La începutul anilor 90…

M-am trezit (și eu) invitat la… Calafat.
S-a organizat o ieșire pe Dunăre, cu șalupa.

Aveau să ne cânte câțiva lăutari, dintre care violonistul – un om blajin, lung și slab – a acompaniat-o (în tinerețe) pe Maria Tănase – despre marea interpretă, fiecare dintre noi am avut câte ceva de întrebat (răspunsurile au fost caracterizate de admirație, interlocutorul nostru parcă o avea în față și vorbea atât de sfios, ca despre o zeiță a pământului românesc).

Violonistul putea cânta, de acum înainte, oricum, pentru că nouă, celor care îi aflasem traiectoria profesională, improvizațiile sau rateurile ni s-ar fi părut execuții măiestre: doar a făcut parte din trupa Mariei Tănase! Și chiar avea probleme cu vioara (era destul de șubredă, din cauza vechimii) – se auzea încet, dar noi făceam liniște, pentru a admira arta interpretativă!
Când a răsunat o sârbă, cineva a inițiat hora, bătând cu pantofii eleganți , stil ciocate, în podeaua de lemn a șalupei. I s-au alăturat, pe trepte*, și alții (pe treptele șalupei).
Pașii aceia de horă îmi răsunau în amintire, când, zilele trecute, am făcut o croazieră pe Dunăre, la Orșova.
Despre acei oameni, știu ce s-a întâmplat: unii au ajuns la senectute, alții, în pământ, dar din podea va mai fi rămas ceva, un lemn măcar? Mai rezidă urma tocurilor undeva?