Era noapte și ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strâmte și noroioase ce trec prin noianul de case mici și rău zidite din care consistă partea cea mare a capitalei României, și prin bălțile de noroi ce împroșcau pe cutezătorul ce se încredea perfidelor unde treceau niște ciubote mari cărora nu le-ar fi păsat nici de potop, cu atât mai vârtos că aveau turetci care îngropau în ele pantalonii individului conținut îndată ce timpul devenea problematic. Umbra eroului nostru dispărea prin șiroaiele ploii, care dederă capului său aspectul unui berbec plouat, și te mirai ce mai rezistă torentelor de ploaie — hainele lui ude -sau metafizica. De prin crâșme și prăvălii pătrundea prin ferestrele cu multe geamuri, mari și nespălate, o lumină murdară, mai slăbită încă prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Pe ici pe colo trecea câte un romanțios fluierând; câte un mitocan cu capul lulea de vin își făcea de vorbă cu păreții și cu vântul; câte-o femeie cu fața înfundată în capșon își desfășura trecătoarele umbre prin spațiul neguros, asemenea zeilor întunecați din epopeile nordice… Dintr-o crâșmă deschisă s-auzea o vioară schingiuită. 

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/S%C4%83rmanul_Dionis

Zeița Fortuna (către femeia Fortuna, care are o bărcuță jucărie în mâini):

-Ți-ai vândut sufletul, pentru o bărcuță?

Femeia (nedumerită):

-Nu înțeleg…

-Ai empatizat cu spiritul piratului șarlatan, care s-a dat drept Caron.

-Într-un fel. Mi-a părut rău pentru eterna lui rătăcire pe ape, fără niciun Dumnezeu.

-Lui, nu! Este fericit că a mințit lumea, ale cărei suflete au ajuns aici. Le-a atras spre sine, de la drumul lor curent, spre infern sau paradis, printr-o butadă: „Eu sunt farul vostru călăuzitor! le-a declarat și ei au crezut, urcând în luntrea lui falsă.

-Dar cum a confecționat-o piratul, când trupul îi e mort? Fosta energie a pământeanului care a fost a acționat și pe tărâmul lui Hades?

-Mâna lui Hades este la o palmă distanță (Râde). Ceea ce vezi aici este un sandvici: se îngână ultima suflare a muribunzilor, care i-a dat duhului avânt să ajungă aici, peste cosmosul cu stele și fulgere, cu aceea a amintirii duhului despre omul pe care l-a animat și locuit.

-L-am zărit pe Caron punând piciorul pe malul împărăției lui Hades: piciorul i-a dispărut, când l-a sprijinit în mâl și i-a reapărut, când s-a retras în luntrea goală, de pe care, s-a văzut, descărcase duhurile, ca pe o marfă.

-Caron are treabă! I se admite să fie stăpân pe apele Styxului. E recunoscut deopotrivă de către noi, zeii care i-am dat menire, dar și de neamul omenesc: scrie Homer și Vergilius despre el… Vergilius a trecut pe aici, fiind în viață: s-a luat după muze, care, la ceas de seară, au crezut că i-au spus dulce în ureche tot ce ar fi fost de scris în ziua aceea, dar poetul încă mai avea să treacă pe foaie, în Eneida lui dragă, pasaje întregi din ceea ce muzele, în cor, i-au dictat frenetic și în ritm sacadat. Ele nu au estimat cum se cuvine durata cugetării poetului. În ziua aceea, zburaseră spre Infern, spre a-l contempla pe unul dintre poeții căruia i-au tot cântat și ajunsese, printr-un gest final, care i-a pecetluit nemurirea pe un cerc al îngâmfaților și el nu era, de-a lungul vremii, deloc așa. Apele Styxului s-au tulburat, când au reflectat trupul plin de vigoare, al lui Vergilius gânditor, dar a fost prea puțin, pentru a-l împiedica să vadă lumea de apoi, cu ochii lui de pământean.

– O, ce întâmplare!

-La tine, la fel. Nu este o întâmplare? Iată-te vie și întreagă, socotind purtările cetățenilor de aici…

-Și Vergilius s-a întors și a spus oamenilor despre taina eternă a acestei lumi.

-Of! Va fi fost și el vreun hoț?

-A fost poet, model pentru alții… Orice ar fi făcut greșit, mi se pare că i s-a iertat, fiindcă avea și o fire de înțelegere a omului simplu.

-Dar cum piratul acesta a mințit, a tâlhărit și hălăduiește, fără a fi prins?

-A smuls o haină din recuzita lui Caron: mereu navigând, Caron nu avea pe nimeni acasă.

(Va urma)

Recenzia de întâmpinare este o evaluare critică a unei cărți care apare înainte de publicarea oficială a acesteia sau în perioada imediat următoare lansării. Acest tip de recenzie este crucial pentru autor și pentru editură, deoarece poate influența percepția cititorilor și vânzările cărții.

O recenzie de întâmpinare ar putea cuprinde următoarele aspecte:

1. Rezumat: O prezentare succintă a subiectului și a temelor principale ale cărții fără a dezvălui prea multe detalii. Este o introducere utilă pentru cititorii care doresc să afle despre conținutul cărții înainte de a o achiziționa.
2. Analiză a conținutului: Evaluarea calității și a originalității poveștii sau a informațiilor prezentate în carte. Recenzorul poate discuta despre aspectele care îl impresionează sau îl dezamăgesc în conținutul cărții, într-un mod cât mai obiectiv posibil.
3. Stilul de scriere: O discuție despre modul în care autorul își prezintă povestea sau informațiile, cu menționarea punctelor forte și a eventualelor slăbiciuni în stilul sau abordarea sa literară.
4. Comparări și context: Uneori, recenziile de întâmpinare pot include comparații cu alte cărți similare sau pot oferi un context istoric sau literar pentru a evidenția noutatea sau valoarea adusă de această carte în cadrul genului sau subiectului abordat.
5. Evaluare generală: O concluzie care rezumă impresiile generale ale recenzorului, oferind o evaluare a cărții și a recomandării pentru potențialii cititori.

Recenziile de întâmpinare sunt adesea publicate în presă, pe site-uri web specializate în cărți sau în reviste literare pentru a genera interes în rândul cititorilor și pentru a promova cărțile înainte de lansare. Aceste recenzii pot influența considerabil atitudinea cititorilor față de o carte și pot influența vânzările și succesul acesteia pe piață.

Hades are un cuprins de suflete 
sub palmă, 
sub titlul Pieriți în războiul troian.
Ideea zilelor, care au rămas netrăite,
agită mult sufletele de sub capac, 
care își caută corpul primar. 
Pe câmpuri, 
mari câini și hultani destramă,
din cauza foamei lacome, 
leșurile.   

Zeii sunt derutați... În grabă, 
ei scot aceste suflete de foști soldați,
de sub palma lui Hades, când nu-i atent să vămuiască multe, 
și le cară în spate, în tumultul infernal de pe câmpul de bătălie.
Se mai întâmplă ca firea de zeu să aibă decădere
și, pentru a se ridica, să caute sprijin în mediul apropiat.
Pumnii aceștia, ieșiți de sub capac, în soarele părelnic, 
se entuziasmează și cred că pentru ei e pregătită 
rumoarea din Olimp. 

Fiindcă au lăsat ca unii oșteni să fie uciși
înainte de vreme,  
zeii le duc sufletele în spate - peste tot pe unde ei se înalță în zbor, 
cu trebi de aranjat planeta. 
Astfel, și în Olimp, au ajuns defecte umane, ca neatenția 
de a fi lovit cu sabia în spate
(și nu avântul din clipa ultimă,  
care nu s-a dus în moarte 
și a stăruit drept model cobeligeranților) 
și războiul scârțâia. Acțiunile deveniseră ațe 
în mâinile dibace ale lui Zeus, care el însuși părea 
o babă lucrătoare la macate, iarna. În arcuri, 
astfel de sfori stau încordate, ale supremului păpușar. 
Săgeata este în declin din starea așteptării. 

*Recenzie apărută în revista „Mozaicul”, Nr. 11 – 12 /2023, p. 12

Cele 77 de poeme (Editura Grinta, Cluj – Napoca, 2023) sunt scrise de la „răsăritul până la apusul soarelui” – ne mărturisește autorul, Ion Deaconescu, în Argument.

Cuvintele sunt aspecte ale logosului care a înființat universul: de aceea, ele au abilitatea subtilă de a ne dojeni „pentru răul făcut”, dar și de a ne mângâia pe frunte, pentru îmblânzirea ecoului aceluiași rău. Care sunt cauzele pentru care propriile cuvinte ne pot evita: 1) „am inventat timpul și vârsta”, 2) nu mai socotim mister al creației apariția bobocilor de trandafiri, 3) „nu mai știm să atingem cu talpa goală / răcoarea bobului de rouă”.

Teama de a mai păcătui este atât de intensă, încât „inima mea să mai bată nu mai vrea” (Biserica din suflet), întrucât „sfinții s-au ferecat” în biserica interioară, iar a trăi pe mai departe, la fel ca până în prezent, cu bune și rele, fapte ale imboldului, înseamnă a depopula propria ființă de rezidenții aceștia evlavioși. Când s-a împăcat cu divinitatea, preocuparea primordială a poetului a devenit aceea de „a găsi, în sfârșit, / Drumul ce va duce / De la inima mea, / La a ta” (Rătăcitorul).

Unul dintre laitmotivele cărții este „ecoul”: la început, valența acestuia este de a face să răsune dublu orice eroare comisă și este meritul poetului că îl limitează, apoi, pentru a-și crea culoar și a se desăvârși în lupta cu lumea mercantilă, versurile (ca „niște baionete / Ori săbii de Toledo, / Așteptând doar un semn, să învingă această viață, / Plagiată și vândută / Pe câteva bancnote” – Lună indiferentă) cheamă ecoul în ajutor.

Volumul (dedicat părinților Marin și Aurica Deaconescu) poate fi considerat autobiografic – vârste explorate retroactiv, din perspectiva aceluia care socotește a fi irosit, într-un fel sau altul, dar fără voie, ce a câștigat, cu fiecare an în parte. În primul an, poetului i s-a dăruit „limba iubirii”. În veleatul secund, i s-a insuflat credința strămoșească (Biserica din suflet). La vârsta de trei ani, legătura cu mama a devenit pregnantă. Ce i se pare poetului a fi pierdut din anul al patrulea al vieții: capacitatea propriilor cuvinte de a concorda, în orice moment, cu inima („ce păcat că uneori cuvintele / Nu spun adevărul / Și ce simte inima”). De asemenea, a dispărut iluzia (care-l fermeca pe la cinci – șase ani) că înflorirea trandafirilor și a grâului pe câmp este o minune, fiindcă vegetalul este văzut acum în degenerare: „Bobul de grâu a încolțit / În palma mea, o mână de pământ, / Lacrimile îl vor uda” (Drum fără întoarcere); „Tristețea ultimului trandafir, / Sub stropii de ploaie ai toamnei, / Îmi rănește inima” (Inimă de prisos). Odată cu al șaptelea an al vieții (cifră simbolică: din șapte în șapte ani, celulele corpului uman se transformă în întregime), începe formarea sentimentului de iubire, ca un făt în pântecul mamei: „Te știu, te simt, / Ghemuită în mine/ (…) // Pe patul de iarbă, proaspăt cosită, / Roua își face de cap, / Iar tu, ghemuită în mine, / Îmi zidești inima” (Îmi zidești inima). Iubirea aduce cu sine și posibilitatea de a scrie despre ceea ce poetul (aflat încă la vârsta copilăriei) simte (ca urmare a mersului la școală și a descifrării alfabetului): „Sau ești o pasăre care zboară / Deasupra inimii mele, / Asemeni unei țări ce te așteaptă, / Să vii pentru totdeauna. / Poezie încă nescrisă” (Poezie încă nescrisă). Tot devreme, se manifestă și conștiința încadrării în timp, dar, față de vlăstarul în creștere, orele (care degradează totul în trecere) nu au încă putere: „Am în inimă mai multe orologii” (Orologii trăgându-și sufletul).

Luna martie (în care poetul s-a născut) este demnă de reținut, datorită unui eveniment important: apariția pe lume a surorii Mioara. Bucuria trăită la acel moment a fost atât de mare, încât, astăzi, poetului îi este dor de tot ceea ce ziua respectivă a însăilat: ghiocei, fulgi, precum și un „vârtej de rândunici” (Martie). Prima întrebare asupra impasibilității statuii și a unor oameni ca statui față de suferința altora îi zguduie sufletul în următoarea perioadă, precum și propria durere față de abstracta (în aparență) îndurare a intemperiilor, de către elementele care alcătuiesc natura înconjurătoare: „Spune-mi oare, / De ce sufletul mă doare, / Când iarba de sub picioare, / Cade-n genunchi și moare, / Pârjolită de soare” (Val gonit de mare); acest poem exprimă sentimentul înstrăinării de copilărie. Admirația pentru natura terestră, a cărei rezistență față de pârjolul solar etc. este ca un model pentru om, este motivul care-l face pe autor să exclame, ca în fața unei revelații: „Bună dimineața, floare frumoasă!” (Ca altădată…) și să redenumească înfățișările concrete ale misterelor, cum sunt florile („Ai obrajii îmbujorați, / Gata să se prefacă în aripi, / Zburând dincolo de timp, / Acolo unde nu se mai termină niciodată iubirea”. Cinematografia americană, inventatoare a cyborgului, s-ar putea inspira, din aceste stihuri, pentru a compune un „transformer” și la nivelul plantelor, chiar un robot de forma unei flori, explorator pe Marte.

Prima dragoste, sentiment care inaugurează perioada tinereții, nu se uită: cadrul (care i-a asigurat desfășurarea emoționantă) este interiorizat definitiv („Va veni vremea când ne vom întâlni, / Pentru prima și ultima oară / Lângă troița îmbătrânită din piept” – Candele și trandafiri).

Poezie. Pentru Ines este o ars poetica, datorită prezenței mijloacelor artistice specifice lui Ion Deaconescu, precum și exprimării viziunii sale asupra lumii; este o ars poetica modernă, datorită existenței unei metafore centrale (respectiv, poezia), de a cărei înțelegere depinde descifrarea întregului text. Atuul manierei este surpriza. Imaginile artistice sunt neobișnuite, consecutive unui discurs firesc, conceput în seama unei realități familiare oricărui tip de cititor: „E poezie în ochii tăi mirați, / De parcă întrebi de ce inima / A luat-o razna, / Când privighetoarea cântă / În palma zorilor, la ceas de rouă, / Semn că soarele e stăpân / Peste lume. // Poezie e când Dumnezeu / Trimite ploaia peste pământul crăpat / De sete”.

77 de poeme este și un volum de previziune. Astfel, la anul, când va împlini 77 de ani, Ion Deaconescu se vede sub avalanșa cuvintelor, care ajung independente. Față de o asemenea ipostază, de a suporta o eventuală dictatură, chiar dacă numai de ordin lingvistic, poetul se decide a reveni la sine însuși, fără zestrea lexicală presupusă de un sentiment pe care l-a consfințit o viață în lirică, anume iubirea. Și în această situație (de abandonare a unor câmpuri semantice), tot nu i-ar fi mai lesne să scrie, întrucât vocabulele au aflat că demiurgul lor, care le-a potrivit într-un edificiu fundamental, propria-i operă, a inventat vârsta, fapt pentru care l-au tot certat.

Cu ocazia antologiei Apropierea sângelui (Editura Junimea, Iași, 2022) – titlul confirmă preponderența materiei față de spirit (care nu are vârstă) -, avem dinainte lista volumelor publicate până acum de către Ion Șerban Drincea și ne putem forma o părere de ansamblu asupra operei lui: Mirarea fructului, Ochiul cercului, Războiul civililor cu îngerii, Versus, Secretul cifrului, Alfabetocrația gândului și Umbra pașilor. Astfel, o primă idee ar fi aceea că poetul a fost atras atât de ermetism, cât și de esoterism. A doua idee se referă la intenția autorului de a aduce mereu, în fața cititorilor, texte noi, ca expresie a prezentului pe care-l trăiește: de aceea, își consolidează antologia cu paisprezece Poeme inedite (Cercul luminii, Curiozitate, Un semn, Bucurie etc.).  

Al șaptelea drum (presupus al transformării – celulele corpului uman se schimbă complet, la un interval de șapte ani) a fost parcurs în primul volum, Mirarea fructului: poetul insistă pe detaliul vizual, pentru a-și revela asocierea cu natura – el nu caută să-și compună ceva anume din trunchiul copacilor, precum Lucian Blaga își închipuia confecționarea propriului sicriu din gorun, ci se regăsește la un moment de reflecție, de estimație a anilor pe care i-a trăit: „Socotesc anii pierduți / în cercurile copacilor / tăiați / când mor păsările în ou / cu fiecare cerc greșit la numărat”.   

Un laitmotiv al liricii lui Ion Șerban Drincea este propria-i naștere. Sub imperiul opticii lui Ion Barbu, ambientul ermetic se constituie din simboluri ale perfecțiunii, dintre care menționăm cercul, sau ale cunoașterii – soarele însuși. Pe cât sunt de înălțătoare și de nobile aceste simboluri, pe atât de fragile și efemere sunt gasteropodele. Între aceste valori celeste și terestre, poetul își imaginează mama alergând, decisă a-și naște fiul într-o zodie favorabilă: „Cu burta căzută în cerc, mama îmi socotea ziua nașterii / dacă atunci va lăcrima cerul cu soare / sau melcii vor invada pădurile / treziți de tunete răgușite” (Dreptul nașterii). Cercul este și o măsură a timpului, respectiv un an (cercurile din trunchiul copacului tăiat arată anii pe care îi are acel exemplar vegetal). Precum Ion Pillat reconstituie, în casa părintească, poveștile de dragoste, ale bunicilor și ale lui, tot astfel și Ion Șerban Drincea se așază în locul unde, odinioară, a vegheat propria-i mamă, copleșită de mugurii pomilor: „Plângea mama la rădăcina pomilor / acoperită de muguri” (Moment matern).

Odată cu al doilea volum, Ochiul cercului, lirica lui Ion Șerban Drincea cunoaște modificări, în privința stilului. Nu se va mai orienta înspre detaliul descriptiv cu mai mare înclinație decât înspre acela al introspecției, fiindcă, în acel punct al vieții, avea mai mare nevoie de a se fi cunoscut pe sine însuși. Demersul socratic, aproape compromis de intervenția demonului, care se opune unei astfel de inițieri a omului (în general), de a lua decizii raționale în asociere cu intuiția, întrucât ar fi cele mai potrivite și în acord cu natura divină, este observabil în poemul M-a fluierat Belzebut: „Am trecut prin semnul interzis / dintre ochi și inimă / și m-a fluierat Belzebut / de la microfonul știrb / de la poarta minciunii”. Tema religioasă, anunțată de volumul mai susmenționat, se accentuează în următorul, sugestiv intitulat Războiul civililor cu îngerii: încă o dată, demonul a reușit să provoace o gâlceavă și încă pe scară largă (între civili și îngeri). În această confruntare, simțind pericolul propriei destructurări spirituale, poetul imploră divinitatea să-l apere și să-l întărească: „Mă dăruiesc Ție Dumnezeule / și te rog să vii la Cina Mea” (Depărtarea sângelui). După înțelegerea esenței timpului, spre ale cărui legi se marșează în Versus, iar mesajul este încă la îndemâna lectorului neinițiat, se ajunge la o încifrare denominată chiar așa: Secretul cifrului – titlul volumului trimite, mai degrabă, la proza de succes a lui Dan Brown, decât la poietică, fiindcă, de fapt, aceasta se dezbate, starea de a scrie. Ca în asistența unei muze imperturbabile, poetul primește sugestii tematice („Scrie că lumea e oarbă în cercul invers / și merge în jungla punctelor mute” – Scrie poetule) și atât de mult se adâncește în metafizică, încât identifică o anume putere a alfabetului (pe care gândul l-a elaborat, independent de atributele voinței celui care scrie): granița (la care s-a ajuns în cugetare, pe care Ion Șerban Drincea o numește Alfabetocrația gândului) este etichetată, de către știință, drept Inteligență artificială. Antologia (care se încheie cu Umbra pașilor și Poeme inedite) are tot ce-i trebuie, pentru a fi citită cu încântare: emoție estetică, idee și ritm interior.

Să vă plâng un cântec sau Să vă cânt un plâns (Editura MJM, Craiova, 2022) este titlul celei mai recente cărți, semnate de Mihalache Tudorică. Pilda (care a inspirat această denumire a antologiei de față) a fost istorisită de autor: „Când a căzut Adam, Dumnezeu l-a izgonit din cer, că au greșit și Adam și Eva… Dumnezeu îl auzea plângând pe Adam. La un moment dat, Dumnezeu cheamă un înger. Tinere înger, du-te la Adam și spune-i să nu mai plângă, fiindcă nu mă pot odihni, auzindu-l plângând și ziua și noaptea… Va veni și vremea lui. Și când să iasă îngerul pe ușă, îi zice, din nou – A! tinere înger, și nu uita – dezvață-l să plângă… Dacă poți, să-l înveți să și cânte”. Ideea este că, indiferent dacă Adam și-a alinat sau nu suferința pierderii paradisului, rămâne, până la sfârșitul veacurilor, teribila surpare a armoniei originare. Dacă Adam își va fi deplâns noua soartă, părintele Mihalache Tudorică își strigă disperarea („Satul românesc a murit!”), în versuri de anvergură actuală. Sentimentul unei astfel de constatări, pe care părintele a clamat-o în public, este singurătatea, al cărei sinonim semantic poate fi singularitatea (în plinătatea concluziei amare, care-l face pe autor să cânte, pentru a-și atenua starea, într-un sat atât de metamorfozat, încât mai mult pare oraș). Deodată sau în istoria recentă irosite ori schimbate cu stâlpii orașului, reperele spațiale (moștenite) ale satului sunt înlocuite, de către poetul rătăcitor, afectat de condiția dezrădăcinatului, pe care încearcă a o estompa cântând, asemenea zeului Pan, cu părți ale cosmosului: „M-ai ținut la poartă ca pe un câine / sub nins nebun și tremuram de frig. / Mie mă închinam și nu puteam să strig. / Cu fața-n sus și-mi ningea în gură, / doar cerul îmi era acoperiș” (Nici îngerul). Reproșurile aduse divinității, deocamdată îngerilor și nu lui Dumnezeu, vin în urma unei anxietăți, a cărei cauză este dublă: pe de o parte, poetul vrea să-și trăiască, până la capăt, viața care i-a fost dată, iar, pe de altă parte, nu este mulțumit cu spațiul în care este obligat să-și ducă existența; mâhnirea este întărită, în mod paradoxal, de cunoștința, dobândită în sălile de curs (ale Facultății de Teologie pe care a urmat-o la București), potrivit căreia, la începuturile lumii, raiul se întindea pretutindeni – viziune susținută și de Mihai Eminescu în poemul postum, Povestea magului călător în stele. Tot ca un mag își pare sieși poetul însuși, iar locul refugiului său este o replică antagonică la peisajul romantic (pe care-l străbate protagonistul eminescian, în drumul către acel mag atotștiutor). Fereala de Dumnezeu rezultă dintr-o supărare și dintr-o teamă, totodată, de a nu fi văzut și trecut pe lista celor cu sfârșitul aproape, întrucât el, poetul, aspiră la eternitate – tendință ilustrată abia în finalul textului, ca o surpriză revelatorie a fugii de societate: „Am văzut cerul / Rar / Și numai noaptea, / Iar locul unde stam nu-l știa nici moartea. / Vierme prin viermi și duh printre duhuri, / Văzduh înghițit de mii de văzduhuri / Am trăit aproape pe furiș / (…) / În guri de șerpi, de vipere și șobolani / Mi-am aflat somnul și odihna / (…) / De râm pământul / Sau, / Precum ciocănitoarea, / De sap în scoarță viermii / Ca să fiu sătul, / Dă-mi, Doamne, viață, / Să trăiesc destul!” (Arătarea).

Aparenta bravură (de trăire, pe furiș, în vizuini) exprimă, de fapt, avalanșa zbuciumului interior, care, în impactul cu lumea reală, s-ar amortiza, pe când, într-un loc ascuns, precum adăpostul pe care animalele și-l fac sub pământ, menține veghea trează, asupra a ceea ce mai poate oferi omului cerul: este ca în Alice în Țara Minunilor, de Lewis Carroll, când fetița ocupă scorburi (spații extrem de mici, față de corpul firesc al unui copil), mulțumită diverselor surprize pe care le descifrează și care o ajută în metamorfoze, de la mare mic sau viceversa. Pentru poet, puterea ajustării acționează la nivelul viziunii și nu corporal, deși impresia este concentrată pe detaliul fizic, precum în procedeele artistice specifice lui Tudor Arghezi, care, prin metonimie ori sinecdocă aderă la poarta divinității.  

Antologia de față, constituită, în bună parte, din psalmi, ilustrează o temă fundamentală, relația dintre artist și Dumnezeu. Pentru a alterna bunurile materiale, care alcătuiesc mediul oricărui om în general, cu acelea sufletești, inspirate și dăruite celui care le deține, de către speța neamului său, Mihalache Tudorică se bazează pe jocul de idei, respectiv pe rutina profesiei sale, aceea de preot, care l-a motivat în demersurile scriitoricești.

O întâlnire are farmec 
nu în gestul îmbrățișării,
pentru care ne-am fi revăzut,
ci în maxima reciprocității, făurită de noi: 
„Află în mine alaiul copilăriei tale!”. 
Dar nu vreau să consfințesc întâlnirea de dragoste 
acestui fel inocent de importanță.

Străvezia lumină a spaimei 
înota, cu aripi de înger, în aer. 

Împrejurarea vibra în scopuri...
Când nu se vorbea,
eu nu întrezăream decât buze fără mesaj. 

Într-o iubire, 
orice discurs, care urmează întâlnirii de taină,  
trebuie să indice, după înțelegere, 
obiectul trăirii, ca în formulele: Este vorba despre...
Urma tălpilor goale pe nisip, 
în apropierea zbuciumului mării de fum, 
limpezește obiectul și tendința spre modernul romantism. 
Poetul, care va fi trecut pe acolo,
se va încurca, între atâtea semne de pași, amuțind, 
dar un sociolog, venit pentru corecta măsurare a iubirii, 
va observa echilibrul dintre ele
și, poate, va vorbi despre clasicismul relațiilor,
dacă marea, într-un nepotolit consemn, 
își va întârzia valul spre țărmul de acum al constatării în iubire. 
Cei îndrăgostiți s-au evaporat ca aburii în familie, 
ceilalți, bronzați și cu inima strânsă, 
au alunecat în vârste și în singurătate, 
de parcă zeii ar fi ridicat oblic țărmul în zare. 

Cum totul se pregătea de iarnă,  
zeii aveau să coboare, pe schiuri, din Olimp, 
lângă inimi.