În prologul emisiunii, am expus realizările acestui proiect, inițiat de Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, în parteneriat cu TVR, respectiv TVR Craiova: 1. aducerea, în fața telespectatorilor, a membrilor filialei, cu tot ce au ei mai de preț, darurile de a scrie și de a vorbi, 2) punerea în circulație, a unor teme fundamentale.

Au venit, cu deschiderea personalității lor demne, scriitorii: Geo Constantinescu, Cristian – Liviu Burada, Gela Enea, Mircea Pospai, Rodica Păvălan Pospai și Tudor Nedelcea (ordinea transcrierii numelor respectă cronologia intervenției pe ecran). Desigur, lista este deschisă (deținem și programări), însă nu voi dezvălui numele colegilor, pentru a nu elucida toate misterele.

Datorită specificității emisiunii, profil exclusivist, s-a discutat (în cele trei ediții deja rulate) despre: a) Literatura memorialistică, b) Rolul traducerilor în promovarea cărții contemporane (carte scrisă în limba națională), c) Condiția scriitorului în societate, d) Publicistica literară, e) Receptarea lui Eminescu și a altor valori naționale, f) Oameni și cărți.

Subiectele, susținute cu vervă și pasiune, de către interlocutori, au determinat un număr destul de mare de vizualizări pe canalul de comunicare, YouTube.

În emisiune, prof. N. Marinescu și-a amintit de o discuție purtată cu mine, acum ani buni, când eu îi spuneam că noi avem cel mai vechi document în limba română (datat la 1521*), iar, în Anglia, pe la aceeași perioadă, Shakespeare monta piese pe scena teatrului său privat… Discuția (din anii trecuți) a rămas în coadă de pește. Totuși, i-am replicat (în emisiune), datorită operei eminesciene, am ajuns la nivelul literaturii universale, într-un timp scurt, ca dovadă a talentului scriitorilor noștri. Efortul lui Eminescu a fost continuat de generația monarhică – este de subliniat demersul teoretic, susținut în revista și cenaclul Sburătorul, de către Eugen Lovinescu (propagatorul modernismului la noi). Dl. N. Marinescu a mers mai departe: că lui Eminescu nu i-a păsat de nimic și a scris – fapt, desigur adevărat – și ar fi cazul ca scriitorii de astăzi să lase totul deoparte și să se dedea pasiunii. Nu este vorba despre aceasta – l-am întâmpinat pe senior – , ci despre percepția cărții. Scriitorii de astăzi nu sunt cu nimic mai prejos decât aceia din etapele anterioare, ba dimpotrivă, sunt chiar mai informați. Problema este cum ajunge cartea la public.

Legat de Scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung…. Este cel mai vechi document în limba română (limba română exista deja pe la anul 600 post Christum) și conține o avertizare, dar dacă este să facem comparații, din proximitatea noastră geografică, atunci bulgarii nu ar mai avea nicio șansă, într-un asemenea raport de ce făceau unii sau alții în Evul Mediu, pentru că ei s-au format ca popor în anul 1600, când (la noi) Mihai Viteazul emitea actul Unirii. Și bulgarii se mândresc și ei cu poetul (cel mai mare poet al lor) Hristo Botev (care nu era deloc „străin” de România).

Am stabilit temele, inspirat de profilul invitaților, Dodo Niță și prof, Nicolae Marinescu.

Primul dintre subiecte m-a întors (la nivel imaginar, numai) în propria-mi copilărie, când eram fascinat de Căpitan la cincisprezece ani de Jules Verne, roman celebru, transformat în bandă desenată de talentatul Nicu Russu (poate cel mai mare desenator al nostru, pe care nimeni dintre colaboratori – editori, redactori de carte etc. – nu l-a văzut la față, întrucât își expedia ilustrațiile prin poștă).

M-am întâlnit cu Dodo, la o terasă. Ajunsese mai înainte. Masa la care aștepta avea urme de firimituri. M-am ridicat să caut alt loc, însă Dodo a luat un șervețel și a șters cu energie masa, desenând, fără să vrea, figuri diverse, în chip abstract (lăsate de laptele vărsat). Chiar mă gândisem să începem discuția de la picturile rupestre, pe care, într-un fel, le aveam dinainte și nu mai era nevoie de a le evoca.

Pentru mine, Dodo era un personaj urmuzian, datorită fotografiei din revista „Scrisul românesc” – parțial, s-a etalat în conformitate cu presupunerea mea. A vorbit cu aprindere despre benzile desenate, precum Algazy, de la tejghea, despre mărfurile variate din prăvălie.

Am acumulat, în decursul discuției, câteva regrete, pentru că aș fi vrut să fi pus mâna, fie pe Istoria benzilor desenate, lucrare inexistentă, în prezent, în librării, precum și în colecția autorului (nu are decât un singur exemplar, pentru el), fie pe Dicționarul de benzi desenate – de asemenea, tiraj epuizat, dar aveam în față pe omul care le-a conceput și eram mult mai câștigat decât alți pasionați ai genului care au reușit să intre în posesia titlurilor mai susmenționate.

Dodo era la fel ca mine, admirator al lui Nicu Russu, pe ale cărui urme a umblat, ajungând, astfel, să o cunoască pe fata acestuia (în prezent, cred – parcă așa am reținut – aflată în străinătate). Deodată, acele imagini care mi-au dezvoltat imaginația, pe vremea când, în copilăria de la Cleanov, citeam Căpitan la cincisprezece ani (varianta benzi desenate) cu sufletul la gură, de mai multe ori și la fel de curios de ceea ce se va întâmpla în narație, ca prima dată când am cumpărat cartea de la magazin, se reduceau la autorul lor, Nicu Russu, coborau în maturitatea mea, cu misterul dezlegat, anume că mâinile care le-au dat viață aparțineau unui om în carne și oase și nu unei fabrici de configurații artistice, după cum apreciam, îmboldit de inocența vârstei (sincer, nici nu mă preocupa artistul și nici autorul, ci doar aventura din paginile acelea).

Dodo l-a amintit pe Gabriel Garcia Marquez – care a fost la un pas de a rămâne autor prolific de benzi desenate, dar, impulsionat de succesul primei cărți, s-a dedicat romanului, în totalitate. L-am întrebat despre scriitorii moderni de la noi… Nichita Stănescu (mi-a spus) urma să scrie scenariul unor benzi desenate, dar a abandonat proiectul, din cauza bolii de care suferea etc.

I-am mărturisit lui Dodo despre pasiunea mea de a picta și de unde a pornit (aceasta). Am auzit undeva (la radio sau tv., în anul 1990), că totul este linie și în mintea mea, a apărut ideea că linii pot face și eu. În școală, nu reușeam niciodată să desenez un copac, însă, de la acea simplă informație auzită, am început să desenez foarte bine. Am reprodus în creion fotografia ecvestră din cartea de Limba spaniolă (după care învățam). Era primul meu desen și mi-a ieșit. Nici astăzi nu-mi vine să cred că îmi aparține (dețin încă desenul – promit să vi-l fac și vouă cunoscut, cititorilor mei dragi și nevăzuți, imediat ce îl voi găsi). Nu știu cum, dar parcă unui vecin îi șoptise cineva în ureche despre pasiunea mea instantanee – că ne-am trezit cu el (în mână, cu o planșă mare) la ușa noastră să ne roage, pe mine și pe soră-mea, să-i desenăm o hartă a României, pentru fiica lui (era într-a șasea, pe atunci). Eram grăbit, din cauza unui meci de fotbal pe care-l vizionam: am desenat, din imaginație, harta, imediat…

Dodo a intervenit deodată și mi-a spus răspicat: Ai talent!

Aș fi vrut să am, în discuția cu Dodo, același drag de a aborda subiectul, dar, cum în viața mea se derulează un episod anume, am simțit inima cum se strânge în piept și aveam nevoie să stau iar în curte, singur, în liniștea serii de vară.

Totuși, l-am însoțit pe Dodo, până la propria-i destinație și ne-am luat rămas-bun ca doi prieteni.

(Va urma)

Într-o perioadă în care nu mai apar creații folclorice și doar se reiau, de obicei, de către interpreții populari și nici aceia născuți și crescuți în vatra satului, Constantin Eretescu publică un volum despre Știma apei. Studii de mitologie și folclor (Editura Spandugino, București, 2022). Stratul vizat este arhaic, păgân (cu siguranță anterior epocii în care s-a cristalizat balada Meșterul Manole, o ilustrare estetică a mitului jertfei creatoare), întrucât autorul interpretează „legendele despre Știma Apei care sugerează ipoteza sacrificiilor umane săvârșite în cuprinsul riturilor agrare. În concepția populară arhaică, fiecare râu își are știma sa, sufletul apei: Oltul cere în fiecare zi câte un cap de om, zice poporul din Vâlcea. Credințe similare sunt atestate pentru râuri ca Mara, Siret, Prut, Sebeș, Bistrița, Târnava”.

Conform DEX, știma apei este un „personaj din mitologia populară, imaginat ca o femeie care protejează apele, pădurile, comorile etc.”. Din rândul scriitorilor importanți, îl amintim pe Vasile Voiculescu, care valorifică mitul știmei în nuvela intitulată Lostrița, dar nu în direcția de sacrificiu imanent, ci de dăruire a protagonistului (un tânăr pescar) unei iubiri iluzorii, precum în poemul Loreley de Heinrich Heine.

Constantin Eretescu, etnolog eminent, își concepe cartea pe două paliere: Studii, respectiv Oameni și cărți, astfel încât publicul – țintă e destul de larg, de la oameni de cultură, la cei interesați de mistere. Chiar în deschidere (capitolul Știma apei. Încercare de reconstituire a unui mit agrar), sunt reproduse mărturiile mai multor țărani și pescari, adunate în culegerile de profil ale lui Teofil Bizom, Reidar Th. Christiansen, Niculiță Voronca, Gheorghe Șincai sau Tony Brill. Destul de atractiv este capitolul Forme vechi de cult ale copacilor, datorită periplului cultural – științific la care luăm parte: „Timp de milenii, pe porțiuni întinse ale Pământului, pădurile au fost o prezență permanentă și copleșitoare. Cezar (De Bello Gallico) consemnează că în timpul campaniei militare încheiate prin cucerirea Galiei, a chestionat un grup de germani asupra aspectului țării lor, iar aceștia i-au spus că vreme de două luni au străbătut o pădure fără să-i dea de capăt”. Dintre speciile de arbori care au fost (și poate mai sunt) obiecte de cult religios, reținem: stejarii (Avram biblicul locuiește lângă stejari), brazii (ciobanii se mărturisesc brazilor), alunii etc. Asemenea lui Mircea Eliade, care a dat un studiu semnificativ despre Totem și tabu, Constantin Eretescu scrie despre Interdicția de a privi. Semnificația unui tabu: „Tabuul este o normă colectivă. Ea se aplică fiecărui membru al grupului social și, în felul acesta, reglementează relațiile în cuprinsul societății”.

Lista familiilor din Breb și data stabilizării în sat, precum și direcțiile în care s-a produs migrația spre Breb se regăsesc în tabelele inserate în capitolul Caracterul exogamic al comunităților sătești maramureșene și unitatea folclorică a zonei. Pe marginea testamentului ciobanului din Miorița, comentează Constantin Eretescu în diviziunea următoare, atrăgând atenția asupra importanței pe care fluierele o au în rândul păstorilor. De la anecdotele văzute ca biografii secrete și legendele despre Fata Pădurii, se ajunge la Folclorul citadin: bancurile, precum și la instituirea „zvonului drept gen folcloric”. Cu aplecare asupra istoriei concrete sunt ultimele două capitole (din prima secțiune), ale căror titluri sunt sugestive pentru o ideologie nu tocmai apusă: Obiceiuri noi pentru omul nou, Steaguri roșii pe ruine. Folcloristica românească.  

Oamenii și cărțile (din a doua parte a lucrării) sunt: Victor Gațak, cu Epica eroică a romanității orientale, Ion Ghinoiu, cu Obiceiuri populare pe an (carte pe care Constantin Eretescu o socotește „esențială”) și Otilia Hedeșan, cu Mitologia difuză a Fetei Pădurii. 

Cu un aparat critic impresionant (peste două sute de titluri din care a citat), Constantin Eretescu ne deschide, încă o dată, ușa înspre grădina edenică a folclorului național. 

Într-o perioadă în care nu mai apar creații folclorice și doar se reiau, de obicei, de către interpreții populari și nici aceia născuți și crescuți în vatra satului, Constantin Eretescu publică un volum despre Știma apei. Studii de mitologie și folclor (Editura Spandugino, 2022). Stratul vizat este arhaic, păgân (cu siguranță anterior epocii în care s-a cristalizat balada Meșterul Manole, o ilustrare estetică a mitului jertfei creatoare), întrucât autorul interpretează „legendele despre Știma Apei care sugerează ipoteza sacrificiilor umane săvârșite în cuprinsul riturilor agrare. În concepția populară arhaică, fiecare râu își are știma sa, sufletul apei: Oltul cere în fiecare zi câte un cap de om, zice poporul din Vâlcea. Credințe similare sunt atestate pentru râuri ca Mara, Siret, Prut, Sebeș, Bistrița, Târnava”.

Conform DEX, știma apei este un „personaj din mitologia populară, imaginat ca o femeie care protejează apele, pădurile, comorile etc.”. Din rândul scriitorilor importanți, îl amintim pe Vasile Voiculescu, care valorifică mitul știmei în nuvela intitulată Lostrița, dar nu în direcția de sacrificiu imanent, ci de dăruire a protagonistului (un tânăr pescar) unei iubiri iluzorii, precum în poemul Loreley de Heinrich Heine.

Constantin Eretescu, etnolog eminent, își concepe cartea pe două paliere: Studii, respectiv Oameni și cărți, astfel încât publicul – țintă e destul de larg, de la oameni de cultură, la cei interesați de mistere. Chiar în deschidere (capitolul Știma apei. Încercare de reconstituire a unui mit agrar), sunt reproduse mărturiile mai multor țărani și pescari, adunate în culegerile de profil ale lui Teofil Bizom, Reidar Th. Christiansen, Niculiță Voronca, Gheorghe Șincai sau Tony Brill. Destul de atractiv este capitolul Forme vechi de cult ale copacilor, datorită periplului cultural – științific la care luăm parte: „Timp de milenii, pe porțiuni întinse ale Pământului, pădurile au fost o prezență permanentă și copleșitoare. Cezar (De Bello Gallico) consemnează că în timpul campaniei militare încheiate prin cucerirea Galiei, a chestionat un grup de germani asupra aspectului țării lor, iar aceștia i-au spus că vreme de două luni au străbătut o pădure fără să-i dea de capăt”. Dintre speciile de arbori care au fost (și poate mai sunt) obiecte de cult religios, reținem: stejarii (Avram locuiește lângă stejari), brazii (ciobanii se mărturisesc brazilor), alunii etc.

Asemenea lui Mircea Eliade, care a dat un studiu semnificativ despre Totem și tabu, Constantin Eretescu scrie despre Interdicția de a privi. Semnificația unui tabu: „Tabuul este o normă colectivă. Ea se aplică fiecărui membru al grupului social și, în felul acesta, reglementează relațiile în cuprinsul societății”.

(Va urma)

Cumpăna fântânii 
îmi saltă, 
pentru o clipă,
greutatea din suflet 
și o aruncă în ghearele vulturului, 
dar, când îmi este sete 
și cobor ciutura în adânc, 
mă recompun,
în sinele meu, 
cu tot ce mi-a dat viața, 
în ultima vreme...

Vulturul a văzut 
că nu-i povara mea hrana lui
și a lăsat-o să-i scape din gheare
înapoi, 
în apa sufletului. 

Penița de aur a Domnului 
scrie, 
în continuare, 
pe foile universului...

Literatura la Craiova, emisiune săptămânală, moderată de către Dan Ionescu, a ajuns la ediția a II-a (29.VI.2023).

Producător: Simona Ștefania Mușuroi.

Invitații acestei ediții sunt Gela Enea (scriitoare) și Mircea Pospai (scriitor, jurnalist).

Temele puse în discuție:

Condiția scriitorului în societate;

Publicistica literară.

Găzduită de postul TVR Craiova, emisiunea se difuzează în fiecare joi, de la ora 16,00

și în reluare, pe postul TVR Cultural, sâmbăta, de la ora 9,00.

Pisoiul alb mă însoțește în tăcere...
țopăie ca o minge de ping-pong, 
în picioarele mele.

Iese, 
de unde nu te aștepți, 
ca o locomotivă 
(care trage, după ea, 
vagoane de văzduh). 

Totdeauna, în preajmă,
câte o scamă plutește alene, 
asemănătoare unui călător pierdut. 

Sursa: YouTube