Nu am mai avut ocazia de a sta ceva mai mult timp în Turnu – Severin, precum zilele trecute…

Am ales un hotel la stradă, la aproximativ 300 de metri de centrul orașului (în realitate, cred că erau mult mai mulți).

Prima zi:

Am mers înspre Dunăre, pentru a lua masa pe vapor. În drum, am trecut pe lângă vestita cetate a Severinului, precum și pe lângă o pădure.

Severinul este un oraș extrem de liniștit. În multe momente crezi că nu este locuit.

Am ajuns destul de repede la destinație: am nimerit chiar în dreptul vaporului pe care scria Vraja Dunării – era cam singurul deschis, duminica, la prânz. Și era și destul de aglomerat. Am întrebat despre o masă liberă: „avem una, dar este rezervată!” (cum o mai veni și asta?). Mai departe, pe punte, am văzut vreo patru – cinci mese, care erau chiar libere, dar și în soare – nu se putea sta: soarele era destul de intens.

Am revenit în spațiul cu acoperiș… Între timp, se eliberase o masă.

Am comandat o porție de hamsi, la sugestia tinerei ospătărițe: „e foarte bună, cu mămăliguță și mujdei de usturoi”. A! inițial, nu puteam lua loc, pentru că tânăra, de altfel extrem de amabilă, nu apucase să șteargă masa: nu mai știa unde-și pusese cârpa.

Până la pregătirea porției cerute, m-am gândit la viața turcilor din Ada Kaleh: pe aici, trebuie să fi fost insula. Traiul le-a fost bun și era un spațiu exotic: puteai să cumperi alviță, rahat, halva, dulcețuri, baclavale, bragă etc. Din fotografii, reiese bunăstarea locuitorilor: bine îmbrăcați, răzimați de zidurile unor case mari, solide.

(Va urma)

Mă găsisem eu, prin anii nouăzeci și…, fiind student, să achit consumația: băusem o cafea și un suc. Domnul profesor m-a oprit, cu aceste cuvinte:

-Plătesc eu: sunt și mai bătrân și mai bogat decât tine!

Limba română mi-a creat probleme, aseară, la o terasă din Turnu – Severin.
M-am așezat la o masă, mai în margine. Luasem orașul la pas și mi se făcuse sete.
Am răsfoit meniul: m-am hotărât asupra unui Pepsi. Aproape în fugă, a venit un tânăr să ia comanda. Era îmbrăcat în negru – conform uniformei localului-, avea o barbă, cam mare pentru vârsta lui, dar… o barbă de filosof: ce doresc? Nu am ce face și-l întreb, din ce am observat în jur, dinaintea celorlalți meseni: „Aici, serviți cu predilecție, pizza?”. „Ce e aia? Ce e predilecție? Nu avem!” îmi dă replica pe loc și cu viteză. Am rămas și eu blocat, fiindcă, pentru prima dată, eram pus în situația de a explica sensul bietei locuțiuni adverbiale… Culmea este că în minte îmi veneau sinonime de felul: „predominant”, „prioritar”, „primordial”, „majoritar” – cuvinte numai de ordin „savant”, întrucât, repet, eram blocat. Am stins neînțelegerea: „Lăsați! Rămâne numai băutura răcoritoare, inventată de un farmacist american”… 

De inimă, 
erau înnodați doi saci de tristețe, 
dar, lângă tine, umbre au devenit; cu sărutul tău, 
ai șters și dunga de nor, care se înființa în cer, cu timiditate. 
Nu mai vorbesc de ecoul spectrelor, din supărări născute, 
care a rămas amuțit într-un gard.
O, am prins stele în mână,
când mă jucam, afectuos, cu degetele tale, în parc.

Despre ce să vorbim și noi? 
A! Să descriem ce vedem - e cel mai simplu fel.
Lebăda își plutește muțenia cu demnitate... 
Nici ramul prăbușit nu o perturbă din expunerea ei de alb...

Pe obrajii tăi, 
curg lacrimi, 
părându-ți rău de vremea irosită în valuri, 
când nu ai avut lângă tine umărul meu, 
pe care să-ți fi sprijinit capul.

Tot așteptând - cine știe ce, poate apusul cald -, 
ne-am trezit alertați:
sporit de lacrimi, lacul a inundat debarcaderul. 
Am alergat spre mănunchiul de bărci, 
dar te-ai împiedicat și ai căzut în brațele mele de gardă la starea ta. 

Of! Cucurigu! s-a auzit cocoșul din țarcul depărtat. 

Tot prin anii nouăzeci, împreună cu domnul Dan Cristea, la Galeriile Volard…

Aici, se refugia domnul profesor și toată lumea îi căuta compania (toată lumea: scriitori, profesori, redactori la radio etc.).

La masa noastră, s-a așezat un bărbat- nu mai rețin exact cine -, care vorbea atât de încet, încât ar fi trebuit să ai urechile antene, pentru a-i capta vorbele, dar, când a început să critice o anumită publicație, a ridicat vocea și, astfel, am avut și eu șanse să-l aud.

Eu, care cunoșteam opinia foarte bună a domnului profesor despre publicația respectivă, la care, de fapt, și colabora, mă așteptam să-l văd pe magistrul meu ridicat în picioare, erupând ca un vulcan… Aș fi luat eu cuvântul din solidaritate, pentru a susține ceea ce știam că domnul profesor apreciază, dar, la fel ca în taxi, am tăcut, lăsându-l pe dumnealui să intervină, dacă ar fi voit. Evident, nu l-a contrazis pe războinic: nu a spus nimic – nici da, nici nu- și-a văzut de treabă.

După ce interlocutorul respectiv a plecat sau noi ne-am ridicat și am părăsit localul – nici nu are importanță faptul -, nu am avut cum să nu-l întreb pe domnul profesor, deși aveam rețineri, de ce nu a luat apărarea „patriei”, eu, repet, suportând șocul discrepanței dintre ceea ce știam că domnul profesor prețuiește și lipsa de reacție.

-Dacă asta e părerea omului, nu i-o puteam eu schimba! mi-a răspuns calm și fără a fi părut supărat pe direcția aceea a conversației cu tăunul satiric.

La umbra lămâiului, 
primele vorbe pe care ți le-am spus 
au stors din amintiri trecutul oțetit. Ai crezut 
că este sucul de la o lămâie, spartă de ciocul 
unei păsări zburând înspre zare, 
la apropierea noastră. 
Când am concluzionat: „De acum înainte, 
dăm pagina mai departe!”, ți-ai dat seama
că tot (ce în aer a fost pus de vibrația vocii)
a fost adevărat și m-ai oprit 
să mai adaug vreun cuvânt. 
Aveam de gând 
să-ți recit din Eminescu, 
dar cum pe gură aveam mâna ta, 
stihurile lui m-au dus 
mai sus decât luna mijind în plopi
și m-am pierdut ca un zmeu, în cerul sufletului meu...
Așa mi s-a părut, 
că luasem distanță față de pământ, 
precum Ghilgameș în carul divin,
pe când, prins cu brațele de ramurile de măslin, 
te priveam în față. 
Să te fi știut când trupul tău răsuna de emoții, 
am fi fugit la țară.
Acolo, am fi fost gazda fiecărui anotimp...
Primăvara, ne-am fi ascuns în florile de pomi.
Cu focul nostru, al unuia pentru altul, 
am fi derutat albinele, care ne-ar fi pus 
mierea în palme. 
Vara, sub salcâmi, 
ne-am fi îmbrățișat, 
după ce, în apă curgătoare, 
ne-am fi curățat trupurile,
înfometate de dorința de a fi părinți.

Îl însoțeam cu mândrie pe domnul profesor: strălucea ca un zeu, care, spre uimirea celor care-l zăreau, coborâse, pentru câteva momente, din cerul literaturii, pe care-l stăpânea cu forța frazei scrise.   

Era prin anul 2000… Atunci, mi-a spus aceste vorbe, care, poate, aveau să-mi explice propria-i intrare în eternitate (la un interval de peste douăzeci de ani):

-Toată lumea se întreabă de ce a murit*, cum s-a întâmplat, dar nimeni nu pronunță: Atâtea zile i-au fost date lui, gata! s-a terminat ața de pe mosor”.

Vă dați seama că la aceste vorbe mă gândeam, pe când, în biserică, stăteam la capul domnului profesor. De fapt, niciodată, în discuțiile pe care le-am purtat cu dumnealui, poate cu excepția ultimelor două convorbiri telefonice, nu s-a temut nici de vârstă / boală, nici de moarte. Nici nu se gândea. Era un spirit falnic, un gorun cu vârful în cosmos.

Vorbele mă remontau pe mine în fața acestui moment tragic, datorită bărbăției pe care o conțineau și-mi arătau, încă o dată, deși nu era nevoie, cine a fost DAN CRISTEA – un bărbat frumos și elegant, deștept (minte brici!) și afabil: așa s-a dus în fața lui Dumnezeu („pe mine mă iubește Dumnezeu!” – îl auzeam frecvent exprimând această încredere în Cel de Sus), cu zâmbetul lui specific, pe care nici ultima grimasă nu l-a șters.

I-am sărutat fruntea – atât de rece! – , când mi-am luat rămas-bun, pentru totdeauna, de la un geniu distins și sunt atât de fericit că l-am cunoscut! Îi invidiam pe cei care l-au întâlnit pe Eminescu (pe care domnul profesor îl prețuia – voi mai scrie pe blog, despre ce mi-a spus despre Eminescu), dar eu l-am cunoscut pe DAN CRISTEA și i-am fost aproape și știu că avea încredere incomensurabilă în mine, pe toate planurile.

*(Decedase, pe teren, un fotbalist promițător).

Prin anii nouăzeci, l-am așteptat pe domnul profesor la gară. Am suit într-un taxi – nu știu de ce nu venisem cu mașina, fiindcă efectiv conduc de la optsprezece ani – probabil era defectă (aveam Oltcit).

Am suit într-un taxi roșu spălăcit – mașină la mâna a doua. Destinația: Universitate. Imediat ce am trecut de rondul de la gară, șoferul a strigat disperat la noi (ne așezaserăm amândoi pe bancheta din spate) să încuiem ușile. Până să ne dezmeticim, ne-am trezit cu un individ în haine albe în mașină, care nu urcase pe la noi, ci tocmai pe partea dreaptă, din față. Taximetristul a început să tremure, în timp ce acel individ (cu care avusese o ceartă, cândva) îi spunea – nu mai știu ce. Am intenționat să aplanez conflictul, dar l-am văzut pe domnul profesor foarte calm și m-am gândit că nu se cade să am eu inițiativa, într-o asemenea situație, când dumnealui era de față. Am asistat cât am asistat la discuția lor (teroare, de-o parte, discuție, de alta), până când domnul profesor a intervenit: „Noi ne grăbim. Dacă aveți ceva de rezolvat, vă rog să încercați pe urmă”. „Da, răspundea intrusul în alb – pur ca îngerul! – aveți dreptate. Hai să-i lăsăm pe dânșii la destinație!”.

După ce am coborât din mașină, mirat că am ajuns cu bine, fiindcă șoferului îi tremurau genunchii – așa cum nu am văzut și nu aveam să mai văd pe nimeni niciodată în halul acesta de zguduiri – i-am cerut domnului profesor să anunțăm undeva, să facem ceva etc. „Se descurcă ei!” mi-a răspuns, extrem de calm.

Și ne-am văzut de treabă!