Cristi mă sună din Verona. Așteaptă autocarul, stă jos pe o bancă, lângă un McDonald’s.

— Stai că nu te mai aud bine… A căzut o fată, o liceană, de aici, de la festival. A dat cu capul de pământ — de iarbă, mai exact. Au venit colegii lângă ea, s-au strâns, s-au uitat. Abia acum a început să plângă. Ăștia, pentru orice, se duc la spital. Ia uite! Se agită: cheamă pompierii… ba nu, i-au pus o cutie de Coca-Cola rece, la cap. Acum râde. Nu mai are nimic. Păi o româncă? Dădea cu capul de piatră, o spărgea și zicea, cu mirare: „Ce piatră slabă!”… Stai, nu închide! Mă sună cineva… și nu știu cine.

Opera poetuluiLiviu Ioan Stoiciuse încadrează înpostmodernism, curent literar afirmat după 1980 și consolidat mai ales după 1990. Poezia lui se caracterizează printr-ovoce reflexivă, tensionată între existențialism și ironie, deseori marcată de un ton confesiv și grav, dar și de o distanțare critică față de clișeele poetice tradiționale. Stilul său recurge lafragmentarism, intertextualitate și autoironie, elemente tipice postmodernismului, dar păstrează șirădăcini în expresionismul interiorizat. În cel mai nou volum, intitulat cu o transparență semnificativă Mersul lucrurilor (Editura Limes, Cluj, 2025), Liviu Ioan Stoiciu se angajează, cu o gravitate sobră, într-un demers de descifrare a ordinii — sau poate mai curând a dezordinii — lumii, după o metodă care nu refuză luciditatea și nici nu abdică de la dramatismul interogativ propriu spiritului modern. Structurat tripartit, volumul pare a urmări, încă din prima secțiune, OMUL GOL (în sine: de ce, cum, când, unde, cât), un parcurs inițiatic: acela al omului liberat de straturile uzate ale convenției, pentru a putea contempla, cu obiectivitate, resorturile adânci ale realului.

Unul dintre motivele profunde ale acestei debarasări de acumulări — exercițiu de igienă spirituală și reîntoarcere la esențial — îl constituie, în viziunea lui Liviu Ioan Stoiciu, tocmai inocența originară a lucrurilor care l-au impresionat cândva și care, iată, persistă în prezent sub forma acelor „cioturi de amintiri pe deal, câte vrei, cioturi pline cu / cuiburi de insecte, înscrisuri / înregistrate la întâmplare pe dealul de deasupra // vârtejului” (Deasupra vârtejului). Aceste relicve ale unei percepții nealterate devin puncte de sprijin într-o tentativă de reconstituire a realului filtrat printr-o sensibilitate vigilentă, dar neîmpovărată. O condiție esențială pentru a putea urca, din nou, pe scara lucrurilor — cu acea perspectivă limpede, fără distorsiuni sau excese — este tocmai aceea de a se așeza deasupra vârtejului, acolo unde haosul se arată în întreaga lui goliciune destructurantă. Dar Stoiciu nu propune nici evadarea în abstracțiune cerească, nici înfundarea în materialitatea brută a lumii. Dimpotrivă, poziția privilegiată este cea mediană, cea a echilibrului — locul de unde se pot înțelege cele superioare și cele inferioare („nici în cer, nici pe pământ”), fără a cădea pradă niciunui extremism metafizic. Este o așezare în spiritul aurea mediocritas, idealul latin al măsurii, al centrului viu, de unde lucrurile pot fi gândite nu în dramatismul lor singular, ci în armonia tensiunilor pe care le presupun.

A doua secțiune, intitulată UN OM CA MINE (iarăși și iarăși: chestii personale), deschide o meditație discretă, dar densă, asupra eului. Autorul își desfășoară identitatea ca pe o fibră vie, înrădăcinată în gesturi cotidiene, în schimburi anodine cu cei din jur — acele „banalități” care, tocmai prin firescul lor, devin repere de autoidentificare. În subtext, pulsează un spirit de contrarevoluție, o rezistență tăcută și constantă acolo unde s-a aprins prima dată scânteia impulsului de a ieși din rând. Totul se încheagă într-o geografie intimă — un „canton” ales nu din retragere, ci dintr-o fidelitate față de un echilibru interior, ale cărui ritmuri devin unitate de măsură a timpului trăit: „la ce mă uit eu de fapt? La / aluatul sufletului locului și al celor plecați, amestecați, atârnați / în cuie, prinși în cercul amintirilor deșănțate / din copilărie, aluat frământat în / picioare de vizionari ca noi… Fac poze în 20 mai / 2006 cu tata, cu surioarele Mela și Ita – / aici a fost paradisul nostru” (Canton după canton).

A treia secțiune, O viață de om (în așteptare, aici și care încotro), se conturează ca o anamneză lucidă, o reconstituire interioară a unei traiectorii marcate de încercări, de clipe suspendate și de interogații asupra destinului. Nu este vorba de un simplu exercițiu de memorie, ci de un gest ontologic: o coborâre în adâncul unei biografii trăite cu febrilitate și cumpăt, în care prezentul devine prilej de interpelare a trecutului. Se distinge, în filigran, o succesiune de momente – unele apăsate de neputință și năpastă, altele înviorate de un licăr de speranță, ivit pe fundalul unui orizont mereu schimbător. Printr-o pedagogie tăcută a răbdării și, poate, prin harul unei ocrotiri divine, subiectul ajunge la un punct de epifanie, la o formulare care depășește simpla constatare: „străbat nemărginirea!”, exclamație care nu e sfidare sau o pretenție de măreție, ci o recunoaștere a unui efort de a rămâne fidel sieși, în ciuda vremelniciei („Dacă te întorci, mergi înainte și dai peste tine. Nu mai / face niciun pas. Poate ajunge la o învoială, / în sine, în particular… Acum ce / ți-a cășunat pe mine? Se ceartă singur. Nu mai fi / atât de amărât… Tot ce e bun îi e pus / la dispoziție, se simte în deplinătatea forțelor, în armonie. / Aș vrea să se scoată din minte, să nu mai sufere. / Ce rost mai are istoria lui? Cui face el jocul? E la mijloc / o inferioritate biologică – și suferă, / mai are de jucat vreun rol? Nesilit de nimeni…” – Străbătând nemărginirea).  

Titlul volumului, aparent simplu, ascunde în el o întreagă problematică: mersul – deci, dinamica, evoluția, poate chiar destinul — lucrurilor, adică al unei realități care, pentru a fi înțeleasă, trebuie mai întâi contemplată din afara haosului imanent.

Într-o vreme în care excesul, fragmentarea și ruina sensului par a dicta regulile jocului, el propune o întoarcere la o privire cumpătată, centrată, dispusă să renunțe la acumulări pentru a regăsi adevărul în semnele mărunte, dar încă vii, ale lumii.

În contextul operei lui Liviu Ioan Stoiciu, volumul Mersul lucrurilor se prezintă ca o sinteză matură a propensiunilor lui tematice și stilistice. Poet al revelației cotidiene, Stoiciu reușește aici un echilibru rar între tonul grav și prospețimea privirii. Dacă în scrierile anterioare apăreau mai accentuat angoasa, fractura interioară, căutarea unei verticalități imposibile, în acest volum se impune o voce care a traversat criza și vorbește dinspre cealaltă parte a neliniștii, cu o resemnare limpede, aproape senină.

Stilistic, discursul păstrează acel amestec de notație concretă și reflecție profundă, cu accente diaristice și trimiteri culturale discrete, dar fertile. Poemele devin loc al traversării – a timpului, a memoriei, a sensurilor – și al restituirii unei realități în care ordinea nu este dată, ci dobândită, cu efort și discernământ.

Într-o vreme în care excesul, fragmentarea și ruina sensului par a dicta regulile jocului, Mersul lucrurilor este un reper pentru cititorul care mai caută, în poezie, o formă de adevăr.

A doua zi, dis-de-dimineață, am purces spre Prima Școală Românească. De cum intri în Brașov, indiferent din ce direcție vii, zărești inscripții care trimit spre acest obiectiv. Ai putea crede, pentru o clipă, că se află chiar în spatele primei pancarte, dar, spre surprinderea mea, școala era puțin mai departe de hotelul meu.

Prima Școală Românească se află în aceeași incintă cu o biserică. Pe aleea ce duce spre ele, în stânga, turiștii pot observa câteva stele din piatră, gravate cu numele unor personalități ale orașului — unele dintre ele încă în viață.

În interior, școala cuprinde două camere și un hol. Clădirea este din cărămidă, cu pardoseală simplă, iar băncile păstrează urme de cerneală și sunt scrijelite de școlarii de acum mai bine de două secole. E o ironie în toate acestea: oamenii s-au stins, dar urmele lor firave — pete de cerneală, zgârieturi de condei — au rămas să le supraviețuiască.

Poetul Cristian Muntean, preot în Brașov, biserica din centrul vechi, de lângă KFC, mă sună pentru a doua oară; rămâne să ne întâlnim în următoarea zi.

***În acest loc s-au tipărit primele cărți în limba română de către diaconul Coresi, s-a scris prima carte de gramatică românească de către Dimitrie Eustatievici în anul 1757, iar dascălul Costea a tradus primele cărți populare.

(Va urma)

Conform review-urilor, aleg pentru cină un restaurant de cinci stele, aflat chiar în capul străzii. Cobor destul de mult. Sunt întâmpinat de o tânără îmbrăcată în costum popular, care mă întreabă, cu accent moldovenesc, dacă am rezervare. Nu am, dar nu e nicio problemă.

Un angajat, și el îmbrăcat în ie, mă conduce spre masă. E puțin caraghios – dar dacă așa cere eticheta localului, n-ai ce-i face.

Interiorul pare desprins dintr-o cârciumă veche, de pe vremea haiducilor: stâlpi de cărămidă roșie, arcade, ferestruici înguste. Imediat ce primesc meniul, sunt servit, din partea casei, cu un platou de jumări, ceapă și pâine bună.

Lângă masa mea, doi bărbați, cu țapi de bere în față, discută istorie. Unul dintre ei, cu barbă, povestește despre bunicul lui, care a luptat pe frontul nu știu cărui război mondial.

Atmosfera e susținută de muzică de petrecere, în stil Gică Petrescu.

La plecare, fac rezervare și pentru a doua zi, la ora 17.

Obs. Deși restaurantul era de 5 stele, prețurile erau mai mici decât la terase.

În cel mai nou volum al său, Culoarea zilei – Jurnal poetic (Editura Agnos, Sibiu), Cristian Munteanu își încredințează gândul liric unei expresii sobre și concentrate, a cărei rezonanță este subtil amplificată de grafica lui Horia Țigănuș. Volumul se deschide sub semnul unei viziuni limpezi și emoționante: versurile evocă heruvimi care veghează de la fereastra copilăriei, vârstă înfățișată ca un edificiu miraculos, capabil, uneori, să pulseze de o viață lăuntrică, aproape suprasensibilă: „mansarda copilăriei a prins viață / de noapte / heruvimi cu ochii cât cepele / au rămas agățați de fereastra copilăriei” (Mansardă).

La priveghiul Papei, Cristian și-a petrecut noaptea pescuind magneți.

Pe când făcea rondul printre măsuțele negustorilor de suveniruri, i s-a părut că aude — cum magneții căzuți între mese îl chemau stăruitor. Înarmat cu o nuielușă de vreo treizeci de centimetri, s-a apucat să-i pescuiască unul câte unul. „Cum îi atingeam cu nuiaua, cum săreau în sus de bucurie, de acolo, din negura dintre mese”. Fără să-și dea seama, între o atingere și un salt de magnet, a trecut noaptea, deși, la mică distanță, se regăseau, între alții, Trump și Bolojan.

Revăd Brașovul , după mai bine de șapte ani
Îmi arunc un ochi, din mersul mașinii, spre Castelul Bran, când sunt sunat de părintele Cristian Muntean, poet din Brașov. Mă întreabă când ajung. Îi spun că, în niciun caz, nu voi ajunge până la ora 15, când prefigurasem că vom bea o cafea. Rămâne să ne mai auzim.
Intru în Brașov… Întrezăresc afișe cu Prima Școală Românească.
Ajung la hotel. Mă uit pe inscripția de la intrare: 1789- atunci, a fost ridicată această casă maiestuoasă.

Ies în oraș. Îmi umblă prin minte cuvintele poetului Alexandru Drăghici: „Pentru mine, Brașovul, prin cafenelele lui, este un fel de Innsbruck”.
Nu o cafenea este ținta mea, ci terasa. Dar pe care să o aleg, dintre cele aliniate în centru?
Comand ceva, undeva între „Roma” și „Dracula”… Mai mult pentru a avea ocazia să stau la terasă și să mă uit la lume.
După un timp, începe să plouă destul de puternic. Băieții leagă umbrelele între ele, cu niște extensii, ca să-i protejeze pe clienți de ploaie.

Cât timp cercetez vremea pe telefon, soarele revine temeinic pe cer.

(Va urma)

Pomii sunt ca niște stâlpi de verdeață, 
care susțin culoarea cerului. 

Ce vitejie pe furnici 
să se încumete să urce pe scoarță! 
Bobul de grâu pe care-l poartă se aude, 
uneori, 
căzând în iarbă, ca un sac din căruțe.

Urechea mea înregistrează sunetele 
într-un sertar al sufletului, 
pe care-l voi deschide mai târziu, 
când ziua va trece în vid.
 
Bobul se rostogolește de pe coroanele înfrunzite, 
dar cadrul va reînvia, 
odată cu vibrația care va mișca scara timpanului, 
prin amintire.  

Cristian păstrează convingerea, exprimată cu o gravitate care nu îngăduie zâmbetul, că sub pielea istorică a Romei pulsează un oraș subteran, tainic și viu, ascuns privirii profane. Mi-a povestit, cu un fel de fervoare reținută, cum a fost de serviciu la Panteon — acel templu al spiritului antic, care sfidează timpul și rațiunea — și cum a rămas uimit de deschiderea rotundă, perfectă, de aproape douăzeci de metri, lăsată voit în mijlocul cupolei. O rană deschisă spre cer, fără acoperiș, fără sticlă, fără apărare — și totuși, prin ea nu cade niciodată ploaia. Acel „niciodată” rostit de Cristian are ceva din absolutul unei revelații, al unei experiențe care scapă fizicii și se apropie de mit.

Fiind de serviciu la Panteon într-o seară târzie, când vocile orașului par să se stingă în tăcerea pietrelor milenare, Cristian a fost invitat de administratorul clădirii să coboare sub edificiu. A acceptat, mărturisește el, cu o curiozitate firească, dar fără să intuiască nimic din ce avea să urmeze. Au pătruns adânc, sub temelii, iar ceea ce a descoperit acolo pare desprins dintr-o viziune. „Părul mi s-a făcut măciucă” — spune el, și expresia capătă greutatea unei stupefacții autentice. În fața lui se deschidea o stradă luminată, cu case locuibile pe ambele laturi, ca într-un cartier viu, dar tăcut, suspendat între real și fantastic. A simțit cum picioarele i se înmoaie, cuprins de o teamă fără nume, și a cerut să se întoarcă, în ciuda insistențelor administratorului, care voia să continue coborârea în necunoscut. În acel moment, ceea ce părea o simplă incursiune s-a preschimbat într-o experiență a limitei — o confruntare cu un trecut care, sub lespezile Romei, nu se lasă nicicând îngropat pe deplin.

Ceea ce tulbură în povestirea lui Cristian nu este doar ineditul situației, ci natura însăși a descoperirii. Căci el nu vorbea despre o așezare romană străveche, despre vreo relicvă urbană conservată sub straturi succesive de istorie — ci despre un oraș viu, modern, perfect funcțional, contemporan cu noi și totuși ocultat privirii publice. O lume paralelă, luminată artificial, cu case locuite de oameni nevăzuți, cu artere tăcute care se ramificau de o parte și de alta, ca într-un vis lucid. Nu ruine, nu pietre muzeificate, ci o rețea urbană în plină activitate, scufundată sub Panteonul Romei ca un secret păzit cu sfințenie. Iar spaima lui nu venea din întâlnirea cu trecutul, ci din confruntarea cu o realitate care sfidează logica vizibilului. A vrut să se întoarcă — nu din prudență, ci dintr-un instinct al conservării pe care rațiunea nu-l putea controla. Administratorul îi cerea să meargă mai departe, dar dincolo de acel prag, intuia, nu l-ar mai fi așteptat doar misterul, ci poate exilul din lume.