O întâlnire are farmec 
nu în gestul îmbrățișării,
pentru care ne-am fi revăzut,
ci în maxima reciprocității, făurită de noi: 
„Află în mine alaiul copilăriei tale!”. 
Dar nu vreau să consfințesc întâlnirea de dragoste 
acestui fel inocent de importanță.

Străvezia lumină a spaimei 
înota, cu aripi de înger, în aer. 

Împrejurarea vibra în scopuri...
Când nu se vorbea,
eu nu întrezăream decât buze fără mesaj. 

Într-o iubire, 
orice discurs, care urmează întâlnirii de taină,  
trebuie să indice, după înțelegere, 
obiectul trăirii, ca în formulele: Este vorba despre...
Urma tălpilor goale pe nisip, 
în apropierea zbuciumului mării de fum, 
limpezește obiectul și tendința spre modernul romantism. 
Poetul, care va fi trecut pe acolo,
se va încurca, între atâtea semne de pași, amuțind, 
dar un sociolog, venit pentru corecta măsurare a iubirii, 
va observa echilibrul dintre ele
și, poate, va vorbi despre clasicismul relațiilor,
dacă marea, într-un nepotolit consemn, 
își va întârzia valul spre țărmul de acum al constatării în iubire. 
Cei îndrăgostiți s-au evaporat ca aburii în familie, 
ceilalți, bronzați și cu inima strânsă, 
au alunecat în vârste și în singurătate, 
de parcă zeii ar fi ridicat oblic țărmul în zare. 

Cum totul se pregătea de iarnă,  
zeii aveau să coboare, pe schiuri, din Olimp, 
lângă inimi. 

Motivele pentru care citim sunt diverse. Când ne formăm în şcoli, lectura ne asigură agilitate în exprimare şi-n gândire, dar şi mulţumire de a fi pe placul părinţilor şi profesorilor noştri.

Dorim să ne depăşim vârstele, care au totuşi, latura lor de monotonie sau căutăm spaţii ale devenirii spirituale, în care tendinţa de a ne arăta plini de curaj, să se dezvolte în stare de sine-stătătoare etc., şi nu le aflăm în rândul cunoscuţilor, al mediilor noastre. Lumea poveştilor ne asigură o anumită dimensiune a încântării, prin eroii care ne duc mai departe gândul, pe firul acţiunii. Noi suntem în pădure, nu Hansel şi Gretel. Spaima rătăcirii dispare în peisajul copilărit.

Între paisprezece şi douăzeci de ani, un om trebuie să fi citit (cel puţin) Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, Nuvele de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Homo ludens de Johan Huizinga, Harry Potter şi piatra filozofală de J. K. Rowling, nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, Mara şi Nuvele de Ioan Slavici, Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, Hronicul şi cântecul vârstelor de Lucian Blaga, Toate pânzele sus! de Radu Tudoran, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Ion de Liviu Rebreanu, Enigma Otiliei de G. Călinescu, Baltagul de Mihail Sadoveanu, Proză de Vasile Alecsandri, Moromeţii de Marin Preda, Poezii de Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu şi Ion Pillat, Poezii de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, Teatru de Marin Sorescu şi Eugen Ionesco etc. Textele de Mihai Eminescu se pot citi devreme și sunt valabile oricând.

Ni se întâmplă adesea, în mediul diverselor vârste, să avem nevoie, fără să ne exteriorizăm, de o comparaţie a problemelor şi previziunilor personale, cu ale altora, de intimitate pentru asemenea punere în balanţă. Lectura ne-o oferă. Sau dinaintea unui refugiu în timpuri mitice, de revenire acasă, refuzând braţe de zână, se află ora de mers la serviciu. Preferăm, bineînţeles, refugiul, şi cartea, pe care totuşi o vom pune în raft, ne va deveni mai apropiată. Mai este, în afară de aceasta, felul de a privi lucrurile, care se va schimba. Bunicul patern al soţiei mele a fost invalid de război. Ca să-şi aline dorul de mers, cumpăra şi citea numai tomuri de călătorie. Mă cuprinde mila pentru suferinţa acelui om, pe care nu l-am cunoscut niciodată, uitându-mă în cuprinsul bibliotecii pe care a lăsat-o în urmă. Cât de mult şi-a dorit să redevină ce-a fost! Sprijin i-a fost cartea, legătură de aducere aminte a deplasării voluntare oriunde ar fi vrut, pe propriile picioare. Iată câteva titluri: Istoria descoperirii şi cercetării Antarctidei, Marea şi Sardinia, Cruciadă în Europa.

Un prieten, cronicar de carte şi profesor universitar, mi-a spus că, privind în urmă, şi-a dat seama că n-ar fi trebuit să citească şi să răscitească până acum, mai mult de zece titluri, anume alese. În rest, cu ocazia altor lecturi, a avut impresia căutării, a neliniştii inutile.

Cum citim?

Cărţile trebuie citite cu sufletul. De câte ori am ocazia, recomand acest lucru. Am consuetudinea de a fi înconjurat, oriunde mă aflu, de cel puţin cinci-şase volume, de genuri diferite. Şi în concediu, la mare, pe nisip, mi-am plimbat gândul pe străzile Parisului anului 1925. Modernitatea epocii, surprinzătoare şi autentică, mi-a inspirat dialoguri faste cu oricine vorbea româneşte în Kusadasi, inclusiv cu un român din Banatul Sârbesc. Într-un mediu torid, fără a se încrunta cu vreun nor, puteai planifica ore târzii de plimbare pe faleză, printre tonete bizare de îngheţată sau spectacole de acrobaţi, ca într-un târg românesc interbelic. Climate de André Maurois asigurau partea de urbanism apusean. În traversare, de la Çanakkale la Kusadasi, am văzut ruinele Troiei. Mitul (arhicunoscut) m-a împins în burta Calului troian, pentru a înţelege, chiar într-o imitaţie ciudată de lemn, gândurile ostaşilor ahei. Zăngănituri de arme se auzeau încă pe locul respectiv. Cu privirea am căutat înspre mare, încercând să-mi dau seama pe unde ar fi aşteptat corăbiile semnalele luminoase.

Acum trei ani, pe balcon, în Grecia, eram încântat de perioada monarhistă. Romanele preferatului de atunci, Anton Holban, mă determinau la frecvente comparaţii. Un profesor de franceză, suplinitor în Bucureşti, stătea cu chirie într-un hotel pe Calea Victoriei. Lua masa la terasa hotelului şi-i mai rămâneau suficienţi bani, între altele, pentru chirie, pentru haine elegante şi plăci de vinilin, cu muzică elevată, pentru patefon. Câte zile mi-aş permite să înnoptez azi la orice hotel din capitală, cu banii obţinuţi din salariul de profesor (titular)? Din mărturia personajului-narator, deducem că profesorul respectiv nu era deloc mulţumit cu posibilităţile. Cât de înalt era atunci standardul de viaţă? Iernile se petreceau la schi, în Predeal ori la Sinaia, cinematografele, teatrele erau pline de spectatori, din librării dispăreau destul de repede ediţiile princeps, debuturile, anunţate în presa de specialitate, erau aşteptate cu sufletul la gură.

Anul trecut am citit o carte de Richard Russo. Şi azi, în momente diferite ale vieţii cotidiene, fie că m-am ridicat din pat să plec în tumultul zilei, fie doar ce am stins televizorul, ecoul lecturii din Empire Falls mă impresionează. Starea personajelor strânse într-un restaurant, de obicei, la masă şi discuţii, firescul mediului dat peste cap în limite şi numai din voinţa de rău a oamenilor, deci nu de hotărâri politice picate din cer, au ecouri prelungi.

Lecturez dintr-un gen, în voia spiritului care-mi dictează, cât simt că am plăcere. Dacă peste o pagină sau cincizeci de roman, am dispoziţie pentru lirică, deschid o Antologie de versuri. Dacă mai târziu, vreau să privesc viaţa printr-un sistem filosofic, apuc de lângă mine, unde-mi derulez cititul, Trilogia cunoaşterii de Lucian Blaga.

Dacă totuşi ar fi o zi solicitantă şi aş fi în imposibilitatea de a pune ochii pe vreo pagină, aş avea impresia că m-am degradat spiritual, că mi-am trădat puţin destinul.

P.S.

Toate aceste titluri de carte pot fi considerate numai exemple, alături de ele aș trece oricând altele, aparținând unor autori la fel de mari. O singură dată am fost întrebat care dintre cărți mi-a plăcut cel mai mult.

Pe când mă priveau amândoi, 
câștigasem disputa și am continuat: 
„Vă rog să nu-mi cereți să vorbesc din perspectiva 
a ceva pe care voi nu vizualizați și nu auziți! 
Această recădere în contemplație mie nu-mi place! 
Nici Elenei nu i-a surâs
izbucnirea luptei dintre ahei și troieni,
iar ceva din firea ei pacifistă 
regăsim în făptura mireselor noastre.
Primul Georgia din L. a pus o întrebare în adunare.
Totuși, nimic din ce s-a dezbătut  
nu a fost redirecționat 
către particular, 
întrucât discuțiile deserveau implicit
interesul fiecăruia în filosofia sofistă.
Dacă voluptatea ar fi bunul suprem, 
prietenia nu ar exista?
Amiciția survine din momente grele”... 

Tot ce este în mintea mea 
au rememorat și alții. 

Pescărușul ca o părere - deasupra. 
E o splendoare atribuită de mulți nouă, 
celor de pe țărm, acum, în canicula generală din țară, 
dar să dau câteva telefoane, pentru a le transmite că se înșală, 
nu-mi este peste mână...
Abia aștept să mă arunc în valuri,
care sunt înalte ca zidul de mânăstire - 
era prima dorință pe care mi-am pus-o în mașină,
dar elanul îmi este tăiat de apa rece. 
Stau încremenit cu tălpile în apă. 
Unul singur este în mare, eu. 
Peste cât timp va ajunge la voi, cititorilor, 
trăirea mea și ceea ce mie îmi trece prin minte? 

Un monograf mi-a spus adineauri, acum vreo patru ore,
într-o conversație mai pe larg, despre un tablou vechi, 
care ar fi mai scump (cu figurine multe, estompate de vreme),
sau despre fotoliile donate Institutului de către G. Călinescu: 
-Cea mai mare realizare a mea este să conving lumea 
că traducerea capodoperei Divina Comedie reprezintă
cea mai însemnată operă a lui G. Coșbuc. 

Tablou am rămas! în adieri.

Te sărut acum destul de mult, 
pentru a nu crede mai târziu, eu sau tu, că ar mai fi fost loc 
de vreo mângâiere în momentele întâlnirii. 

În copac, mai multe ciori își fac de cap și nu prea, 
croncănind prin crengi, 
voioase în soarele bleg de iarnă. 

Orice bucurie a revederii noastre
are o parte dureroasă pentru tine,
pe care încă nu o știu și nu o văd; o stăpânești 
cu istețul tău gând, 
însă inima îți suferă profund 
și bătaia ei iese în stradă ca o toartă de goarnă, 
spunând urechilor, care o aud,
tristețea înfundată, ca un sac în adânc. 

-Trec neapărat pe la tine! te asigur la telefon. 
Îmbrac haina achiziționată ieri  
și vreau să vezi cum îmi stă. 

Voi sta în iarbă, 
înconjurat, ca o piesă nouă, 
de miracol și de câteva albine, 
care se dau în spectacol. 

Mi-e sete mai mare, fiindcă s-a încălzit. 
Au dat mucenicii în pământ cu toiege. 
De sub talpa iernii, un arici a scăpat, 
făcând zgomot surd, lângă alee.  

Duduie sobele naturii, pe tot cuprinsul, 
după ce, o iarnă, au ars în subteran, 
ridicând fum gros, pe hornul unor vulcani. 

Deși lanțul se mai aude ca o povară, 
dulăul din curtea alăturată dă vesel din coadă,
când spre el zboară un os, zvârlit de stăpânul mofturos, 
gata să iasă la sapă. 
O, ce poveste spune în cerdac o bătrână, 
despre o... nuntă care nu a mai fost. 

Cu ocazia antologiei Apropierea sângelui (Editura Junimea, Iași, 2022) – titlul confirmă preponderența materiei față de spirit (care nu are vârstă) -, avem dinainte lista volumelor publicate până acum de către Ion Șerban Drincea și ne putem forma o părere de ansamblu asupra operei lui: Mirarea fructului, Ochiul cercului, Războiul civililor cu îngerii, Versus, Secretul cifrului, Alfabetocrația gândului și Umbra pașilor. Astfel, o primă idee ar fi aceea că poetul a fost atras atât de ermetism, cât și de esoterism. A doua idee se referă la intenția autorului de a aduce mereu, în fața cititorilor, texte noi, ca expresie a prezentului pe care-l trăiește: de aceea, își consolidează antologia cu paisprezece Poeme inedite (Cercul luminii, Curiozitate, Un semn, Bucurie etc.).  

Al șaptelea drum (presupus al transformării – celulele corpului uman se schimbă complet, la un interval de șapte ani) a fost parcurs în primul volum, Mirarea fructului: poetul insistă pe detaliul vizual, pentru a-și revela asocierea cu natura – el nu caută să-și compună ceva anume din trunchiul copacilor, precum Lucian Blaga își închipuia confecționarea propriului sicriu din gorun, ci se regăsește la un moment de reflecție, de estimație a anilor pe care i-a trăit: „Socotesc anii pierduți / în cercurile copacilor / tăiați / când mor păsările în ou / cu fiecare cerc greșit la numărat”.   

Un laitmotiv al liricii lui Ion Șerban Drincea este propria-i naștere. Sub imperiul opticii lui Ion Barbu, ambientul ermetic se constituie din simboluri ale perfecțiunii, dintre care menționăm cercul, sau ale cunoașterii – soarele însuși. Pe cât sunt de înălțătoare și de nobile aceste simboluri, pe atât de fragile și efemere sunt gasteropodele. Între aceste valori celeste și terestre, poetul își imaginează mama alergând, decisă a-și naște fiul într-o zodie favorabilă: „Cu burta căzută în cerc, mama îmi socotea ziua nașterii / dacă atunci va lăcrima cerul cu soare / sau melcii vor invada pădurile / treziți de tunete răgușite” (Dreptul nașterii). Cercul este și o măsură a timpului, respectiv un an (cercurile din trunchiul copacului tăiat arată anii pe care îi are acel exemplar vegetal). Precum Ion Pillat reconstituie, în casa părintească, poveștile de dragoste, ale bunicilor și ale lui, tot astfel și Ion Șerban Drincea se așază în locul unde, odinioară, a vegheat propria-i mamă, copleșită de mugurii pomilor: „Plângea mama la rădăcina pomilor / acoperită de muguri” (Moment matern).

Odată cu al doilea volum, Ochiul cercului, lirica lui Ion Șerban Drincea cunoaște modificări, în privința stilului. Nu se va mai orienta înspre detaliul descriptiv cu mai mare înclinație decât înspre acela al introspecției, fiindcă, în acel punct al vieții, avea mai mare nevoie de a se fi cunoscut pe sine însuși. Demersul socratic, aproape compromis de intervenția demonului, care se opune unei astfel de inițieri a omului (în general), de a lua decizii raționale în asociere cu intuiția, întrucât ar fi cele mai potrivite și în acord cu natura divină, este observabil în poemul M-a fluierat Belzebut: „Am trecut prin semnul interzis / dintre ochi și inimă / și m-a fluierat Belzebut / de la microfonul știrb / de la poarta minciunii”. Tema religioasă, anunțată de volumul mai susmenționat, se accentuează în următorul, sugestiv intitulat Războiul civililor cu îngerii: încă o dată, demonul a reușit să provoace o gâlceavă și încă pe scară largă (între civili și îngeri). În această confruntare, simțind pericolul propriei destructurări spirituale, poetul imploră divinitatea să-l apere și să-l întărească: „Mă dăruiesc Ție Dumnezeule / și te rog să vii la Cina Mea” (Depărtarea sângelui). După înțelegerea esenței timpului, spre ale cărui legi se marșează în Versus, iar mesajul este încă la îndemâna lectorului neinițiat, se ajunge la o încifrare denominată chiar așa: Secretul cifrului – titlul volumului trimite, mai degrabă, la proza de succes a lui Dan Brown, decât la poietică, fiindcă, de fapt, aceasta se dezbate, starea de a scrie. Ca în asistența unei muze imperturbabile, poetul primește sugestii tematice („Scrie că lumea e oarbă în cercul invers / și merge în jungla punctelor mute” – Scrie poetule) și atât de mult se adâncește în metafizică, încât identifică o anume putere a alfabetului (pe care gândul l-a elaborat, independent de atributele voinței celui care scrie): granița (la care s-a ajuns în cugetare, pe care Ion Șerban Drincea o numește Alfabetocrația gândului) este etichetată, de către știință, drept Inteligență artificială. Antologia (care se încheie cu Umbra pașilor și Poeme inedite) are tot ce-i trebuie, pentru a fi citită cu încântare: emoție estetică, idee și ritm interior.

Într-una din zile vine să se scalde cu noi Doxachi Hurmuzachi, și după ce ne hîrjonim cîtva timp cîteșitrei lîngă țîrm, împroșcîndu-ne cu apă ca copii, deodată dînsul pleacă înot spre stîlpul întîi, îl trece, ajunge la stîlpul al doilea, îl trece și ajunge la stîlpul al treilea. Pănă aici nu era nimic grozav de îngrijorător căci mai mulți au avut curajul să înainteze pănă la acest ultim stîlp. Dar odată ajuns acolo, în loc să se întoarcă, Doxachi Hurmuzachi merge înainte, intră în curentul cel albastru și… dispare. Depărtarea de țărm era acum așa de mare, încît din cauza crețului valurilor nici l-am li putut vedea, chiar dacă ar fi continuat a se susținea pe suprafața apei.

Cuprinși de groază am început cu toții cei de la mal să strigăm: „O barcă!… o barcă!… ” Dar din nenorocire pe vremea aceea nu era la „Paradis” nici o barcă de salvare. Una singura hîrbuită se odihnea ironică pe uscat, răsturnată cu fundu-n sus. Pănă cînd s-o întoarcem și s-o tîrîim la apă, pănă cînd să găsim un băieș care s-o cîrmuiasca, căci noi toți ca locuitori ai „Paradisului” eram în costumul lui Adam, au trecut vreme la mijloc, astfel că ar fi putut bietul Docsachi să se înece nu o dată ci de zece ori.

În zadar băiașul a umblat cu luntrea în toate părțile pe unde credea el să întîlnească pe nenorocitul înotător, nici zare de el nu s-a mai văzut. Era înțeles lucru. Îl înghițise adîncul.

Ne-am întors cu toții în oraș cu inima ruptă și nu ne puteam esplica ce l-a apucat pe bietul om așa deodată, de bun cheful să se ducă la moarte sigură, căci nimene din cîți au intrat în curentul cel periculos n-au mai revenit.

Ceasul cel rău, nu altăceva… gîndeam în mine. Cînd nenorocirea te paște n-o poți înconjura;

de-i în urmă ea te ajunge; de-i înainte tu o ajungi.

Această tristă veste a făcut o impresiune enormă în tot cuprinsul orașului. Doxachi Hurmuzachi nu era un om ordinar. Descendent al unei familii vechi boierești el poseda o cultură întinsă, o inteligență superioară și o mare avere fondară în ducatul Bucovinei. Era deputat în Reichstagul din Viena și un filo-român dintre cei mai ardenți. Ziarul băilor din Ostanda a ieșit în dimineața aceea cu numele lui Eudoxiu de Hurmuzachi încadrat în negru și întovărășit de un necrolog foarte mișcător.

Eu unul eram așa de trist că mă hotărîsem să părăsesc Ostanda. În ziua aceea m-am dus la cazino mult mai tîrziu ca să dejunez, și după ce am frunzărit ceva, căci mi să tăiase pofta mîncărei, am stat acolo de urît, neștiind ce să fac, răscolind toate ziarele fără să le pot ceti, cînd deodată pe la oarele 3, văd doi francezi care lornetau marea cu multă atențiune.

„Ce să fie? ” gîndii eu, căci cu toată ațintirea încordată a ochilor mei nu puteam distinge nimic. Mi-am luat deci îndrăzneala, deși nu-i cunoșteam, să-i întreb ce văd pe mare. Atunci unul dintre ei îmi răspunse foarte politicos:

— Vedem ceva, dar noi singuri nu știm ce e. Vreun butoi, vreo sfărămătură de barcă sau vrun cadavru. În tot cazul e ceva care se apropie de mal.

La cuvîntul cadavru care mi-a amintit nenorocirea de dimineață, mărturisesc că mi s-au tăiat picioarele.

După cîteva minute în adevăr am început și eu a vedea cu ochii liberi un punct care cînd dispărea, cînd iar apărea în crețul undelor și care împins de mișcarea fluxului înainta mereu spre țărm. Punctul cela se făcea tot mai mare, mai distins, mai vizibil; a ajuns în curentul cel albastru l-a trecut; a ajuns la stîlpul al 3-lea; l-a trecut. Vai!… acum puteam să-mi dau seama bine ce era. Era în adevăr un cadavru omenesc pe care îl purtau valurile în voia lor și-l aduceau parcă fatal la locul de unde a plecat. A cui putea să fie altul decît a lui Doxachi Hurmuzachi?

Cînd cadavrul a ajuns aproape de stîlpul al 2-lea, eu dimpreună cu toți oaspeții cîți eram la cazino, mișcați ca de o putere electrică, am luat-o la fugă spre „Paradis”, și nu bine am ajuns plini de suflet, că iată cadavrul, care înota voinicește spre mal dînd din mîini și picioare, ieși din unde ca un zeu al mărei sub forma vie și veselă a lui Doxachi Hurmuzachi.

Cine ar putea să spuie nemărginita bucurie ce am simțit cu toții cînd l-am văzut bun teafăr viind cu surîsul pe buze înspre noi și dîndu-ne mîna cu un aer care parcă ne zicea: da bine, domnilor, de ce vă mirați? Apoi înconjurat de noi el se îndreptă spre cabina pe roți unde își lăsase hainele de dimineață și unde noi prin o fericită zăpăceală le-am uitat în momentul cînd îl crezusem mort.

Pe cînd se îmbrăca el în perfectă liniște, ca și cînd s-ar fi întors de la cea mai obicinuită și mai banală preumblare, el ne zicea:

— Ei bine, domnilor, asta nu mi-i întîia oară cînd stau cîte cinci și șase ceasuri în mare. Pe mine apa nu mă ostenește; cînd înot cu fața în sus îmi trebuie o mișcare din palme aproape nesimțită ca să mă susțin la suprafață. Astfel eu pot ceti, mînca și chiar dormi pe apă. Precum un om doarme pe un pat cît de strimt și prin somn instinctiv se ferește de margine, ba doarme chiar calare și nu cade, așa și eu nu mă duc la fund, fiindcă instinctiv palmele mele se mișca făcîndu-și datoria de vîsle. Ș-apoi eu fiind cam gros deplasez un volum de apă destul de mare, care mă face să plutesc de la sine, fără nici o silă, mai ales în apa grea a mării.

El ne spunea toate aceste într-un mod așa de natural, aș putea zice naiv, încît nu-și făcea nici un merit din această însușire a lui de a putea să vagabondeze în toată siguranța ceasuri întregi pe mare fără să se ostenească, fără sa-l sugă apa, fără să-l apuce cîrcei. Vestea revenirii lui se răspîndi cu iuțeala fulgerului între toți oaspeții din Ostanda, și o bucurie nespusă întovărășită de o mare admirațiune cuprinse inimile tuturor.

Imediat ziarul băilor scoase un supliment pentru a rectifica necrologul de dimineață și a anunța cu entuziasm acest extraordinar tour de force a lui Doxachi Hurmuzachi de a fi putut înota șase ceasuri fără întrerupere și de a fi trecut de două ori cumplitul șuvoi albastru care a fost totdeauna spaima înotătorilor.

La orele 7 sara cînd dînsul se prezenta la cazino pentru a prinzi, sutele de oaspeți ce erau acolo se sculară în picioare, și-l primiră cu aplauze și urale zgomotoase. Bietul om n-avea îndestule mîni să le dea la toți, nici îndestul răgaz ca să răspundă la toate întrebările și felicitările. În ochii tuturor el devenise un erou. Frumoasele fiice ale Albionului care se preumblau de obicei așa de înțepate pe malul mării fără să arunce o ochire asupra vreunui muritor, de astă dată uitîndu-și mîndria de rasă nu știau cum să străbată prin mulțime pentru a vedea de aproape pe vestitul înotător, a-i vorbi, a-l felicita, a-i strînge mîna cu efuziune; iar una mai demonstrativă se zice chiar că l-ar fi sărutat.

Lucru ciudat, eu care pînă în ziua aceea nu-mi cunoșteam păcatul de a fi invidios, mărturisesc că grozav aș fi voit să fiu în locul lui înghesuit de atîtea gingașe miss. Ce vrei nu-și poate cineva învinge firea așa ușor!

Mai tîrziu feliurite alte izbînzi atribuite lui au fost puse în circulațiune. Se zicea că ar fi trecut oarecînd Dardanelele înot și că altă dată ar fi scoborît asemine înot Dunărea de la Viena pînă la Peșta în urma unei prinsori. Dar aceste vitejii nu le-am auzit din gura lui, și n-am avut chip să le verific.

Ceea ce-i sigur e că pentru România a fost un mare bine că Hurmuzachi nu s-a înecat în excursiunea îndrăzneață ce a făcut pe Marea de Nord; căci cît a mai trăit a avut timpul să adune din bibliotecile și arhivele Vienei nenumărate documente care se tipăresc și astăzi sub auspiciile Academiei Române și sînt un neprețuit tezaur pentru istoria patriei noastre.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/O_baie_%C3%AEn_Marea_de_NordArticol din categoria Clasici ai literaturii, scris de jonescus. Salvează legătura.

Actul al II-lea (Într-un cabinet medical)

SCENA 1

Asistenta medicului care a supus-o hipnozei pe Fortuna:

-Nu, tu nu ești Fortuna, ci Ana!

Fortuna (pe scaun, ușor nedumerită):

-Ana? Of! Mă strânge zidul (Își strânge haina la piept).

Asistenta:

-Este numai aer aici. Camera este destul de mare…

-Mă strânge zidul! Am un ecou al baladei în ființă. Ce va fi având Manole cu mine, de m-a zidit?

SCENA 2

Asistenta (strigând la medic):

-Domnul doctor, veniți să continuați hipnoza! Ați lăsat-o pe femeie în vremea în care se zidea mănăstirea.

Fortuna (cercetând mirată bărcuța din mână, precum și păpușa reprezentându-l pe pirat)

-Dar ce am în brațe? Oh! M-am salvat acelor vremuri de barbarie! Am umblat în straie zdrențuroase pe ulițele unui sat. De ce m-ați abătut de la vremea contemporană?

Medicul (în halat alb):

-Nu mai știai cum te cheamă și ce ți s-a întâmplat. Am încercat să aflăm, prin hipnoză.

Fortuna:

-Oh! Zidul rău mă strânge… Brațele mă dor (se uită la brațe – care poartă urme de agresiune).

Doctorul:

-Ai venit cu vânătăi la noi și amnezică.

Fortuna:

-Atât de bine îmi aduc aminte de Caesar și de vajnicul pirat, dar de cine m-ar fi agresat, nu! Tot necăjită eram și în trecut: bântuiam dezorientată pe ulițele satului. (Către medic). Într-o perioadă fericită nu m-ai dus! Nu îți este milă de mine? (Zice acestea, pe un ton de șagă)…

Medicul:

-În fața agresorului, intenționam să te aduc, să-i aflăm numele, dar, văd, nu s-a putut… Nu ai vrut. Pesemne, ți-ar fi fost mai rău în fața lui, decât ai fi pățit în lumea în care, mental, ai ajuns…

Fortuna:

-De ce să-l fi ocolit pe nemernicul care m-a lovit? (Se uită, din nou, la brațe și începe:) Manole, Manole, zidul rău mă strânge.

Medicul:

-Și-a revenit pe jumătate numai, dar este bine: pare a fi ajuns la momentul confruntării. Voi juca eu rolul lui Manole.

Femeia:

-Manole! Manole!

-Aici sunt. Așteaptă: Am avut un vis, în care Bogomil mi-a transmis să aduc un sacrificiu, pentru rezistența mănăstirii, altfel, ce zidesc ziua, se va surpa noaptea…

-Nu ți-e milă de mine? Am copil în pântec.

-Nu am de ales: am jurat, față de ceilalți meșteri, să zidim pe aceea care prima va ajunge, la noi, cu mâncare.

-Ei, uite, zice femeia semiconștientă, ei și-au anunțat consoartele să vină mai la urmă: le iubesc mai mult decât tu mă prețuiești pe mine!

-Destinul meu este capodopera – mănăstirea va dăinui și de mine oamenii își vor aminti, precum și de tine.

-Nu mă înveselește deloc ipostaza, dimpotrivă, simt în suflet durerea copilului care nu va apuca a se naște. Întreprinde ceva! Nu-i mai presus jurământul decât viața mea. Schimbă destinul!

(Pe fundal, se prefigurează destinul copilului ajuns mare: nașterea și mersul la școală).

În copilul de pe ecran, doctorul începe a se recunoaște pe sine.

Doctorul (cu surprindere vie):

-Eu sunt acela, din povestea de pe ecran! Oare ce s-a întâmplat? (Către femeie): Îți schimb soarta. Îl dau pe Manole la o parte. (Către Manole, în mod fictiv): Du-te în istoria ta, a spațiului creației tale, intră în mănăstire și stai în altar și roagă-te Domnului să intervină peste Bogomil și să ți se nască fătul sănătos tun! Omul este capodopera universului, nu manopera meșterului zidar.

Femeia:

-O, Manole, iată-mă, ies de sub pătură: ce va fi fost visul meu?

Medicul înspre asistente: Of, am trecut de momentul greu. Am apropiat-o pe pacientă de orele zilei de ieri, sper.

–

lovită de soț, motiv pt care nu a primit ajutor bănesc în regresiunea psihică, la care a fost supusă.

Tu ești mama mea!