Serbia este o țară liniștită, cu oameni foarte atenți la detalii: (între altele) tundeau iarba pe marginea drumului, prin pustietăți.

Nu înțeleg nici astăzi ambiția (din anii nouăzeci) de a menține Iugoslavia, deși foarte mulți (nu numai sârbii) au nostalgia acelor vremuri.

Ce legătură să fie între macedonenii din Skopje și sârbii din Kladovo? Nu mai vorbesc de croați sau de muntenegreni: ce aveau în comun cu sârbii de pe lângă noi, de pe malul Dunării? Pentru ce merita unitatea artificială atâtea sacrificii umane, atâtea lupte inimaginabile, pentru ce, când erau nații diferite? Ori viața putea merge înainte, cu delimitările statale actuale, datorită bunăstării care se consolidase în Iugoslavia (un fel de Occident pentru noi, înainte de 1989).

În fiecare dintre țările fostei Iugoslavii, există o viață în orașe, care vine din vechime, cu obiceiurile de atunci: de-o parte, se aude musulmanul în difuzor, de alta, sclipesc vârfurile bisericilor creștine etc. Prăvăliile și magazinele au inscripționate pe ușile de la intrare anul înființării. Cei care vând produse tradiționale (și în tarabe sau chioșcuri ambulante) au moștenit meseria și o duc mai departe, cum își plimbă (mută) taraba.

(Va urma)

Aceasta este prima fotografie din Serbia, din acel ținut care mă fascina în copilărie, când treceam înspre Severin.

De-a lungul anilor, am mai trecut prin Serbia (acestea sunt alte file de relatat).

Am plecat la 4 dimineața, înspre vama de la Negotin. Am trecut prin localitatea Gogoșu: deși încă dimineață, am observat că străzile acestui sat poartă nume de scriitori (parcă al tuturor).

Am oprit pentru o gură de cafea, în marginea unei păduri. Am făcut această fotografie aproape suprarealistă, a unui peisaj despre care nu ai crede că este mioritic, din cauza efectelor prezenței Dunării.

Podul peste care am trecut părea ieșit din cărțile de istorie, din mâna lui Apolodor:

De dimineață, am auzit cucul cântând. Se spune că este o pasăre singuratică, dar a cântat oamenilor, în zori.

Am băut o cafea turcească. Am filmat cum se prepară.

Primul popas l-am făcut la lac, în a cărui apropiere nu se simte căldura, deși, din cer, soarele bate cu putere. Și pe stânga și pe dreapta, statui cu personalități de-ale lor.

Mă așez pe bancă… Un vapor se pregătește să plece în zare. Fac fotografii, din varii unghiuri.

În centrul vechi, ai ce să vezi, la fiecare pas, pe orice arteră.

În aceste imagini, am surprins un Centru cultural, alături de care funcționează un magazin de vechituri (lanterne de tablă, jocuri vechi, trenulețe, mașinuțe de fier, timbre, ceasuri de masă, bijuterii).

La o patiserie (să zicem tradițională), în fața mea, vreo zece turiști în vârstă se precipită să cumpere plăcinte. După ce încheie în engleză conversația cu tânăra vânzătoare, îi aud vorbind în limba română. Intru cu ei în discuție. Unul dintre ei îmi spune că vin din București, într-o excursie organizată (cu autocarul), că sunt cazați în apropierea mănăstirii Sf. Naum: „este excelent locul!” – îmi confirmă și mă îndeamnă și pe mine să vizitez locul (30 de euro cu vaporul, dar pot ajunge și cu mașina, dând ocol orașului).

Bătrânul era curios pe unde am mai fost, precum și despre impresia pe care mi-a făcut-o Albania: l-am cam dezamăgit, spunându-i că prețurile nu sunt deloc mici (acolo).

(Va urma)