Sonet – „Amfiteatrul dintre lumi”

M-am trezit pe scenă, într-un amfiteatru,
Cu fețe arse-n flăcări de sub mine –
Strigau cenușă, cu dureri haine,
Rugându-mă să plec, să-mi scap aratru.

Alții, din rândul patru, cu alint
Mi-au zis: „Rămâi, e rece-al tău mister,
Ne-nvăluie cu amintiri de cer,
De casa vieții dusă-n labirint.”

Deasupra umbrelor vedeam sfori fine
Ce le conduceau tainic, lent, domol –
Cuvintele zburau cu greu spre mine,

Căci mantii de aur, cu plumb în interior,
Apăsau spirite ce-au fost sublime...
Dar eu rosteam un „Vai!” purificator.













Prin oraș...
ori ești
prinț

sau
om
modest

te întâlnești
pe aceeași stradă
cu alții

în clipa aceea
ești egalul tuturor

nu-ți porți
palatul
pe umeri

nici piscina
nu te urmează

ești doar tu
în haine

ca toți ceilalți
pe traseu

ești
o rază
care nu are adăpost

traiul tău
rămâne acasă

nu te scalzi
în jacuzzi
prin oraș

momentul
concret ca piatra
topește
diferențele


Planuri de bătaie

O găină își spânzură strigătul de garduri. 
Urechile mele dau fuga să-l salveze, 
de la prăbușirea în spațiu. 

Fantasme zgâlțâie câinele. 
Lătratul îi sare din gât. 

Amurgul s-a rănit. 
Vin femei să-i strângă sângele în vase. 

Un purceluș rumen, cu mărul în gură, 
este instalat în peisaj 
și concurează ridicolul lanului de porumb, 
care-l toacă, demult, cu întrebarea: 
tunurile armatei au bubuit?


















Monolog

A trecut Cronos să-mi ia din zile 
și i-am spus că nu-mi mai pasă. De azi, 
sufletul meu este indiferent la gălăgia din Olimp. 

-Nu te mai interesează filosofia, Diogene?
-E opțiunea mea permanentă, 
dar m-am săturat să deservesc pe alții, 
captiv în portul speranței de a-mi trăi viața, 
după placul inimii. 

Aidoma razelor soarelui din odaie,
unde plutesc particule de materie fină, 
privirea mea e spre marii filosofi,
ajunși, demult, pe tărâmul lui Hades.

Umbra lor exuberantă 
se ciocnește de pergament,
rostogolindu-se în spațiul dintre arte și realitate. 
Este un spectacol perfect, 
care face toți anii, Cronos!













Zărind dealul Banița
Mă prind cu mâinile de prima creangă 
mai rezistentă. 
A treia pare mai sigură. 
Mă cațăr să ajung la ea.

privirea mea trece pe deasupra salcâmilor, 
înspre dealul Banița, 
înșirat ca o șa de cămilă.

Încep să mă simt 
ca într-un cuib de plictiseală.
Mama nu mai termină de pus boabele 
de porumb în pământ. 
Cât să stau cu ochii în zare?

Cât m-ar fi înseninat vecinătatea guguștiucului, 
pe care, 
adineauri, 
l-am observat întinzând spre mine 
gâtul cu dungă subțire și neagră; 
îi strălucea penajul 
ca unui rapsod, costumul popular.

Pisica miaună pe te miri unde 
și mă abate, 
imediat, 
de la intenția de a fi pui de pasăre.

Îmi strig mama...
-Vin acum! mi-a răspuns, 
dar, 
în locul ei, 
a venit etatea de astăzi, 
atât de îndepărtată de ziua 
când nucul, 
pentru mine, 
însemna imperiul cel mai mare, 
dobândit într-o clipă de visare. 




Pământul, în vremea lui Dedal 
Când din planeta în rotire, 
sărea câte o bucată măruntă, 
cum e țigla, 
se auzea mistria lipind-o la loc.

Gura vulcanilor era astupată 
cu palma de către zeul ocrotitor, 
erupția 
se întinsese pe fața oamenilor, 
ca niște pete.  

Dedal, 
întemeietorul vestitului neam de artiști, 
se izolase în atelier, 
spre a-și explora cheful de muncă, intrat, 
periodic, 
în vacanță.













Tihnă 
Între peisajul interior 
și neaua care, uneori, îl sufocă, 
fără să-l șteargă de tot, 
s-a instaurat un climat cald.

În casă, 
lucrurile respiră mai tare 
decât bunicii mei, 
pe care îi vizitez, 
fix după un an...

Îmi scutur zăpada de pe palton, 
iar fulgii, 
căzuți de pe mâneci, 
se uită după un acoperiș, 
pe care să-l urce din nou 
și să-l facă mai țuguiat, 
o geometrie haioasă, 
inventată de natură, 
pentru ochii mereu căutători de nou, 
ai oamenilor.

Soarele - iată-l! cum stă înfundat 
în butie, 
soare murat, 
acrit de eclipse și de zboruri 
de cercetare a magmei sentimentale, 
o parte de nor zace pe zer.

Trag ușa după mine.
Afară, 
iarna își aruncă mantaua.
Cu ziarul în mână, 
bunicul mă invită să iau loc lângă sobă.

Un gând de corabie, 
pe care-l îmbrățișez fulger, 
atrage neliniște de pescăruși 
înspre această clipă de tihnă. 




Poemul vârstei 
în pom
atârnă tristețea
ca un sac
fără frunze

o gânganie
se târăște încet
în spate
cu ultimele ei clipe

soarele
cade în curte
și razele răsună —
ca bețe lovind
o tobă veche

ar fi posibil
să treacă lumina cerului
pe lângă planetă?

cu binoclul,
dintr-o pădure,
am urmări-o

urcați
unul peste altul —
ca un stâlp
văzut din cosmos

din când în când
mă refugiez
în trecutul meu
purtat în sinea mea
ca bijuterie

și nicio greșeală
făcută oricând
nu e mai gravă
decât
înaintarea în vârstă

viitorul,
pe care nu-l pretind,
îmi semnalează
sosirea lui

albindu-mi
firul de păr
Peisaj stelar 
O, cum este oare să locuiești pe-o stea? 
Tălpile se afundă în lână 
sau se vor juli de asprimea solului? 

E prinsă pe stâlpi steaua? 
E un palat comod? 
O, ce n-aș da să mă mut acolo, 
pentru o zi. Să văd femeile umblând 
în strai cald, 
vegheate de heruvimi trufași. 

În râurile de jar, 
vor străluci stindarde 
ale nu știu cărui trib barbar. 

La fântână, 
cumpenele se vor înclina și, 
în aurul dinăuntru, 
ciutura va poposi cu zgomotul inimii 
celor care, în vreme, vor fi ruginit...
 
Caii de metal vor scârțâi în galop, 
iar de pe șei, 
emirii vor luneca în umbra palmelor de zei. 

E steaua doar un licăr în noapte
sau poate un loc unde timpul nu moare,
iar dorințele se prefac în aur curat?

O, să rămân acolo, măcar o clipă,
unde lumina nu obosește să ardă,
iar ecoul inimii răsună în infinit.








Cândva 
Striveam în alergare crinii, 
grădinile se bucurau 
că aduceam jocul 
în societatea vegetală.

Pentru sufletele 
care preferă ogorul în deplin elan, 
am defini vinul „amintire de struguri”. 

Silueta de arcuș (a cuiva însemnat 
să îndrepte imperiul) 
înlătură din iureș zăngănitul de săbii.

Moneda descrie în aer unghiuri ale decăderii,
sub ochii unui meteorolog cu valențe 
de corector al amplorii furtunilor. 

Oftatul înaintașilor se trântește pe canapele...
















O zi 
Zăpada îmi îngreunează inima de copil, 
care vrea să zburde cu sania și nu are pe unde... 
Peste tot, pulsează singurătatea, 
ca sunetele tobelor, 
bătute în amurguri de saltimbanci, dați jos de către sclipirea evenimentelor, din pomii seculari. 

Mă uit la omul de zăpadă. 
I s-au pus ochi de cărbuni, 
pentru a nu vedea pustietatea albă, 
care, surprinzător, este condiția lui de viață.
 
Cum voi trece de această zi, 
care și-a pus armură de soare pe piept, 
pentru a nu o răni sulița sufletelor care astăzi pier? 

Voi asculta, pe seară, trântit pe un scaun, 
poveștile vecinului care-mi va vizita bunicii. 
Acesta e „tata Ticu", de mai departe rudă, 
dar tot din același trunchi deprins, 
al neamului Tițu. 

Seara s-a lăsat peste sat, 
îmbrățișând zăpada într-o liniște de sticlă. 
Poveștile s-au desfășurat ca firul unui fuior vechi...

Privind la focul sumar din sobă, 
sufletul meu s-a înmuiat, 
precum lumânarea uitată să ardă. 

Omul de zăpadă nu e trist, ci temerar. 
Își poartă singurătatea albă cu mândrie.

Pe tăcute, 
mi-am promis să îmi iau sania, 
chiar dacă nu va fi loc de zburdat. 
Voi trasa dungi noi pe zăpadă. 

Copilăria este o cale pe care alegi să o desenezi.


Cum ar fi trebuit să ne transformăm...
Mă apropii cu mintea de castel 
și aștept răsărirea prințesei în balconul de dragoste, ridicat în melancolie, ca marea, în calea trăsurilor.
Sper în lămurirea problemei sentimentale, 
pentru totdeauna...

Caut, 
în desișul din inimă, 
plantele tinere cu șansa de a plonja în lumina binelui, 
le recunosc după forma de ferestrău a frunzelor, 
astfel încât, 
în depășirea concretului, 
să poată tăia răul de la rădăcină.
Voi fi atent la rumeguș, 
să nu se instaleze în sclipirea de argint a lucrurilor, 
de care, pe urmă, voi fi obligat să scap 
și să le arunc în perimetrul vast al nimicului, 
din cauza putregaiului care le cănește, 
care li se va fi înscris în molecule ca pe tablă, 
care plesnește ca o babă în blesteme între oameni, 
pe stradă...

Memoria a ceva odată scris îl poate crea din nou 
sau revigora. 
Așa va fi fiind și cu lucrurile năruite de timp?

Dacă noțiunea de neant nu ar fi cotropit spațiile, 
precum norii, vremea bună, 
infinitatea ar fi tronat imperial 
în inimi de materii; deveneam cu toții temple, 
moleculele ni s-ar fi sublimat, sub piele, 
în forme diafane de zei. 
Vom fi scăpat de epidermă 
la semnalul de bronz al frunzelor, 
care, 
în picaj în sufletul nostru, 
se ating una pe alta, 
ca niște postași înmânându-și corespondența, 
spre a fi reclamată la expeditor, 
tot prin scrisoare, 
de către destinatarul încrezător în împliniri 
și rosturile de atelier de pe cuprinsul vârstelor.

La marginea vieții, 
s-au instalat ateliere în care se fabrică materie 
pentru sufletele tinzând spre straturile de mai sus 
ale universului, 
acolo unde se văd tălpile de abur ale îngerilor. 
Fiind mai aproape de mărturiile credinței, 
vom fi scutiți de lut.
Va fi posibilă amintirea, 
care poate oricând rechema trupul în împărăția stelelor, 
prin glasul credinței în Dumnezeu.
Picioarele, 
dintr-un compas, 
prin care se rememora păcatul, 
vor deveni ceea ce imaginația noastră va vrea, 
aripi sau cântec.

O dorință, oricare, 
precum aceea de a ne da în leagănul stelelor, 
va fi motiv al bucuriei.

Credința transfigurează pleava în lumină, 
vom fi compuși din îngeri stând în trupurile noastre, 
ca la sfat...

Opera lirică a lui Carmen Firan poate fi plasată în postmodernism, cu influențe din neoexpresionism și confesionalism. Scriitura ei este marcată de: a) fragmentarism și colaj – tipic postmodernismului; b) teme ale alienării, exilului și identității; c) imaginar urban și globalizat, cu intertextualitate și referințe culturale variate. Carmen Firan, trăind între România și Statele Unite, aduce o voce cosmopolită, care îmbină lirismul interior cu un simț acut al realității actuale. În acest sens, ea continuă direcțiile postmoderne românești, precum cele inițiate de Mircea Cărtărescu sau Mariana Marin, dar le adaptează unei lumi globalizate și marcate de migrație și pluralitate identitară.

În volumul Până când (Editura Tracus Arte, București, 2025), Carmen Firan înfățișează condiția umană în toată precaritatea și noblețea ei, cu o limpezime care amintește de acea „melancolie senină” despre care vorbea, cândva, Paul Valéry. Temele care traversează cartea – dezrădăcinarea, fragilitatea identității, memoria care reconfigurează realul – sunt tratate cu o maturitate a viziunii care trădează lungul exercițiu al meditației. Versul se construiește cu o sobrietate care amintește de exigența clasică în fața formei.

Într-o lume ipotetică, în care pământul ar fi plat, iar orizonturile – limitate de înseși marginile văzute ale realității, existența în turmă ar căpăta semnificația unei strategii de supraviețuire rezonabile: „turma e adăpost călduț și anonim / Eșecurile trec neobservate / Lupul nu e lunetist, atacă la grămadă / Poți oricând pretinde că nu ești mai mult / Decât o frunză în vânt, un fir de iarbă” (Un alt decembrie). Aderarea la colectiv, în acest cadru, ar fi justificabilă nu doar prin instinctul de conservare, ci și printr-o formă de înțelepciune care valorizează coeziunea și uniformitatea destinelor. Dar tocmai această condiție – aceea a platitudinii absolute – face imposibilă transpunerea teoriei în planul real. În acest context, avantajele turmei se dovedesc iluzorii. Astfel, ceea ce se prezintă drept beneficiu – diluarea durerii prin distribuirea ei egală – se revelează a fi, în fond, o renunțare la sine, care, în epoca modernă, echivalează cu o formă subtilă de anulare a libertății. Această optică se înscrie într-o direcție poetică postmodernă, apropiată de lirica Martei Petreu sau, în alt registru, de tonul confesiv-ironic al lui Șerban Foarță, dar temperată de o notă de gravitate calmă. Carmen Firan nu ridică vocea, nu acuză, ci constată. Ironia este aici discretă, aproape imperceptibilă, ascunsă în metafora „adăpost călduț și anonim”, care expune confortul psihologic al celor care aleg să se dizolve în masa protectoare a mediocrității. Turma devine o alegorie a lumii contemporane. „A fi frunză în vânt” sau „fir de iarbă” exprimă un calcul de adaptare, o strategie de subzistență spirituală într-o lume haotică. Lupul, vrăjmaș arhetipal, nu mai acționează cu discernământul selectiv al unei forțe mitologice menite să pedepsească hybrisul, ci atacă indistinct, la grămadă, fără a cere justificări. Tocmai în această impersonalitate feroce constă paradoxul: individul are șansa de a scăpa nu prin eroism sau prin virtute, ci prin insignifianță.

Până ce nu se vor plini acele condiții absconse, închise în structura însăși a posibilului – precum improbabila metamorfoză a globului pământesc din sferic în plan, ori până ce nu va răsuna acel dies irae pe care Lucrețiu îl prevestea prin „O zi pământul pieirii va da” -, acele acțiuni care dezangajează și alarmează pe autoare nu se vor înfăptui. Iată, condensat și transfigurat în formula unei reflecții grave, mesajul volumului semnat de Carmen Firan. Calitatea de poet nu se epuizează în biografia celui care a exercitat-o. Ea se prelungește dincolo de viața autorului, iradiind deopotrivă în ordinea terestră, unde poemele continuă să lucreze în conștiința celorlalți, și în ordinea cosmică, unde cuvântul, înnobilat prin suferință și luciditate, se apropie de funcția arhetipală a logosului. Un poet autentic este acela care a dezgolit extincția de clișee și a acceptat-o ca pe o experiență fundamentală: „Poetul a întors moartea pe toate fețele / S-a jucat de tânăr cu ea / Au stat la aceeași masă și au descusut cuvinte / Au plecat la drum împreună / S-au tachinat și s-au odihnit sub același castan / Multe ape curate sau tulburi / S-au vărsat sub ochii lor în ocean” (Poezia e drum).

Imaginea societății actuale se alcătuiește sub semnul unei resemnări tăcute, dar vinovate, față de o moștenire ale cărei beneficii – pacea, bunăstarea, ordinea garantată de eforturile generațiilor anterioare – le-am primit fără jertfă și, poate tocmai de aceea, le-am întâmpinat fără gratitudine. În locul unei conștiințe lucide și participative, s-a instalat o oboseală comodă, o indiferență născută dintr-un surplus de confort: o deplasare inertă, ca de la un fotoliu la altul, într-un spațiu lipsit de gravitația realului. În acest vid al simțirii, am substituit reperele umane cu edificii care ne scapă de sub control: rețele de comunicare fără prezență, identități fără rădăcini etc. Lumea astfel creată ne devansează, ne dislocă, iar în acest proces de accelerare fără direcție ajungem să ne vedem inadecvat deconectați de fiorul tragic al unui război care se desfășoară în vecinătatea noastră imediată – geografică și morală. Astfel, ceea ce am moștenit riscă să se piardă prin indolență și nu prin colaps: „Ne-am culcat pe-o ureche / Norocoși că n-am prins niciun război / Câmpiile erau verzi și laptele mamei ne strepezea dinții / Călătoream din fotoliu prin locuri exotice / Diminețile ridicam castele și tot noi / Le dărâmam până seara / Ni se părea firesc ca visele să nu se împlinească / Ca râurile să se verse în aceeași matcă de unde ieșiseră / Un cerc vicios o centură de siguranță / O colivie tapetată frumos / Mușcam hemesiți dintr-un viitor pus la cale minuțios / Pe care nu l-am crezut în stare fără noi” (Generația fericită). În tumultul vremurilor care se năruiesc și se restaurează într-un necontenit balans, nu se impun cei care urmează mersul curent al lucrurilor, ci acei „rătăciți” – așa cum îi numea judecata plată a perioadei – care și-au propus obiective înalte. Astăzi, în timp ce majoritatea se zbate în chingile unui progres tehnologic devenit stăpân, ei, visătorii de altădată, sunt deja cuceritori ai cosmosului, aventurieri ai nemărginirii: „Când ne-am trezit / Dintr-o epocă de aur în alta / Lunatecii se mutaseră de mult pe Marte”.

Există o clipă, rară și adesea irevocabilă, în care omul, istovit de formulele seci ale realității, ignoră ordinea lucrurilor și pornește, asemenea eroului arhaic, înspre marginea lumii. Nu o face din dorință de evaziune, ci pentru a răspunde unui apel tainic, revelat aici sub chipul ghicitoarei în palmă – simbol transparent al fatalității acceptate, dar și al unei inițieri într-un limbaj necunoscut, pentru cei deschiși către miracol: „Am părăsit tot și am fugit la capătul lumii / mai mult să-i fac pe plac ghicitoarei în palmă / silabisea destinul pentru începători ca mine / care nu au mers niciodată pe colțul lunii crestate de cuțit / ori în nopțile subțiate de urletul cucuvelei / ori prin arșiță și deșert cu hainele sfâșiate / bolborosind blesteme și mituri (Eșarfa albastră). Poezia evocă traseul unei conștiințe neîmplinite, care n-a călcat, până acum, pe colțul lunii. Este o geografie interioară traversată de semne obscure: cucuveaua este ecoul unei lumi mitice, iar deșertul și hainele sfâșiate sugerează încercări ascetice, al căror cuvânt „bolborosit” nu mai este discurs, ci magie, descântec, invocare.

Poemul Hoții de vise propune o meditație asupra timpului afectiv – acel timp interior, nedespărțit de memoria iubirii, de ritmurile firești ale naturii și de sensul, adesea iluzoriu, al permanenței. Sub pretextul pierderii unui lămâi, autoarea construiește o parabolă intimă a vieții trăite împreună, a formelor delicate prin care iubirea se întrupează, crește și, în cele din urmă, este amenințată de uitare ori de pierdere. Lămâiul, răsărit dintr-o sămânță banală – „de la supermarket” -, devine metafora vie a unei iubiri construite din gesturi cotidiene, repetate cu fidelitate și tandrețe: „Azi noapte am visat că ne-au furat lămâiul / Copacul iubirii noastre de un sfert de veac / Am pus semințe într-un borcan cu apă / Am presărat pământ și i-am cântat / Până când un lujer fragil s-a înălțat / Așa cum munții ies într-o noapte din nimic / Un vis crescut dintr-o sămânță de la supermarket / Miracol banal născut din amândoi”. Există în versurile centrale ale poemului o discretă reflecție asupra timpului ca formă a transformării afective: vara este momentul expunerii, al mândriei publice; iarna — al retragerii, al intimității protejate, în care iubirea se manifestă prin gesturi de îngrijire reciprocă. Enumerarea ritualurilor — cântatul, număratul florilor, cântărirea lămâilor — are o funcție dublă: consemnarea tandreței și conservarea trecutului afectiv („Vara scoteam afară lămâiul / Să vadă vecinii mândrețea de copac / Iernile îl aduceam sub fereastră / Îl înveleam în palme pe rând / Tu numărându-i florile noi / Eu cântărind din ochi lămâile verzi / Cum aș fi cântărit tinerețea crudă și proaspătă / Care ne umplea pieptul cu nerăbdare și necunoscut”). Însă ceea ce frapează este că toate acestea sunt prezentate post factum, în urma unei pierderi. Furtul lămâiului, survenit „azi noapte”, trimite la o înstrăinare onirică și violentă, o ruptură neașteptată care dezvăluie fragilitatea a tot ceea ce fusese clădit pe îndelete. Lipirea anunțurilor – „Pierdut vis. Recompensă grasă” – devine un act disperat, aproape ritualic, prin care se încearcă recuperarea sensului care-l justifica. Este, în esență, un poemdespre pierderea centrului afectiv.

Stilul lui Carmen Firan se definește prin capacitatea de a translata banalitatea cotidianului într-un registru simbolic discret, dar constant. Poezia ei nu se revendică de la efuziunile confesive sau de la transcendența solemnă, ci dintr-un teritoriu intermediar, unde gesturile cele mai simple sunt investite cu un potențial sacru, intim, dintr-un respect aproape ritualic pentru fragilitate: „Muzică în surdină la o grădină de vară / Chelnerul picotește la o masă privind fotografia / Unui copil care încă îl mai așteaptă / Cu lumina aprinsă ciulind urechile / La fiecare zgomot de afară” (Nostalgii de vară); „O seară liniștită nu e totuna cu una tăcută / Într-o seară liniștită auzi / Păsările care își caută perechea / Vântul spulberând frunze de nuc // Într-o seară tăcută nu se aude nimic / Singuratecii așteaptă noaptea cu fereastra închisă / Și noaptea se lasă greoaie și mută / Se adună amintirile ca soldații într-o cazarmă de fum” (Auzi?). În aceste versuri, distingem o dimensiune narativă reținută, în care discursul liric nu izbucnește, ci alunecă liniar, cu o aparentă detașare care ascunde un fond tensionat. Această tehnică (bazată pe detalii, repetiții semnificative și progresie afectivă) permite enunțarea unor istorii afective fără a cădea în sentimentalism. Cuvântul devine o funie de salvare, un act de reconstituire a unei anume familiarități.

Observ, într-un târziu, că am fost sunat de Cristian. Evident, îmi reproșează:
— Nu răspunzi.

— Tundeam iarba, îi spun.

— Ești frizer, îmi replică.

— Nu-i ușor să fii frizer de peluză, adaug, încercând să recuperez terenul. Necesită viziune, precizie și o anumită grijă față de estetică.

Cristian nu răspunde imediat. Simt cum zâmbește de partea cealaltă a „firului”…
— Ai grijă, zice într-un târziu. În ritmul ăsta, o să-ți ceară trandafirii o tunsoare în scări și azaleele un balayage.

(în stil de hexametru antic)

M-am trezit din tăcere pe scena de piatră a visului ars,

Unde jarul lovea în rândurile prime cu strigăt de scrum,

Și din gurile largi ieșea fumul durerii ce nu mai e glas.

„Pleacă, focul din tine ne mistuie-n plus!”

Însă-al patrulea rând, cu blândețe, m-a vrut mai aproape:

„Stai, căci lumina ce-o porți ne amintește că am fost vii;

Tu nu arzi, ci domolești dogoarea cu aerul tău.

Casa de ieri ne revine în umbra pe care-o aduci.”

Iar deasupra, în boltă, vedeam cum sforile negre

Țin în frâu întunericul, lent îl mișcă, îl leagănă-n timp.

Era exilul promis, balonul purgatoriului viu,

Ridicat dintr-o rugă — a celor ce încă mai sunt.

„Este o șansă!”, am spus. Dar ecoul sosi înapoi:

„Este, dar nu și pentru noi!”, au răspuns cei în mantii de aur.

M-am apropiat să vorbesc, încântat de lumina lor grea —

Însă plumbul din haina lăuntrică trăgea vorba-n jos.

Nu mai plutea rostirea, căci în lumea de dincolo, fapta

Ia contur: moralul devine materie grea.

Niciun cod nu e nevoie, ci doar gândul își cere ecou.

„Nu”, mi-au spus, fără voce, dar limpede, citind în ființă,

„Ai doar simțul a ceea ce nu ți se potrivește cu firea.”

„A!” — am rostit, scurt și clar, ca un „Evrika!” mut,

Știind că locul de taină e acolo unde trăirea

Se potrivește cu fapta, cu graiul, cu vechea lumină.

Apoi m-am trezit printre halate de alb,

Trăgând de ele cu teamă, crezând că sub pânza lor grea

Găsesc vorbele dense, ca plumbul topit din adâncuri.

La hotarul final, între viață și lumea ce vine,

Acolo unde Leonardo urcă-ntr-un zbor inventat,

Am zărit viitorul — o fugă de sine, un vis,

Ce împinge întreaga mulțime spre aurul vechiului timp.

în pom
atârnă tristețea
ca un sac
fără frunze

o gânganie
se târăște încet
în spate
cu ultimele ei clipe

soarele
cade în curte
și razele răsună —
ca bețe lovind
o tobă veche

ar fi posibil
să treacă lumina cerului
pe lângă planetă?

cu binoclul,
dintr-o pădure,
am urmări-o

urcați
unul peste altul —
ca un stâlp
văzut din cosmos
drept o rază
uscată

din când în când
mă refugiez
în trecutul meu
purtat în sinea mea
ca pe o bijuterie

și nicio greșeală
făcută oricând
nu e mai gravă
decât
înaintarea în vârstă

viitorul,
pe care nu-l pășesc,
îmi semnalează
sosirea lui

albindu-mi
firul de păr

fără mantie

ori ești
prinț
cu mantie grea

sau
om
modest

te întâlnești
cândva
pe aceeași stradă
cu alții

în clipa aia
ești egal
cu tot ce vine

nu-ți porți
palatul
după umeri

nici piscina
nu te urmează

ești doar tu
în haine

ca toți ceilalți
pe traseu

ești
o rază
care nu are adăpost

traiul tău
rămâne acasă

nu te scalzi
în priviri
nu curgi în jacuzzi
prin oraș

prezentul
concret ca piatra
topește
diferențele

Odă (în metru antic)

Anii s-au dus fulgerând peste umeri,
nici nu i-am strâns, nici n-am știut să-i țin —
umbra lor trece ca fumul din lampă,
stinsă tăcere,
fără regret și fără nume.

Vremea îmi dă, ca un zeu melancolic,
ani ce-ar putea să mai țină o viață —
poate treizeci,
poate doar umbra unei speranțe.

Dacă s-ar rupe în zori firul vieții,
n-aș întreba, n-aș striga, n-aș chema;
tot ce-am avut a trecut ca o apă
clară și rece,
curs fără mal și fără sfârșit.

Vine sfârșitul cu pas liniștit,
fără furtuni, fără plânsete grele —
toate se-ncheie cum pleacă o toamnă:
tremur de frunze
fără durere.

Sonet în metru antic – „Anii”

Anii s-au dus ca un stol de ninsori,
Fulgerând peste tâmple, fără urme,
Nici i-am oprit, nici nu le-am spus pe nume –
Umbra lor tremură-n tăceri de sori.

Zilele vin, dar nu mai sunt cărări,
Vremea îmi dă ce nu mai pot cuprinde:
Un timp străveziu, în care nu se prinde
Nicio dorință, niciun glas de ieri.

De m-ar chema tăcerea într-o zi,
Aș merge-n ea ca-ntr-o pădure goală,
Fără regret, fără întors priviri.

Căci viața trece, limpede va fi –
Ca apa rece, clară și domoală,
Când toamna pleacă fără amintiri.