Din 1990, 
până acum, 
anii au trecut ca fulgerul...
 
Dacă mai trec 35, 
m-aș apropia de moarte 
sau poate deja nu aș mai zări soarele. 

Dar dacă ar fi mai puțini de atât? 

Ce ești, prinț sau om, când soarta te-aduce,
Pe drum cu alții, sub același cer,
În ora aceea, nimic nu-ți mai rămâne,
Decât tu și ceilalți, în același aer.

Nu-i palat, nu-i piscină, nu-i splendoare,
Doar pașii tăi, ca toți ai lumii, sunt,
În clipa aceea, în fața lumii-ntregi,
Ești doar un om, nici mai mult, nici mai puțin.

În acea secundă, nimic nu te înalță,
Traiul tău rămâne acasă, undeva,
Iar tu, în mijlocul lumii, fără măreție,
Ești ca toți ceilalți, cu aceleași doruri...

Aerul împărțit, un singur festin,
Nici diademă, nici apa ce te răcorește,
În prezentul viu, ce nimic nu-l schimbă,
Trăim acea clipă pe care viața o zămislește.

Ori ești prinț cu mantie grea 
sau om modest,  
te întâlnești, 
cândva,
pe aceeași stradă, 
cu alții... 

În acel moment, 
ești egal celor din cale.  
Nu porți după tine palatul, 
nu ai în spate piscina... 
Ești tu în haine, 
ca toți de pe traseu. 
Ești ca raza.
 
Traiul tău stă acasă. 
Nu te scalzi în public, 
nu ai pe tine împărăția de senzații 
ale apei din jacuzzi. 
 
Concret ca piatra e prezentul acela
care topește diferențele.   

Când se mai pierde semnalul pe WhatsApp, Cristi glumește:

-Am călcat eu pe cablu!

Vorbeam pe WhatsApp despre fotbalistul Song de la Tottenham. Îi zic:
— Îți amintești că Song a rupt piciorul unuia? Nu mai știu exact de la ce echipă era.

Și el, fără să clipească:
— Aha… și ăla s-a luat cu ăsta care face karate?

Aluzia era clară — Song, asiatic, deci, probabil expert în arte marțiale, nu? Un stereotip cât se poate de discutabil, dar perfect exploatat pentru o glumă scurtă, cu priza aceea specială pe care doar prietenii o înțeleg fără explicații, iar noi suntem… rude.

În această epocă a vârtejului cuantic, când fizica tinde spre alchimie și materiile dansează un vals al metamorfozelor, se conturează o obsesie: transfigurarea substanței în spirit și viceversa, ca o încălcare a hotarelor pe care vechea cosmologie le zugrăvise cu strictețea unei dogme. Această forțare a limitelor, similară unei iscodiri a imposibilului, își găsește ecoul și în titlul enigmatic pe care Klaudia Muntean îl așterne, ca un voal hermetic, peste volumul ei de proză fantastică: Piatra soarelui (Editura Monitorul Oficial, București, 2024). Aici, semantica se încadrează între polii unei dihotomii sacre; fie că e vorba de coborârea astrului în cadrul mineral, fie de înălțarea pietrei spre pulsul solar, proza Kaludiei Muntean deschide o fereastră către un univers unde granițele nu se sfârșesc. Este o coregrafie a imortalității, în care materia și lumina schimbă măști, iar cuvântul devine cheia unei alchimii transcendentale. Asemenea magului eminescian, călător prin constelații și purtător al unei înțelepciuni ancestrale, figura centrală a universului imaginat de Klaudia Muntean este aceea a Înțeleptului — o prezență suverană, dar blândă, stăpânind nu prin forță, ci prin armonia între gând și rost. Pe acest tărâm simbolic, ordinea este acceptată în virtutea unei tăcute recunoașteri, iar ființele care-l populează — stelele, munții, apele și fabuloasele păsări-dragon — nu sunt simple elemente decorative, ci veritabili aliați, conștiințe subtile care veghează echilibrul lumii: „Shezren, căci așa se numea bătrânul cu chip de tânăr visător, deslușea cu ușurință orice taină a sufletului și prețuia mult singurătatea. Nu avea însă parte de aceasta din urmă decât în timpul în care nu era chemat să îndepărteze vreo pricină a răului ce încerca să se extindă pe atunci asupra lumii. Și totuși, cu adevărat singur nu ar fi putut fi nicicând, întrucât stelele, munții, râurile și păsările-dragon ce protejau oarecum ținutul îi erau aproape” (Planul ascuns). Această arhitectură mitologică, în care umanul și naturalul se întâlnesc într-o solidaritate spirituală, trădează o viziune profund armonică asupra existenței, apropiată de acea „lume ideală” despre care vorbea gândirea romantică, unde înțelepciunea nu se opune fanteziei, ci o conduce discret, spre sens. Asemenea tânărului erou din basmul eminescian, Vladimirov pornește într-un periplu marcat de probe succesive și de confruntări cu instanțe simbolice ale cunoașterii și ale puterii. Una dintre cele mai relevante opriri în acest itinerariu este aceea în fața lui Nayan, păzitorul piramidei — personaj a cărui funcție nu este întâmplătoare. Opoziția acestuia nu se reduce la o simplă interdicție, ci relevă tensiunea dintre aspirația individuală la cunoaștere și apărarea unui spațiu sacru, rezervat celor vrednici. Ceea ce motivează riposta lui Nayan este tocmai intenția lui Vladimirov de a fi încunoștințat asupra legilor care guvernează „aceste tărâmuri”. Această aspirație către revelație, legitimă în planul devenirii personale, se lovește astfel de limita impusă de o ordine care nu se lasă ușor dezvăluită, cu atât mai puțin unor novici. Momentul cel mai tensionat rămâne însă trecerea prin Valea Fără-Nume, loc al suspendării reperelor și al incertitudinii absolute. Aici se ilustrează cu pregnanță ideea că omul se teme de ceea ce nu cunoaște, dar totodată se definește prin această temere, întrucât frica de necunoscut este motorul devenirii personale. În această cheie, parcursul lui Vladimirov capătă o dimensiune simbolică, apropiindu-se de traseele inițiatice din literatura universală. Nu reușita materială a drumului este esențială, ci metamorfoza interioară pe care o produce confruntarea cu limitele. Astfel, universul narativ devine un teritoriu al înțelepciunii latente, al tăcerii semnificative și al adevărurilor revelate doar celor ce au curajul de a întreba.

Volumul Piatra soarelui se distinge printr-o arhitectură narativă în care imaginarul mitic și aspirația metafizică se împletesc într-o viziune de o claritate gravă, aproape sapiențială. Klaudia Muntean propune o alegorie extinsă a căutării, în care fiecare probă are rostul de a rafina, nu de a învinge, iar fiecare obstacol devine o treaptă către o înțelegere superioară. Asemenea tradițiilor gnostice, autoarea pare să afirme, cu mijloacele ficțiunii simbolice, că sensul nu se află la capătul drumului, ci în parcurgerea acestuia. Cunoașterea nu se dă, ci se revelează, în funcție de capacitatea interioară a celui care o caută — o idee care fundamentează discreta etică a acestei proze.

Prin vocabularul aluziv și prin structura inițiatică a aventurii, Piatra soarelui este o carte care nu se epuizează la prima lectură și care pretinde cititorului aceeași dispoziție contemplativă pe care o presupune, în fond, orice întâlnire veritabilă cu taina.

Vorbim despre fotbal, pe whatsapp…

– E vreunul ca Zoltan Crișan? mă întreabă Cristi, în mod retoric. Când alerga spre poarta adversă, nu-l mai prindeai nici cu motocicleta. Îi lăsa în urmă pe toți. Mai avea timp să se odihnească un pic, până să-l ajungă primul.

Rămânem tăcuți câteva clipe.

În fotbalul de azi, Crișan ar părea science fiction.

Azi-dimineață, intrai în magazin să iau niște fructe. Când să ies, un pepene galben striga la mine:

– Cristi! Nu pleca! Ia-mă cu tine, că ăștia mă țin în frig!

Am oftat, am întins mâna și l-am luat. Cum să-l las acolo, să înghețe? Și, sincer, cine poate refuza un pepene care vorbește?

┌─────────────────────────────────────────────┐
│             MĂSURĂTOAREA POVESTILOR       │
├─────────────────────────────────────────────┤
│                                             │
│      ,---.                                  │
│     /     \       (Tanti Maria)             │
│    |  M    |      ┌────────────┐            │
│    |  A    |─────►│ "Ia, Cristi,│            │
│    |  R    |      │  povestea!"│            │
│    |  I    |      └────────────┘            │
│     \  A   /                                │
│      `---'                                  │
│                                             │
│                 ,---.                       │
│                /     \                      │
│               |  C    |   (Cristi, băiețel)  │
│               |  R    |                      │
│               |  I    |                      │
│               |  S    |                      │
│               |  T    |                      │
│                \     /                      │
│                 `---'                       │
│                   │                         │
│          ┌────────┴────────┐                │
│          │   Cartea de     │                │
│          │   povești       │                │
│          └────────┬────────┘                │
│                   │                         │
│          (Cristi scoate sfoara din buzunar)  │
│                   │                         │
│         ──────►[~~~~~]─────►                │
│                   │                         │
│   (Sfoara întinsă peste pagini; măsurătoare  │
│       comică a "lungimii" povești)          │
│                                             │
│   Cristi: "Aceasta e clar cea mai scurtă!"  │
└─────────────────────────────────────────────┘

În copilărie, când primea de la tanti Maria să citească povești, Cristi își dezvolta propriul algoritm de selecție: le măsura cu sfoara. Și-l alegea pe cel mai „compact” exemplu de ficțiune. Astfel, în loc să se piardă în lumi fantastice, micuțul critic se asigura că fiecare poveste se încadrează perfect în bugetul său de timp, preferând narațiile de buzunar.