George Bacovia s-a impus de la început, ca un poet original în cadrul poeziei simboliste, şi în acest sens, Eugen Lovinescu scria: „Bacovia a creat o atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi într-un peisaj de mahala, între cimitir şi abator, cu căsuţe scufundate în noroaie eterne, cu melancolia caterincilor şi bucuria panoramelor… o atmosferă de plumb în care pluteşte o obsesie a morţii”.

Bacovia s-a format într-o vreme în care lirica apuseană era dominată de poeţi blestemaţi care şi-au asumat numele de poeţi decadenţi. În poezia Fines, mărturisea: „Dar în lugrubul sălii pufnea un râs sarcastic / Şi Poe şi Baudelaire şi Rollinat”.

Regăsim în poezia lui Bacovia ecourile liricii decadente: dezgustul de viaţă sau spleen-ul mai amar decât tristeţea şi mai întunecat decât disperarea. De altfel, o poezie se intitulează Nevroză, amintind de poezia lui Rollinat, Nevrozele.

Bacovia este totuşi, un reprezentant al societăţii româneşti, aşa cum sublinia criticul Pompiliu Constantinescu. Într-un interviu din 1921, declara: „Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă, m-a obsedat o culoare, galbenul, culoarea deznădejdii”. Al doilea volum, Scântei galbene, 1926.

Sentimentul de singurătate este realizat de Bacovia prin corespondenţa dintre sentimente şi muzică. Astfel, sentimentul de monotonie este sugerat de culoarea violet, iar muzical, de armonică şi fanfară. Nevroza este sugerată de verdele crud sau de albastru, iar muzical, de clavir. Pictorul Renoire aprecia negrul drept regina culorilor.

În privinţa universului poetic bacovian, criticul Mihai Petroveanu enumera câteva teme fundamentale:

1. celula cotidiană, adică locuinţa poetului, în care el se simte singur: „Odaia mea mă înspăimântă, / Odaie plin[ă de mistere, / Odaie plină de ecouri”;
2. infernul citadin, imaginea târgului de provincie.  Nicolae Manolescu afirma că Bacovia este singurul mare poet care s-a coborât în infern. În oraşul bacovian, parcul este mâncat de cancer şi de tuberculoză, ca-n poezia Parc, oraş dominat de cadavre care se descompun, Cuptor, oraş în care flaşneta plânge cavernos –Panoramă, un oraş apăsat de umbra morţii;
3. natura. Bacovia este poetul toamnei, o toamnă ploioasă, cu noroaie, sub melancolia tuberculoşilor. În poezia Nervi de toamnă: „E toamnă, e foşnet, e somn / Copacii pe stradă oftează, / E tuse, e plânset, e gol / Şi-i frig, şi burează”. Bacovia este, în acelaşi timp, poate cel mai mare poet al poeziilor dominate de apă, şi, în acest sens, ilustrativă este Lacustră, pe care Călinescu o aprecia „suprema condensare a teroarei de umed”;
4. tema morţii. Moartea este o realitate absolută, lipsită de orice supravieţuire ideală, precum la Eminescu în Avatarii faraonului Tla. Tema morţii este prezentă în poezia Plumb, una dintre cela mai copleşitoare elegii din lirica românească. Moartea este sugerată şi în Lacustră;
5.  Erosul bacovian constituie elementul cel mai complex al liricii poetului şi în primele poezii, Bacovia este tributar lui Eminescu. Astfel, poezia Ecou de romanţă aminteşte de De ce nu-mi vii?, poezia Din liră poate fi apropiată de Şi dacă, iar Regret, de Pe lângă plopii fără soţ. În timp ce la romanticul Mihai Eminescu, „Vom adormi sub înaltul, vechiul salcâm”, la simbolistul Bacovia, iubiţii vor adormi înstrăinaţi prin cimitire, în timp ce toamna va plânge peste ei, ca în Să ne iubim. Jalea erotică este absolută şi poetul nu găseşte în sentimentul iubirii izvorul tămăduirii, al împăcării, aşa cum se exprimă în Din liră. Asemenea celorlalţi poeţi simbolişti, iubita e mistuită de suferinţa sărăciei, de boală, ca în poezia Amurg, are o istorie misterioasă.

Literatura la Craiova, emisiune săptămânală, moderată de către Dan Ionescu, ediția a V-a (20.VII.2023).

Producător: Simona Ștefania Mușuroi.

Invitatele acestei ediții: Eleanor Mircea (scriitoare) și Aurora Dumitrescu (scriitoare).

Temele abordate:

Despre călătorii;

Terapia prin scris.

Eleanor Mircea s-a secondat propriilor volume, a căror substanță este despre parametrii imposibili ai ființei, precum faptul de a fi îmbătrânit și de a fi și murit, visând sub iarbă renașterea în altă vârstă, a tinereții. Călătoriile au fost pragul acestei treceri, de la impresia prăbușirii fizice, la aceea a tinereții veșnice, precum și apariția băiețelului ei (pe care ni l-a prezentat în fotografie).

Aurora Dumitrescu, după un periplu spiritual prin alte rituri (din curiozitate, nu din moft de neofită), și-a transpus experiența în romane cu subiect aproape exotic, precum Șamanul.

Găzduită de postul TVR Craiova, emisiunea se difuzează în fiecare joi, de la ora 16,00

și în reluare, pe postul TVR Cultural, sâmbăta, de la ora 9,00.

Excelsior este volumul în care apar șase nopți (din cele unsprezece), al căror titlu, de fiecare dată articulat, le anunță drept chintesență a trăirilor pe care oricine le poate avea, în decurs de o lună de zile: Noapte de noiembrie, Noapte de ianuarie, Noapte de februarie, Noapte de martie, Noapte de mai, Noapte de iulie.

Nopțile au fost scrise sub influența lui Alfred de Musset, dar nu în spiritul reflexiv al acestuia, care trata intemperiile, din perspectiva unui eu puternic interiorizat, instaurat, în centrul creației, drept judecător al situațiilor: Macedonski fixa firul unei povești, pe care îl înzestra cu aspecte dramatice, de exterior și se dădea, ca pe sanie, pe pantele permisibile avântului romantic înnăscut. Soluția, pentru a se revendica de la preceptele simboliste, teoretizate de Jean Moreas în anul 1886, era aceea de a propune teme aparent proprii simbolismului, precum moartea și viclenia contemporanilor. În Noapte de noiembrie, lirică de tip romantic, prin faptul că momentele relevate au loc în vis, Macedonski ia în derâdere atitudinea ipocrită, a celor veniți să-i aducă un ultim omagiu. Obsesia poetului pentru roze este evidentă:

„Deunăzi către ziuă visasem că murisem…
Zăceam sub crini și roze, suflare nu aveam,
Și mumă, frați, prieteni, și toți pe câți iubisem,
Cuprinși de-o jale-adâncă plângându-mă-i vedeam”.

În general, noiembrie este luna în care nostalgia după zilele călduroase ale verii și toamnei devine starea predominantă. Curajul față de iminența morții (fie că vine mai devreme, fie mai târziu) e nota sub care se desfășoară panorama curții îndoliate sau a orașului, pe ale cărui alei, va trece alaiul funerar. Preoții, jandarmii, cioclii etc. sunt prinși în trăsăturile comportamentale intrate în folclor (și pe care însuși Ion Creangă le surprinde în Amintiri din copilărie, precum „popii au mână numai de luat”). Raiul și iadul, spații mitologice, specifice morții (stare definită în subsolul paginii – «A muri» este a desbarca pe un țărm tăcut ce nu este nici odată izbit de valuri și pe lângă care furtuna nu mugește nici o dată. «Garth) sunt prezentate drept servicii care aduc foloase administrației divine. Dacă ar fi insistat la porțile fabuloase ale acestora, implicația ar fi fost de anvergura lui Dante. Ceea ce-i reușește lui Macedonski este această impresie (pe care o lasă lectorului), anume că, asemenea gospodarilor, vor ieși, la poartă, din rai sau iad, personajele care le coordonează, spre a se odihni și a mai schimba câte o vorbă cu vreun vecin sau nou-venit:      

„Iar moartea-mi o să facă chiar cioclii să se-mbete,
Spre-a viei propășire ș-al cârciumii folos.
Sunt mulți ce zic că moartea e lege foarte crudă,
Eu însă, milostivă, aș crede s-o numim
În contul ei atâția trăiesc fără de trudă…
Și ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?
Dar doctorii?… Dar cioclii?… Dar inima dușmană?
Dar cei câți ne mănâncă cu poftă din pomană?…
Femeia ce ne scaldă?… Dricarul și trocarul?…
Dar mulți pe care-n seamă aproape că nu-i bagi?
Orfanii ce ne-mbracă jiletce și nădragi?
Dar baba cu tămâia?… Groparul?… Colivarul?…
Dar Raiul, și chiar Iadul, căzând în faliment
Și depunând bilanțul din lipsă de-aliment?”.

Ritualul înmormântării este dublat de superstiții, a căror forță sucește mințile oamenilor:

„Parada ajunsese în Strada Franțuzească…
O doamnă din caretă văzând-o-n drumul său,
Uitând că e supusă la legea cea obștească,
A pus a-ntoarce caii, zicând că e semn rău”.

Ca peste tot în lirica lui Macedonski, se simte replica unui spirit care a acumulat multe frustrări în mijlocul unei societăți ingrate. Judecata de apoi lipsește din poem, fiindcă autorul face un rechizitoriu (un bilanț) al propriilor fapte; el se judecă pe sine mai abitir decât ar face-o reprezentanții nu știu cărei justiții divine. Din vălmășagul de amănunte proxime activității de până atunci a poetului (de până la publicarea textului), apare, bine retușat, portretul lui spiritual.

(Va urma)

Chiar scrierea unei liste de cumpărături permite imaginației să evadeze în mediul magazinului (de regulă, al hipermarketului) și, pentru câteva minute, cerute de plan, se instalează relaxarea (orice tensiune a rutinei se aplatizează). După cum susțin studiile actuale, mai preocupați de astfel de liste sunt oamenii maturi, pentru că tinerii accesează dispozitivele electronice, întrebuințându-le în listare. Și aceste preocupări mărunte – în viziunea acelorași studii – contribuie la calitatea generală a indivizilor, precum și la îmbunătățirea vieții intelectuale și emoționale.

Până nu demult, scrisorile asigurau legătura dintre membrii familiilor. Eu însumi, în timpul serviciului militar, așteptam, cu sufletul la gură, alături de ceilalți camarazi, sosirea furierului, care striga, de pe scările unității, numele fericiților destinatari. O bucurie mai mare nu era: de asemenea, prin lectura acelor pagini, mă deconectam, atras de preocupările alor mei și ale altor cunoscuți (relevate de rânduri). Nevoii de corespondență i se răspunde, în prezent, cu mai multă promptitudine;

(Va urma)

Clasa a VIII-a

Studiam (la clasă) Cântarea României de Alecu Russo. Am cumpărat un caiet studențesc și am început o compunere, cu o temă asemănătoare autorului pașoptist. Învățam comentariile și gramatica pentru admiterea la liceu, dar scriam vârtos despre România fictivă (din păcate, nu mai dețin nici acest caiet).

La istorie, aveam o profesoară deosebită, pe doamna Pleniceanu – delicată și generoasă. În lucrările de control, la care luam numai nota zece, aveam o parte de introducere (care-mi aparținea): descriam subiectul, cu talentul pe care doamna Joița susținea că-l am. De ziua mea – chiar mi-am notat pe cartea Românii supt Mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu -, doamna Pleniceanu mi-a întins mâna și m-a felicitat pentru ziua aniversară.

(Va urma)

Începutul

Până în clasa a VI-a, am fost de partea cealaltă a baricadei, numai în tabăra cititorilor, fascinat de basme, reviste pentru copii, benzi desenate. Străbăteam lecturile suplimentare de la sfârșitul manualelor, în vacanța de vară, când nu mai găseam prin casă volume de lecturat.

Nu aveam vreun scop, fiind și copil: „înțelepciunea mea era jocul” (parafrazare a spuselor lui Lucian Blaga).

După clasa a V-a (destul de grea mi s-a părut – pierdusem contactul cu limba engleză, din cauza deficienței școlii de la acea dată: aceasta însăși este o poveste), ni s-a schimbat diriginta, „păluga” – așa o poreclise mama, inspirată de înălțimea deșirată a acelei femei, pe care aveam să o revăd, peste ani buni, la un examen de bacalaureat, când eram evaluator în comisie etc. Toți din clasă eram plini de nerăbdare, fiindcă auzisem că vom avea o dirigintă nouă, profesoară de limba română; vasăzică, o lăsasem în urmă pe doamna precedentă, care ne surprindea cu subiecte pe lângă lecții, dar și cu o preocupare excesivă de sine (avea părul vopsit negru, unghii mari, trasate cu strat gros de ojă, purta haine colorate, bluză verde, fustă albă etc.). Mai dădea și note după ureche. Nu știai ce să înveți, de unde să începi și unde să te oprești…

---

A intrat în clasă o doamnă „așezată”, calmă, blândă, cu vorbă plăcută. Ținuta vestimentară era modestă, nu departe de cea a mamelor noastre. Manualul se deschidea cu un text de Ion Creangă. Doamna Elena Joița (ni s-a prezentat) ne-a întrebat cine vrea să citească. Am ridicat mâna și m-a pus. La sfârșitul orei, ne-a dat sarcină pentru acasă, într-un stil nemaiîntâlnit de noi, până atunci: pe un caiet separat numai de teme, să efectuăm de la un exercițiu (din manual) până la douăzeci.

Ora următoare, ne-a luat caietele, pentru corectat. Când ni le-a adus, am citit observațiile din marginea exercițiului meu, care sunau cam așa: Ai citit atât de bine un text dificil, de Ion Creangă și nu mă așteptam să rezolvi numai un exercițiu. Eu te credeam cel mai bun. M-ai dezamăgit.

Stăteam singur în sufragerie, eu, în fața paginii dojenitoare, al cărei glas îmi ajunsese în suflet și m-a făcut să tac eu în mine însumi. A fost liniștea rușinii față de o doamnă competentă, care mă aprecia în mod vădit. De atunci înainte, nu făceam douăzeci de teme, ci treizeci.

În trecerea vremii, se aplatizase și acest moment. Redevenisem același copil – dornic să mă impun, în meciurile de fotbal. Mă înscrisesem la echipa de juniori a Craiovei.

---

Prima lucrare de control din clasa a VI-a

Doamna Elena Joița ne-a luat prin surprindere, într-una dintre zile: lucrare de control. Tema: să facem o compunere liberă, despre un colț de natură sau ce dorim noi.

Mi-am început compunerea din tinda casei (de la Cleanov), de acolo de unde mă uitam, în izolarea mea creativă, la dealul Banița, în a cărui vecinătate, fremăta lunca fostului boier, Bumbaru.

Am pornit spre luncă. Din depărtare, copacii păreau ostași zdrențuiți în lupte. I-am întrebat de… regele lor. Am ajuns în inima pădurii, în fața unui copac falnic etc. (Din păcate, nu mai dețin compunerea. Avea soră-mea un obicei! Când făcea curat, totdeauna începea cu foile sau caietele mele vechi și le arunca. Degeaba o certam, fiindcă, data viitoare, la fel proceda).

---

Talantul

Doamna Elena Joița ne-a adus lucrările. Striga numele tuturor colegilor, numai pe al meu, nu. Mai rămăsese o singură lucrare, a mea. A ridicat-o în dreptul ochilor, a citit-o și mi s-a adresat că am talent, că am imaginație.

Vorbele – primele de acest fel, pentru mine – au devenit stâlpi de susținere a personalității mele viitoare. Aspirațiile au devenit altele. Visam să ajung un mare scriitor, să fiu recunoscut pe stradă și să impresionez fetele de vârsta mea. Of! Dar cum? Nu eram decât un băiețel de unsprezece ani.

Vacanța de vară

S-a terminat clasa a VI-a. Am luat premiul al II-lea. Am făcut o fotografie, moment care se susține printr-o poveste*.

În vacanța de vară, am mers la țară. Acum, oriunde mă îndreptam, aveam cu mine „talantul” de la Dumnezeu (în buzunar) și despre care mi-a vorbit doamna Joița. Aveam o țintă / un vis.

În drumul către sat, parcurs într-un autobuz aglomerat, am prins un loc pe la mijloc. Am deschis caietul și descriam priveliștea mobilă, pe care o întrezăream pe geam.

Speram să fiu întrebat de ceilalți călători despre cele pe care le așterneam cu înfocare pe hârtie, dar ei, în majoritate lucrători la CFR – îi recunoscusem după șepcile și bluzele specifice -, moțăiau sau dormeau duși, astfel încât nu era absurdă posibilitatea să nu coboare unde trebuie, ci mult mai departe, după cât de adânc le era somnul.

---

1. Sora mea avea un coleg, al cărui tată lucra fotograf la ziarul „Înainte” (unicul ziar din oraș, în 1982 – de fapt, până în 1990). Tata l-a rugat să ne facă o poză, a familiei – ne aflam cu toții la premiere (sora mea avea numai premiul I), în curtea cu pomi seculari a Liceului Pedagogic („Ștefan Velovan”, actualmente). Mult timp, am nădăjduit că se va îndura acel individ și ne va oferi fotografia, dar, nicidecum. Poate că, așa cum am auzit ulterior, se afla sub tălmăcirea lui Bachus. În fața noastră, se ilustra o traducere ingrată a omului care, poate, în esență, avea calități. Indiferent de starea lui, noi îl respectam, dar el, nu. Întâlnit și întrebat, ulterior, despre fotografie, ne mai și amăgea: „Este gata. O trimit prin Daniel” (parcă așa îl chema pe fiu-său).

Nu am iești cu nimic în evidență în autobuzul plin de oameni care moțăiau, la întrecere unul cu altul, dar mă așteaptă bunicii. Sigur mă vor asculta și mă vor prețui pentru gândurile mele scrise.

Aveam o mină mai preocupată (presupun), eram și nerăbdător: voiam să ies în public* imediat, să stau pe scenă și să citesc din poemele mele – ca în Roma antică. Nu-mi dădeam seama că eram într-o societate comunistă, închistată în cultul personalității tovarășului egal domnitorilor etc. – de fapt, eram surd la astfel de „nimicuri” politice. Eu aveam visul meu și nimeni nu mă putea împiedica.

Eram fascinat (și am rămas până astăzi) de cuvântul „California” – un paradis se desfășoară în mintea mea, când îl aud: pomi verzi plini de roade rupte din soare (nu mere întrevăd, ci bulgărași de soare pe ramurile tinere).

---

*Primul public

Primul meu public a fost taina din drum, locul din uliță – poarta unuia sau altuia dintre vecini – , acolo unde țăranii se adunau și schimbau impresii, până târziu în noapte (în special, vara, după ce se uitau la filmul Dallas).

Eram în clasa a doua. Și în acea seară, am rămas, în vale, la bunici. La taină, am luat cu mine revista „Arici pogonici”, din care aveam să citesc femeilor adunate în drum și ele mă vor asculta cu sufletul la gură. Ți-ai găsit! Aveam o pagină în care era ridiculizat un funcționar de stat (ceva de felul că arde gazul de pomană). Am citit pasajul acelor femei, câteva dintre ele poate născute chiar în anul 1910. Purtau fuste negre, batic pe cap, înnodat sub barbă etc. Mi-am închis revista și am plecat în casă.

---

În casa bunicilor

Aveam caiete după mine…

Scriam ceva de felul:

„Într-o zi cu cer închis,

Când un soare înmuiat

în lumină -mbolnăvită de microb de nor

Mângâia, cam după poftă,

O natură primenită

în rochiță de crăiasă”…

Le citeam bunicilor, care nu aveau nimic de spus, spre disperarea mea. S-a nimerit, într-o zi, și moșica (sora tatei), care era învățătoare și am auzit-o pe mama Ioana (bunica): „Ai, fetiță, este ceva de poeziile lui?”. Moșica tăcea, atitudine care mă inhiba, dar, în spate, aveam susținerea doamnei Elena Joița (vorbele ei, care erau mai tari decât opreliștile). Refuzul mătușii (de a se pronunța) a scos-o cumva din țâțâni pe mama Ioana, care a repetat imperativ întrebarea. Puțin surprinsă, moșica a recunoscut că nu se pricepe. Ori așa era, ori nu era emoționată deloc… Eu am mers mai departe, cu visul de a ajunge să scriu și să public. Am trecut peste. Pentru mine, eu cel din interiorul meu, o laudă contextuală ar fi contat, dar nu a vrut să vină. Stătea (lauda sau părerea de complezență) închisă în cutia caracterului celei de la care speram mai mult.

---

Mirela*, o verișoară de rangul al doilea, durdulie și mai mare decât mine cu vreo doi ani – îi rețin perfect chipul de atunci (față rotundă, bucle negre, dantură cu strungăreață) – , îi vizita mai des pe bunici. În sfârșit, mi-am zis, cu Mirela pot vorbi despre… poezie.

„Trei caiete cu din astea (la poezii se referea) am și eu” – a sunat replica ei. A pus capac. Mi-a promis că mi le va aduce să le văd (nici până astăzi nu a mai ajuns). Mă învârteam, se vede, într-un mediu receptiv preocupărilor mele, dar aveam cărțile lângă mine: le deschideam (cum dai la o parte porțile misterelor), înspre orizonturi uriașe, care mă primeau cu surprize și aventuri, ale căror ecouri îmi îmbogățeau ființa. Cea mai interesantă concluzie era aceasta: după ce străbăteam cu ochii peisaje exotice și văile sufletești ale eroilor, îmi dădeam seama că nimic nu depășea puterea mea de înțelegere, dimpotrivă, eram încântat să escaladez cu sufletul vârfurile amețitoare ale lumii scriitorilor anteriori.