palmele / în pescăruși / se sparg”.

Birău își lasă poemul deschis interpretării, astfel că acesta poate fi citit dintr-o perspectivă duală: fie ca un elogiu al aventurii marine, fie ca o reflecție asupra unei lumi pe care autorul o contemplă, dar în care nu se avântă pe deplin. Această ambiguitate respectă codul estetic modern, lăsând finalul suspendat între două sensuri și oferindu-i cititorului libertatea de a decide. Creația lui Birău, prin ambiguitatea sa voită, se aliniază esteticilor contemporane care celebrează indecizia și polisemantismul.

Publius Vergilius Maro a fost primul poet care a purces în Infern, deschizând un drum mitic pe care Dante Alighieri l-a reluat, călătorind în adâncurile lumii de dincolo, pentru a-și revedea iubita, pe Beatrice. În mod similar, pentru Gelu Birău, poezia devine un mijloc de a traversa hotarele existenței și de a pătrunde pe tărâmul lui Hades. În această descindere, își reîntâlnește tatăl, prins în activități gospodărești, așa cum i le cunoștea fiul: „Tata doarme afară pe vreascuri de cer / binecuvântat ca în copilăria lui / învățată cu plugul / fiindcă nu mai are stele de numărat / și fiindcă trebuie să ajute pe cineva / la crăpatul zilei” (Somn). Traseul lui Birău capătă valențele unei explorări spirituale, în care memoria, nostalgia și experiența umană se întrepătrund cu transcendentul. Legătura filială articulează o intersecție între temporalitatea terestră și dimensiunea eternității.

Motivul pentru care Birău cultivă estetic unele aspecte rurale poate fi înțeles în relație cu impactul negativ pe care l-a avut contactul său cu mediul urban: „La porțile orașului sufletul meu / copleșit de imagini împrăștia / cârduri de ape / tot mai albastre turnuri de gheață / atingeau norii, / mâna ta ca o dulce otravă / izbucnea în crepuscul / semnul unei batiste multicolore” (Semn cu batista). Orașul, simbol al alienării și al rupturii de natură, ca în situația lui Marin Sorescu, Octavian Goga sau Șt. O. Iosif, reprezintă o sursă de dezamăgire pentru poet, ceea ce îl determină să își îndrepte atenția spre elementele tradiționale, pe care le înalță la statutul de valori artistice. În acest sens, poezia lui Birău capătă un rol conservator, de păstrare și reestimare a unui trecut care riscă să fie pierdut, din cauza degradării și a uitării, impuse de progresul implacabil al orașului.

Simboluri salvate de la ruină prin actul literar, salcâmul, dealul, câmpul, pădurea și biserica dețin un rol esențial în poezia lui Gelu Birău. El reușește să eternizeze aceste imagini, ancorându-le în pagină: „Caii nu aveau timp / goana lor privea ca un singur punct / semnul de legătură cu drumul / niciun fel de asfalt / niciun fel de barieră / consecința unei înfloriri timpurii / a salcâmului / ci uneori un zgomot uscat / răbufnea peste coamele lor împietrite / ca niște clopote ruginii” (Goana prin timp). În acest context, salcâmul, marcă a renașterii și a ciclicității naturii, devine emblema unei lumi pe cale de dispariție, amenințată de modernitate și urbanizare.

Titlul Cântece esențiale vizează esența firii, manifestată în momente de cumpănă sau de bucurie. În acest volum, frecventele trimiteri la propriul eu dezvăluie o tendință de însumare a micilor detalii din peisaj, o rutină care amintește de lirica lui Ion Pillat. La fel ca în opera acestuia, animația lumii înconjurătoare este redusă la o dimensiune liliputană, aproape imperceptibilă, pentru a putea fi captată și transpusă în poezie sub forma unei scântei interioare („Desigur, nici nu credeam / cum crește fântâna, că eul / plin de mirare mai poate atinge / sufletul tău ca un clopot / în mijlocul satului”, Altă consecință).

Ținta finală a poetului este limpede: refugiul la sat, un spațiu mitic și vital, în care energia cuantică a lucrurilor, palpabilă și pulsatorie, îl reconectează cu esențialul vieții. Această aspirație către lumea rurală nu reprezintă doar o evadare din realitatea modernă, ci o întoarcere la origini, unde sufletul își poate regăsi echilibrul. În această viziune, satul reflectă o continuitate a existenței, unde fiecare element aparent minor – de la clopotul din mijlocul satului, până la creșterea fântânii – devine o metaforă a eternității în care poetul își găsește rădăcinile.

Într-un colț de lume, departe, 
acolo unde razele soarelui se pierd la marginea pământului, 
brațele mele, 
pe care tu le dorești în jurul tău, 
cum ai notat în scrisoarea ta parfumée de dor, 
se deschid larg, 
pregătite să te cuprindă, 
când vei apărea din leagănul incandescent al orizontului, 
floare a unei raze renăscute. 

Obrazul tău, 
încă bronzat, 
se va odihni pe pieptul meu, 
iar eu, 
cu buzele mele însetate, 
îți voi acoperi fața cu sărutări fierbinți, 
precum trece focul prin nervurile metalului încins. 

Tu vei încerca să-mi șoptești: 
„Pe unde ai fost, 
guguștiucul ți-a cântat și ție
sau numai mie, 
celei care umblam însingurată prin sat?”, 
dar nu te voi lăsa, 
fiindcă nu întunecăm prezentul cu
funinginea trecutului.  

Aud cum silabele începutului de întrebare se sting, 
înghițite de setea mea, 
căci buzele tale sunt ale mele, 
capturate în frenezia gurii ce te vrea.
Prin sărutul meu, 
voi închide cererea ta neostoită, 
iar buzele tale,
mișcându-se sub povara dorinței, 
le voi prinde cu foamea mea.

Pașii tăi nu au răsunat în lutul meu, 
doar gândul, 
ca un vizitator invizibil, 
a bătut la ușa inimii mele,
iar eu l-am primit
și i-am îngăduit să-mi dicteze ziua 
în care ne vom îmbrățișa, de-a pururea.

Fugi după mine, 
tăcută, 
ca o umbră ruptă din mișcarea apelor... 

În iarba câmpului. mă prăbușesc, 
ca piatra ce renunță la forma sa, 
în vălmășag.

Te arunci peste mine, 
într-un gest de răpire a clipei.

Râsul tău, 
ca firul de lumină, 
îmi scutură insignele, 
simboluri inutile sub apăsarea, 
fără povară, 
a trupului tău. 
Te înțeapă una: 
„Aceste semne sunt necesare?”.

Cu mișcări precise, 
de o migală aproape ritualică, 
mi le desfaci pe acelea rămase agățate. 

Te privesc, 
în timp ce tu devii un centru de gravitație - 
în jurul tău, soarele se învârte ca morișca - , 
iar eu, 
în această tăcere intensă, 
sunt mai fericit decât orice stea care își arde esența, 
neștiind ce e să fii viu în iubire.

Undeva, 
într-un colțișor de lume, 
brațele mele, 
pe care tu le vrei în jurul tău, 
după cum notezi în misivă, 
sunt deschise, 
pentru a te cuprinde, 
când vei apărea din leagănul de raze al orizontului.

Pe pieptul meu, 
îți vei așeza obrăjorul, încă bronzat 
și eu voi da drumul sărutărilor să-l străbată, 
precum trece energia prin țeava cablată.

Vei intenționa să-mi răspunzi: 
pe unde ai fost, guguștiucul ți-a cântat 
sau numai mie, 
celui care umblam însingurat prin sat?, 
dar nu te voi lăsa, 
fiindcă nu omor prezentul cu frământări vechi, 
din trecutul abia încheiat...

Pun punct, printr-un sărut, 
la insistențele tale din minte. 
Aud câteva silabe, 
cum miști buzele, 
când ți le capturez cu foamea de tine, 
a gurii mele.

Dar încă ești la o respirație de mine...

Gândul tău mi-a bătut în ușă, 
inima i-a deschis și l-am invitat să ia loc 
și să-mi dicteze ziua în care ne vom îmbrățișa, 
de-a pururea.

Alergi după mine, 
pentru că te-am sărutat pe ascuns....

Vrei să-mi pui piedică și mă prăvălesc 
în iarba moale a câmpului,
ca piatra ce renunță la formă, 
lăsându-se purtată de vreme.

„Vasăzică, așa! Ne furăm dragostea! 
Lasă că îți arăt eu!" și mă gâdili ca pe prinț. 

Îmi cad insignele de pe tunică, 
decorațiile se turtesc în îmbrățișări. 
Te și înțeapă una: 
„Noi avem distincții, domnule! 
Ne împopoțonăm, altfel nu putem sta".
Mi le dai jos cu migală.

Te privesc, 
în timp ce tu, 
ridicată deasupra-mi, 
devii un centru de gravitație, 
iar eu, în acest moment, 
sunt mai fericit decât orice stea 
care își arde esența, 
neștiind ce e să fii viu în iubire.

Alergi după mine, 
pentru că te-am sărutat pe ascuns....
Vrei să-mi pui piedică și mă las, 
prăvălindu-mă în iarba moale a câmpului.

„Vasăzică, așa! 
Ne furăm dragostea! 
Lasă că îți arăt eu!" și mă gâdili ca pe prinț. 
Îmi cad insignele de pe tunică, 
decorațiile se turtesc în îmbrățișări. 
Te și înțeapă una: 
„Noi avem distincții, domnule! 
Ne împopoțonăm, altfel nu putem sta".
Mi le dai jos cu migală.

Te privesc, 
precum stai pe mine 
și mă gândesc la cât de fericit sunt eu, 
față de stele, care, 
deși eterne,
nu au suflet în piept.

Alergi după mine, 
pentru că te-am sărutat pe ascuns....
Vrei să-mi pui piedică și mă las, 
prăvălindu-mă în iarba moale a câmpului.

„Vasăzică, așa! 
Ne furăm dragostea! 
Lasă că îți arăt eu!" și mă gâdili ca pe prinț. 
Îmi cad insignele de pe tunică, 
decorațiile se turtesc în îmbrățișări. 
Te și înțeapă una: 
„Noi avem distincții, domnule! 
Ne împopoțonăm, altfel nu putem sta".
Mi le dai jos cu migală.

Te privesc, 
precum stai pe mine 
și mă gândesc la cât de fericit sunt eu, 
față de stele, care
nu au parte de strălucirea 
pe care ele o dau lumii.

Culegem flori de câmp... 
Eu, pentru tine, tu, pentru casă.

De chipul soarelui, 
ieșit în calea noastră, să-l băgăm în seamă, 
m-am împiedicat 
și am căzut dinaintea unei corole albastre, 
care s-a rușinat de saltul meu deloc atletic.

„Ce faci, dragă?”, m-ai întrebat. 
„Nu ai templu de piatră 
și te închini acestuia vegetal?”.
Îmi venea și mie să râd, însă m-am abținut.

Petalele erau atât de lucioase, 
observasem în căzătură, 
încât se ilustrau ca oglindă, 
în care te priveam pe ascuns.

Ți-ai ridicat rochița deasupra apelor, 
puțin departe de mal, 
pentru a le fura câțiva nuferi 
și a mi-i aduce mie, drept dar...

„Flori îți trebuie ție! 
Vino să mă ajuți să pescuiesc!" - atât mi-ai strigat 
și am lăsat totul deșirat pe câmp, 
inclusiv reveria, 
era nevoie de mâna unui bărbat, 
pentru a vârî în sacoșă un somn cu mustăți lungi de telegraf.

Soarele zburase ca un balon de aur, 
când a auzit țelul afirmat. 
N-a mai încercat 
să-și arate fața niciunei persoane: stătea cocoțat pe nori 
și își trăgea sufletul, 
fiindcă suise repejor dealul, 
chiar își pierduse din coadă focul.

Celula cotidiană, despre care s-a scris în cazul lui Bacovia, este spațiul originar (de la care va porni în explorare cosmică) al poetului Mihai Firică, în volumul de lirică, intitulat Dragostea cu parfum de migdale amare (Editura Vinea, București, 2022).

Autorului i se pare că locuiește într-un stup, ai cărui pereți de ceară îi percep mai repede rugăciunile, decât Dumnezeu Însuși, care i-a dictat penitența de a sta pe coji de nucă, într-un colț. Convingerea aceasta are cel puțin două cauze posibile: fie deține ceva în suflet, ineluctabil și pe care nu l-a exprimat, fie se uită la femeie adorată, știind ceva aproximativ împovărător și nu-i mărturisește, pentru a nu anihila misterul care-l țintuiește în tăcere: „Tu zâmbești doar seara. / Pereți de ceară absorb rugăciunea, / pe coji de nucă stau de vorbă cu Dumnezeu, / silabisesc în șoaptă, mângâi cuvintele” (Tu zâmbești doar seara).

Există o temere a unui eu înfrigurat de a se adresa femeii și lui Dumnezeu. Tabloul de blocaj comunicativ este completat cu impresia înstrăinării sfinților, care au primit ranguri celeste; ei nu mai sunt utili lui Dumnezeu, fiindcă au sosit în preajma Lui, a celui suprem, cu însușiri umane, precum înfumurarea recognoscibilă la oamenii care capătă funcții importante. Implicit, ei își compromit statura și condiția auxiliară divinității, dar nu primesc penitență, nu sunt detectați astfel de către stăpânul lor. E posibil să fie acesta un motiv al tăcerii în sine a poetului? („Sfinții îmi erau prieteni înainte de a fi sus-puși, /  lângă El să-i fie de folos la o adică / – îmi deveniseră inutili oricum. / Poate că unii vor reveni prin decădere, / se vor ascunde printre rădăcini tânjind după lumină”).

În contextul volumului, tăcerea eului liric poate fi înțeleasă ca o formă de rezistență față de ordinea cosmică și divină alterată, un act de reflecție în fața transformărilor spirituale care au distorsionat relațiile dintre om, sfinți și Dumnezeu. Această temă a înstrăinării și a eșecului comunicativ adâncește dimensiunea metafizică a poeziei lui Firică, propunând o lectură critică a sacralității și a spațiului dintre om și transcendență.

Regenerarea condiției sfinților, la „scară de tubercule”, aduce în discuție o viziune poetică similară cu aceea a lui Arghezi sau Brumaru, unde sacralitatea și renașterea nu sunt procese transcendentale tradiționale, ci fenomene organice, telurice. În această paradigmă, decăderea sfinților capătă o valență aproape vegetală, ei „renasc” din pământ, ca niște rădăcini spirituale, o ipoteză argheziană în care divinul și umanul se înfrățesc într-un ciclu perpetuu de putrefacție și regenerare. Oscilația sfinților între minus și plus echivalează unei etape firești într-o cosmologie mai amplă. Este pertinentă întrebarea dacă această stare ar putea funcționa drept mască a autorului pentru a atrage empatia cititorilor. Jocul de imagini creează o atmosferă în care lectorul poate regăsi propria suferință. Această melancolie este însă mai profundă decât simpla dorință de a atrage empatia. Poetul nu se lamentează pentru a primi compasiune, ci explorează temele universale ale pierderii, morții și renașterii într-o formă complexă.

În locul probelor divine așteptate, poetul descoperă o lume terestră mai accesibilă, poate chiar vindecătoare, unde relațiile interumane și elementele materiale ale vieții oferă un refugiu și o nouă sursă de inspirație. Se poate observa apropierea de o lirică a pământului, congruentă celei argheziene, unde dimensiunea telurică își revendică locul central, în contrast cu tăcerea aparentă a divinității. Planeta însăși devine astfel un spațiu de regăsire, în care literatorul poate transforma ceea ce părea inabordabil în experiență imediată, tangibilă și plină de sens: „noaptea e rece, are stele rotunde și palide, / se desface în zeci de petale dimineața / când nu ne mai știm numele”.

Poetul abordează experiențe universale, chiar și atunci când acestea se află dincolo de realitatea perceptibilă. Mihai Firică exprimă viziunea unei dedublări corporale și spirituale – „Mi-am văzut trupul plutind, / zburam paralel lângă mine, un eu dublu” –, viziune care se apropie de ceea ce mulți oameni au descris ulterior stărilor de moarte clinică sau liminare prin care au trecut. Dedublarea sugerează o introspecție profundă, o investigare a marginilor conștiinței și a ființei, specifică unei sensibilități creative care accesează teritorii metafizice. Dintr-o perspectivă psihologică, această capacitate poate reflecta o imaginare disociativă, o modalitate prin care eul liric își deconstruiește sinele, pentru a obține o înțelegere mai profundă a condiției umane, a mortalității și a relației dintre trup și suflet.

În lirica unui astfel de poet, în care planul terestru devine mai prietenos și sursa transcendentală este pusă în umbră, figura mitologică a Dalilei suferă o inversare semnificativă a rolului. Dacă, în mitul originar, ea este asociată cu manopera șireată de a înlătura forța bărbatului, tăind simbolic părul lui Samson, în stihurile de față, Dalila își ratează determinarea: „Înot într-o puzderie de cioburi strălucitoare – / o pasăre care ne acoperă cu aripile întinse / ne lovește cu clonțul de aur – / nu-ți vei aminti numele meu / când vei privi fotografia decolorată și îngălbenită. / Asta se întâmplă când femeile tinere își taie părul / și-l poartă vântul de colo până colo”. Această inversiune de roluri ar putea sugera o reinterpretare a dinamismului dintre bărbat și femeie, în care acțiunea de vulnerabilizare nu mai este unilaterală. Poetul subminează expectativele mitice. Figura feminină apare într-o lumină mai fragilă, iar acest gest poate sugera o reconfigurare a relațiilor dintre genuri sau o meditație mai largă asupra echilibrului dintre forță și pierdere.

Dedublat în eu liric, Mihai Firică își asumă rolul de martor al unui simbol străvechi, turnul Babel, reinterpretat în cheia modernității. Versul „M-am trezit și uitasem toate limbile pământului” (Acolo unde nu te găsesc) semnalează o criză identitară, în care pierderea limbajului – simbol al coerenței și al unității interioare – devine o manifestare a alienării contemporane, ca în drama Iona de Marin Sorescu. Firică se percepe ca un mărturisitor al celor care, asemenea constructorilor din mitul biblic, au încercat să atingă transcendentul prin mijloace concrete, însă au eșuat în mod fatal, într-o încercare de ascensiune imposibilă.

Motivul identitar, reflectat în trădarea rutinei de către figura feminină („Asta mi se întâmplă de fiecare dată / când nu te găsesc lângă mine”), revelează o dependență emoțională și spirituală față de prezența celuilalt. Recurgerea la motivul metempsihozei reprezintă o metaforă a încercării perpetue de reîmplinire, de reinventare în diverse înfățișări existențiale, chiar și cele aparent inferioare, cum ar fi aceea de insectă. Speranța unei reîncarnări în forme diverse, precum într-o vietate mică, devine o modalitate de a face față imposibilității realizării idealurilor pe care existența curentă nu le poate oferi: „Împachetez visul de insectă / în mii de gesturi cu care vreau să te surprind”.

În Ghetoul roz, Mihai Firică se configurează, de asemenea, ca un homo historicus. El explorează o temă gravă, punând accent pe amnezia istorică. Ecourile Holocaustului sunt transpuse într-o imagine dureroasă: „Hai în vagon, / mi-au strigat, / pe lângă gardul de sârmă ghimpată tiptil-tiptil / braț la braț cu morții”.

Titlul Dragostea cu parfum de migdale amare este o sintagmă de o subtilă ambivalență semantică. Dragostea, simbolul etern al afecțiunii ideale și al împlinirii emoționale, este juxtapusă parfumului (de migdale amare), care evocă un registru senzorial asociat, de regulă, cu o ușoară toxicitate simbolică. În această alăturare, migdala amară devine un trop literar cu valențe mai complexe, marcat de o dublă polaritate – atracția și respingerea, pasiunea și suferința.

Parfumul de „migdale amare” trimite la un registru olfactiv delicat, dar cu o tentă aspră, ceea ce poate indica natura paradoxală a iubirii: un sentiment care îmbină în mod inseparabil plăcerea intensă și deziluzia latentă, fericirea efemeră și melancolia intensă. În acest context, transpare ideea unei iubiri care nu este simplă, ci impregnată de o tensiune între ideal și real, între dorință și imposibilitate, poate chiar între eros și thanatos.

Bine scris, cu accent pe metafore de forță, volumul Dragostea cu parfum de migdale amare poate fi interpretat ca o meditație asupra iubirii, văzută prin prisma unei dualități esențiale: efemeritatea acesteia coexistă cu amărăciunea inevitabilă a deziluziilor. Firică pune în lumină, prin limbajul poetic rafinat, fragilitatea relațiilor umane.

Concluzia acestui volum ar putea fi că dragostea, oricât de energică, poartă întotdeauna în sine riscul pierderii.