În romanul Șuița (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2024), thriller semnat de Ana M. Aria, scriitoarea sub pseudonim, construiește o intrigă axată pe o obsesie singulară: apariția constantă a unui mamifer enigmatic, descris de autoare drept „un ghemotoc roșcat, blănos”, a cărui caracteristică principală este agerimea, manifestată prin vigilență și viteză.

Romanul, structurat în unsprezece capitole și un epilog, dezvoltă o paralelă subtilă cu Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă. Asemenea mezinului din poveste, care întâlnește mereu spâni și ajunge să creadă că se află în țara lor, motiv pentru care abdică de la sfatul părintesc (de a se feri de omul spân), protagonista Ana își întreține propria obsesie față de șuiță.

Această confuzie generează un tip de umor specific, prezent atât la Creangă, povestitorul clasic al literaturii române, cât și în romanul de față. Autoarea recurge la umor prin reacții, precum: „La început, am crezut că e o pisică și, cu îndărătnicia unui vechi obicei, făceam trei pași înapoi și scuipam în sân, apoi mă închinam pe furiș, tot de trei ori, făcând la repezeală câte-o cruce mică. Ptiu, potaia dracului!”; confuzia și umorul coexistă într-o formă constantă, iar șuița devine un simbol al unui mister care scapă de sub control.

În același timp, atmosfera generală a romanului amintește de cea prezentă în nuvela psihologică Pisica neagră de Edgar Allan Poe, întrucât Ana, personajul în care se dedublează autoarea, atribuie acestui animal fatidic, întâlnit frecvent, un rol malefic în desfășurarea evenimentelor zilnice. Spre deosebire de mezinul craiului, care nu are cui să-i ceară sfatul și i s-ar putea tolera imoralitatea („fiind naiv la trebi de aistea” – îl salvează prin această constatare și povestitorul), Ana caută clarificări de la colegul ei de la catedra de biologie, Paul. Totuși, calmul acestuia nu aduce claritate sau liniște, ci, dimpotrivă, alimentează și mai mult dorința protagonistei de a dezlega taina acestei viziuni, pe care o interpretează într-o manieră aproape naivă: „Paule, un semn din cer. Un semn divin!”.

În Povestea lui Harap-Alb, procesul de maturizare al protagonistului devine evident prin interacțiunea cu cele cinci personaje fantastice (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă și Ochilă). Aceste personaje nu sunt doar figuri mitologice sau tovarăși de drum, ci reprezintă provocări și calități umane esențiale, pe care Harap-Alb trebuie să le înțeleagă și să le integreze în propria-i formare. Fiecare dintre ele simbolizează o forță sau o extremitate a naturii umane — controlul emoțiilor, gestionarea resurselor, stăpânirea foamei de putere și cunoaștere sau capacitatea de a vedea și de a înțelege lumea în profunzime. Harap-Alb începe să intuiască faptul că acestea sunt manifestări ale calităților de lider și ale maturității pe care trebuie să le dobândească pentru a-și îndeplini destinul, prevestit de Sfânta Vineri: „Fiu de crai, vede-te-aș împărat!”.

În romanul Șuița, Ana urmează un parcurs similar, însă într-un context modern și psihologic, marcat de situații insolite și de confruntarea cu misterul și necunoscutul. În locul ajutorului oferit de personaje fantastice, precum cele din basmul lui Creangă, Ana caută sprijinul unei figuri mistice, Sitela Valmunis, o femeie cu puteri paranormale. Aceasta joacă un rol esențial în interpretarea experiențelor bizare pe care protagonista le trăiește, oferindu-i o cale către autocunoaștere.

Așa cum Harap-Alb trebuie să colaboreze cu companionii săi neobișnuiți pentru a depăși provocările și a înțelege lumea din jur, protagonista din Șuița se va lămuri asupra a ceea ce o preocupă, datorită lui Sitela Valmunis (remarcați asemănarea sonorității cuvintelor șuița / Sitela), care îi devine ghid în procesul de descifrare a realității, ajutând-o să treacă dincolo de ceea ce pare a fi suprarealist și să înțeleagă legătura dintre evenimentele insolite și propria evoluție interioară. În această structură complexă, romanul aduce împreună elemente de fantastic și de realism psihologic, îmbinate cu umor, creând un thriller în care spațiul dintre rațional și irațional devine un loc de explorare a obsesiilor și fricilor intime ale personajelor.

Lângă izvor, ne-am apucat să ridicăm casa din lemn,
sub foșnetul blând al crengilor îndoite-n rugă,
copacii ne cereau
să-i doborâm pentru locuința noastră,
iar veverițele strângeau alune, cuminți,
urșii ne dăruiau blana lor moale
și vulpile, tăcute, ne depuneau prada la picioare.

Pe patul de mușchi, lângă tine stăteam...
Șoaptele tale, ușoare ca un dor, mă informau:
„Uite, Perseidele, scântei din paharele zeilor,
Acolo, în cerul gol, se-adună la ospăț,
cu purpura mătăsii târându-se pe podele...
Și Afrodita își pieptănă părul,
privindu-se în ochii muritorilor
ce au adorat-o de atâtea ori...
Dacă am vedea-o, ochii noștri ar deveni
oglinzi de cristal în Olimp”.

Îmi înmânai binoclul, ca să contemplu cerul,
să văd sori îndepărtați, leagăne de lumi necunoscute,
iar când oboseala ne învăluia blând,
adormeam, îmbrățișați sub razele calde ale lunii.

Lângă izvor, 
am început să ridicăm o casă din lemne. 
Copacii se rugau, 
aplecându-și coroana, 
să-i doborâm pe ei, 
pentru locuința noastră; pe spinările lor de coajă seculară, 
veverițele strângeau, pentru noi, alune și nuci, 
urșii ne ofereau blana, 
în timp ce vulpile ne așterneau prada la picioare.

Era un colț de rai teluric, 
de care doar fermierii americani au avut parte. 

Pe un pat din mușchi verzi, 
stăteam unul lângă altul... 
„Vezi?”, tu mă informai, 
„Perseidele sar ca niște stropi din cupele zeilor. 
Acolo unde nu se vede nimic, ei stau la masă, 
cu mantii de purpură atârnând pe podele... 
Uite-o pe Afrodita! 
Își aranjează părul 
în oglinda confecționată din ochii pământenilor 
care au privit-o....
Și noi, acum, dacă am avea șansa de a o contempla, 
ochii noștri s-ar reconstitui în Olimp în cristal”.  

Aveai un binoclu, 
pe care și mie mi-l înmânai, 
pentru a urmări, 
pe bolta înstelată, 
sorii altei lumi, care începuse 
a-și legăna, în liniște, copiii.

După ce oboseam, 
adormeam îmbrățișați sub razele calde ale lunii. 

M-am uitat cu coada ochiului la tine, 
așa, ușor indiferent în aparență, 
fiindcă, în esență, 
mă hrăneam ca albina din nectarul trăirilor tale. 

Nu ți-am adresat nicio silabă, 
deși o piramidă de cuvinte îmi stătea pe limbă.
Virușii din pori ar fi crezut 
că au ridicat-o extratereștrii, nu pământenii, 
atât de imens îi era vârful, care îmi înțepa cerul gurii.

Îți vedeai în continuare de ale tale, 
așezând semnul de carte, 
la pagina 107...

Ce va fi urmat? 
Încotro te duci? 
Erau întrebările mele, 
dar și ele stăteau nerostite, 
ca un faraon fără vorbă.

Te-ai ridicat de pe scaunul cu spătar de pânză
și mi-ai mișcat mâna stângă, 
pe care mi-o așezasem la falcă, 
pentru meditațiune.
„Ia uite, dragă!”, 
te-am auzit exclamând, 
„noi cugetăm adânc”.

M-am deplasat și eu spre ea, 
cu o falsă mânie: 
„ia să vedem ce spui despre broderie!”
Eram intrigat, 
dar nu suflam o vorbuliță, 
despre fustița ei nouă, înflorată, 
care-i venea până la genunchi. 
Puncte la asemenea compunere vestimentară 
erau pantofiorii noi, luați de la Mercur, 
în vacanța de vară...

În brațele mele, 
te-ai luminat, tăcută, ca o flacără palidă 
ce dansează în întunericul vechi al amurgului. 

Cerul, strivit sub greutatea norilor negri, 
a răsfrânt o lumină de argint peste noi, 
iar îngerii, umbre sumbre cu aripi de raze stinse, 
pășeau peste pajiștile uitate ale raiului. Iarba lor se retrăgea, 
moale și întunecată, sub pașii noștri 
și ne ridica spre copacii sterpi, 
pomii ce purtau fructele amărăciunii, permise de o divinitate prăfuită, 
care de la începuturi poartă același veșmânt pătat de humă. 
În țesătura acelei haine vechi, 
zăream urmele mâinilor lui Adam, 
care s-a ridicat greoi din patul său de țărână, 
sub ochii îngreunați de pleoapele vremii.

O adiere în miezul unei nopți fără sfârșit 
răsuna prin raiul acesta. Cei care-l locuiau, palizi și tăcuți, 
discutau, visând la o lume nouă, o lume modelată din lut și cenușă. 
Însă ei nu simțeau cum inimile noastre bat împreună, 
fără să se ascundă, fără să se arate, 
căci nu e nimeni să ne ceară vreodată socoteală. 
Noi, fără chipuri sfinte gravate în carnea noastră, 
trăiam doar pentru acea liniște.

Preocupările lor erau departe, pierdute în ceață. 
Noi ne sărutam sub cerul cenușiu, 
ascunși sub pălăria nopții. 
Ne îmbrățișam, purtând focul ca un blestem tăcut, 
lăsând flăcările să danseze între noi. 
Când vâlvătăile noastre se întâlneau, 
cosmosul, înfășurat în umbre, se înăbușea în fumul arderii noastre interioare, ca un ultim suspin. 
Totul devenea o masă grea, 
pregătită să fie aruncată în recuzita lui Cupidon, 
care, obosit și melancolic, pleca spre mama lui. 
„I-am legat pe aceștia cu o singură săgeată”, ar fi spus el, 
„soarta i-a unit, iar focul lor va arde până la sfârșit”.

În brațele mele, 
te-ai aprins deodată, 
ca o flacără în noaptea umedă, 
iar cerul, stins și străin, s-a cutremurat, 
răsfrângând în noi lumina sa bolnavă. 

Îngerii, 
acei hoți de ținte, 
rătăceau cu aripi din raze reci, 
pajiștile, verzi și crude, își suflecau iarba, 
ridicându-ne spre copacii interziși.

În țoalele sale de humă veche, 
purtate, de la facerea lumii,
divinitatea părea o umbră sfâșiată.
În țesătura aceea prăfuită, 
se zăreau urmele palmelor lui Adam, 
de când se ridicase din patul de țărână. 

Totul era o forfotă haotică, 
un delir de început de lume, acolo, 
în acel rai obosit. 
Rezidenții șușoteau, 
gata să recreeze lumea, dar de data aceasta cu noi, 
cu noi, cei care am fi fost mai supuși. 
Însă nu băgaseră de seamă esențialul: 
noi ne ascultam inimile pulsând... 
Ce împărțeam era doar al nostru, 
o taină fără imagine sacră, 
fără icoane gravate în pielea sufletului.

Nu ne păsa de planurile lor fade. 
Ne sărutam în tăcere, 
ca în Floare albastră, 
sub cerul care nu întreba nimic, 
sub pălăria ce ascundea restul lumii.  

Ne îmbrățișam cu acel foc,
scăpărat dintr-un vis... 

Când vâlvătăile noastre se întâlneau, 
cosmosul se plia pe sine, 
învăluit de fumul arderii noastre interioare. 
Totul devenea o masă de stele topite, 
gata să fie aruncată în recuzita lui Cupidon, 
care, plictisit, se întorcea la maică-sa: 
„I-am străpuns pe aceștia doi cu o singură săgeată, 
căci dragostea lor este tot ce a mai rămas”...

În brațele mele, 
strălucit-ai deodată ca aurora care trezește pământul. 

Cerurile, 
în adâncurile lor nesfârșite, 
s-au răsfrânt în strălucirea noastră, 
iar lumina s-a întors către noi ca un dar din Olimp. 

Îngerii, 
cei cu aripi de foc și raze, 
coborau din înălțimi, 
iar pajiștile nemuritoare din Elizeu își suflecau iarba, 
pregătindu-se să ne înalțe înspre pomii cei sfinți, 
cei a căror roadă fusese menită doar zeilor. 
Acești pomi, 
aceiași de la Facerea lumii, 
purtau pecetea lutului dintâi, 
în care mâinile lui Adam s-au afundat, 
când se ridica din patul de humă, 
la porunca zeului.

Era zarvă în acea împărăție celestă, 
ca la începutul vremurilor, 
când ordinea lumii era încă nehotărâtă. 
Cei care stăpâneau acele tărâmuri discutau 
să plămădească lumea din nou, 
dar, de astă dată, pe noi ne voiau, 
căci am fi fost ascultători... 
Însă nu știau ei adevărul, 
acela că inimile noastre bătuseră la unison, 
fără ascundere și fără mândrie, 
căci nimeni nu putea să ne judece
pentru ceea ce noi împărțeam în taină. 

Niciun chip de zeu nu se oglindea în sufletele noastre...

Însă nouă puțin ne păsa de sfaturile și grijile lor. 
Sub mantia nopții, 
ne îmbrățișam cu focul dragostei, 
iar sărutările noastre ardeau mai tare 
decât flăcările Hefaistosului. 
Când focul unuia se întâlnea cu al celuilalt, 
universul se îmbiba de fumul pasiunii noastre, 
un fum care se ridica spre ceruri, 
plămădindu-se într-un pachet solid, 
arma lui Eros, care își ducea săgețile spre mama sa, Afrodita, 
zicându-i cu mulțumire: 
„Am unit doi pământeni”...

În brațele mele, te-ai luminat, deodată... 
Cerul a răsfrânt strălucirea noastră...

Era o forfotă de început de lume în rai...
Rezidenții discutau să inițieze lumea, 
dar cu noi, care am fi mai ascultători... 
Nu băgaseră de seamă un fapt -
noi ne auzim inimile -,
pe care nici nu-l ascundem, 
nici nu-l etalăm, 
fiindcă nu avem cui să dăm socoteală, 
pentru ce împărțim amândoi. 
Nu purtăm în fire o iconografie...

Nu ne interesa deloc preocuparea lor.
Ne sărutam, 
ca în Floare albastră, 
sub pălărie.
Ne îmbrățișam cu acel foc, 
pe care-l plimbam de la unul la altul.
Când se întâlnea vâlvătaie cu vâlvătaie, 
cosmosul se împresura de fumul arderii interioare, 
devenind un pachet solid în recuzita lui Cupidon, 
care pleca spre maică-sa mulțumit: 
„Am țintit cu aceeași săgeată un cuplu, 
unit de soartă”...

Îngerii umblau cu aripi de raze, 
pajiștile din rai își suflecau iarba, 
pentru a ne ridica înspre pomii cu fructe permise de către divinitate, 
care purta același țol cu pată de humă, 
de la facerea omului încoace; se poate zări, în țesătură, 
urma palmelor lui Adam, 
când a început a se ridica din patul de țărână.