Călător


Din voința deplasării continui,
marinarii aflau un sprijin
în ideea regăsirii amurgului patriarhal.

Din pânze, avântul s-a abătut în pescăruși întâmplători.
La cea mai mică încetinire a vântului, băteau din aripi,
de spaima stagnării țipau,
iar când vântul sufla determinat,
își retrăgeau aripile din exercițiu, în somn.

Acum îmi aduc aminte
că în zori îmi șopteai despre o mare prietenie.
Ai certificat intenții comune de bine, cu vorbe trase de păr.

Mă simt înfrânt, 
dar nimic din spiritul meu 
nu acceptă finalul. 

Dacă moartea ar fi ca un somn, 
acum, pe seară, 
mi-aș ordona lucrurile
și m-aș întinde pe țărm, să mor. 

Zbaterea în sine,
de a depăși problemele,
ea însăși este un chin.

Îmi fuge gândul în vremea trecută,
pentru comparații:
eram atât de lipsit de arme! 
Astăzi, nimic (din ce mă solicita) 
nu mai are vibrație.
A pierit scânteia care mă aprindea,
precum și memoria dificultăților.

Oare ce era atât de important,
încât nici umbra faptului nu a mai rămas?

Am mai fost descumpănit,
însă nu aveam vârsta la care să pot spune
că am viețuit ceva pe suprafața pământului
și aș putea, discret, s-o întind.
„Voluptatea morții neîndurătoare”
are de unde veni. 
 

Cum am fi petrecut clipa de față, Luminem? 
Aș fi declamat la infinit, pentru sufletul tău... 
Uneori, 
m-ai fi stopat cu un dulce sărut. 
O, de-a pururi, casa ne-ar fi fost rai. 

Nu m-aș fi depărtat, niciodată, de tine,
fiindcă aș fi devenit gelos pe singurătatea ta,
fie și numai de o secundă. 
Aș fi gonit și porumbelul intrat pe fereastră, 
dar tu, cu blândețe, m-ai fi oprit:
-Îl auzi uguind? 

Pițigoiul ne-ar fi fost ceas deșteptător,
din piersicul înflorit. 
Privighetoarea, din ulm, ne cânta. 
În papuci de mătase,
îngerii ne-ar fi umblat, ușor, prin odaie. 
Focul din aripi l-am fi strâns în palme,
ca pe floare. 
Pe seară, am fi râs de fețele noastre, 
luminate de pâlpâirile stelare. 

O, Luminem, 
inima îmi este pustiită de chin. 

Calea farmecelor este veche.
E plăcut să beneficiezi de meșteșugurile magice,
însă cu mine ghid al cugetului tău,
umbra nu va mai fi îndemnată,
de ierburile rele ale pământului tesalian,
să iasă din mormânt,
bătrâna vrăjitoare nu va rupe infam, printr-o rostire,
pământul în două, nici nu va stinge, pe dată,
cercul lui Phaebus. După obicei,
luna este purtată pe cai de zăpadă.
Inimile nu depun iubirile descântate,
nici Amor învinsul nu se va depărta de pucioasa vie.

La ce ți-au ajutat, Circe, buruienile,
când vântul a dus navele?
Ai făcut totul ca oaspetele șiret să nu plece.
El a dat toate pânzele corabiei unei fugi sigure.
Tu putuseși să schimbi oamenii într-o mie de chipuri,
însă nu auspiciile sufletului tău: amorul de durată, nedorindu-l,
a stat în pieptu-ți. Când stăpânul Dulichiului dorea să plece,
chiar ai fi spus, prin aceste cuvinte, să rămână deja:
„eu nu te mai rog –
ceea ce anterior, îmi amintesc, obișnuiam să sper,
că tu ai vrea să fii soțul meu.
Ce poate fi ales mai puțin jurămintelor mele?
Fiică a Soarelui mare și zeiță, mi se părea că sunt demnă de a-ți fi soție.
Nu te grăbi! Cer spațiu pentru un joc.
Care este cauza plecării tale? Nu se înalță o Troie nouă,
alt Rhesus nu-și cheamă prietenii la arme.
Într-o liniște de pace,
voi rămâne singură, afectată de rana rea a vechii iubiri.
Pământul viitor se află sub domeniul tău.“

Ea vorbea, Ulyse dezlega nava.
Vânturile de sud au purtat cuvintele fără succes împreună cu pânzele.
Circe a alergat la preocupările obișnuite, de care, totuși,
amorul nu i-a fost atenuat.

(Poem apărut în Revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5, 2009)

TABLOUL I
SCENA I

[Într-un amurg, față-n față, Caesar cu un ostaș de rang superior. Din când în când, Caesar se așază la masă, ca pentru a scrie la De bello Gallico. Ostașul cunoaște o stare de neliniște.]
Caesar:
La marginea Imperiului, se află triburile barbare. Furia lor am recunoscut-o în felul de a doborî berbecii și capetele de pe umerii dușmanilor. Până și iepurii își pierd umbra în fugă, de frică. Înspăimântătoare sunt și vârfurile corturilor. Păsări în plutire își rănesc piepturile în parii de lemn. Sângele, deprins cu zborul, alterat de culoarea văzduhului și de fulgerarea coamelor, înghite căderea mai repede ca pieptul din care țâșnește. Precum sulițele, aproape de țintă, încetinesc spre sfat, așa, din pornirea-i grăbită, sângele se oprește pe porii cortului, ca spre pipăire și absorbire a publicului de vietăți… Și-n planuri fixasem cucerirea Daciei. Căi de lapte îi străbat munții. La umbră, păstorii își trec degetele prin plete, degete noduroase, deprinse cu apucatul oilor de burtă și de cornițe.

SCENA a II-a
[Intră un grup de ostași.]
Caesar:
Așezați-vă aici lângă mine. Hai să vorbim. V-ați primit salariul? Urma de târnăcop, precum o carte de joc, zace într-un bulgăre salin. Și n-aveți habar de ocnaș. Peste mișcările lui, zeii risipesc sare.

Un ostaș [apărând din colțul stâng al scenei, din penumbră. Vorbă misterioasă. Caesar, mai spre dreapta; în față, ostași înalți în gri, într-un fel de semicerc]:
Nemuritorule, am muncit în ocnă. Înainte de a ține piept barbarilor, am înfruntat imperiile de ură ce răsăreau în sufletul meu. Recunosc în pumnul de sare, felul leneș al săpăturilor mele. Forma tăieturii demască tristețea de atunci.

SCENA a III-a

[Ostașii pleacă. O torță strălumină în seară. Cort de campanie.]
Caesar [singur]:
M-a tulburat sugestia militarului meu. N-am bănuit să aflu lângă mine o respirație sărată. Am încercat să-i ofer, spre ascultare, vorbe despre viață… N-am găsit. Să-mi arunc o privire pe biografiile celorlalți. [Se uită pe niște pergamente. Citește, murmurând ca pentru sine. Puțin visător, rostind un fragment]: În afară de zăpadă, miel rătăcind, de a cărui blăniță, aburii nașterii se agățaseră călăuzitori, reconstituind în spațiu răsuflarea vie a animalului. L-am numit pentru sacrificiu, dar altar îi vor fi propria rătăcire și frigul întunecat. [Revenind asupra biografiilor]: Iată, Lorenzo nu suportă scutul. În timpul bătăliilor, spune, își zărește, în luciul scutului, fața rănită de lacrimi. Se înfurie foarte mult, după luptă nemaiavând nici o putere, nici măcar pentru un rând către familie… Altul nu suportă coiful. Își amintește de papagalii Africii. Cu strălucitorul coif pe cap, se crede în colivie, și începe să cânte în toiul luptelor. Mare minune că n-a fost răpus.

SCENA a IV-a
[Un ostaș dă năvală în cort]:
Barbarii la răspântii!

Caesar [către soldatul său]:
Te-ai speriat rău.

Ostașul [liniștit, cumva sigur pe el]:
Nu, stăpâne. Am adus vestea cât mai repede la urechea Caesarului. Ostașii așteaptă decizii. Înghit cu noduri mâncarea. Vor să primească lupta cu limpezimea ordinelor în minte.

Caesar [calm și serios, aplecându-se asupra pergamentele desfășurate dinainte-i]:
Tactica va fi de apărare. Când fluxul dușman va izbi în scuturile primelor rânduri, voi din flancuri veți da strigăte ample de intimidare. [Parcă abia acum realizând mesajul adus mai înainte de ostaș]: înapoi, înapoi, nu afecta voința mea de învingător cu vești de acestea care, din frecvență, au devenit banale. Dovedește că ți-a folosit instrucția în școala grecească, dar și instrucția militară efectuată cu marșuri lungi și cu abuz de soartă rea, când ai buza umflată de îndurare a următoarelor gânduri: „voi fi și mâine-n picioare, prin voie zeiască?”. Dar în antrenamentele de luptă înveți să ignori pornirile de predare. Eu te prețuiesc, ostaș. Nu-ți mai pun întrebări. Iată planul, îndreaptă-l spre ochi. [Îi conferă planul]. L-ai memorat? Pornește spre comandanți și du memoria planului. Vezi să expui limpede traseele. Să n-ai vreo teamă de începutul luptei. Voi fi acolo, după obicei. Eu sunt o lupă mare și văd dublat în voi inima ce vă rostește curajul ori teama. Tot noi vom câștiga. Pentru începuturi, s-așteaptă să confundați o pasăre de curte cu penele din coif pe care să le smulgeți spre a vă mângâia pe burtă de plăcere în umbra sălciilor. Și ei, cu mâinile pe arcuri, ca pe butoane, să declanșeze săgeți în pieptul vostru cu bătăile inimii dând spre rațiune trăiri de inocență. Pentru ei, doar Caesar e catargul deșteptător de surle, de curaj în suflet. Apoi, avem în față zei cu puteri mai mărunte ce n-așteaptă decât să fie integrați în Pantheonul nostru și sigur nu vor da puteri, nici cât pot ei furniza la maxim, celor care le aduc jertfe și le ridică altare în piepturi și-n real… Plutește peste Cetate o presimțire de religie nouă. [Ostașul dă să plece. E cu spatele]. Dar așteaptă, ostaș, am rostit un fragment din Eneida. Umbra lecturii a revenit în vorbele mele. Poate vei pleca mai posomorât. Așteaptă să rostesc un pasaj mai luminos din Georgice.

Ostașul:
Dar nu m-am împovărat de tristețe sau umbră. Am treizeci și de ani. Aștept o bătălie serioasă. Mă bucur că sunt aproape de Caesar prin destin. Iartă-mi topica. Nu vreau s-ajung la serafica-ți poziție. Sunt cavaler, și-atât. În mine aud doar ritmurile în care aleargă armăsarii. Altfel, e pace-n mine. Îi mulțumesc fatumului că m-a apropiat de strălucirea unui mare general.

Caesar [ieșind]:
Ostaș, să ai pe cal o inimă ușoară. O măsură prea mare de curaj va da peste cap un corp barbar de oaste.

[Stupoare pentru ostașul rămas singur, într-un unghi]:
Un plan de apărare cu șanțuri în jurul taberei… A visat Caesar?

Vinerea trecută, în timp ce Liviu J. mă întreba, la telefon, dacă i-am citit cartea, iar eu îi spuneam că nu, pentru că nici nu am luat-o din mașină: „Ia stai să mă uit! Poate o și prezint undeva”, am descoperit că am pană la roata din spate, pe stânga. Mi-a pierit entuziasmul, devenind preocupat de felul în care voi manipula compresorul din portbagaj (nu-l mai folosisem niciodată). Am încheiat convorbirea cu Liviu, căruia, între timp, îi venise în minte o soluție, întrucât și-a depanat bicicleta, de câteva ori: „Vezi că este o pastă care”…

Am intrat în casă, am deschis televizorul, pentru a urmări meciul Craiovei (eu țin cu ambele echipe Craiova) și l-am sunat pe Tavi Marcu. (Îl întâlnisem, ultima dată, în parcarea din fața blocului său: ținea compresorul, identic cu al meu, în mână, pentru a verifica presiunea din pneuri). M-a asigurat că este o nimica toată, că, indiferent cât de lăsat este cauciucul, compresorul îl ridică. Apoi, am discutat, timp de o oră. Între altele, Tavi a făcut o constatare inedită: standardul de viață este superior celui din anii nouăzeci. După calculele lui, raportate la prețurile unei mașini medii și ale benzinei, suntem cu peste cincizeci la sută mai sus decât atunci (adică ne-am permite mai multe, este mai bine în prezent). „Gol!” îl aud. „Unde?”. „A dat Craiova gol”. Deși urmăream același meci, acțiunea era pe la mijlocul terenului, la televizorul meu. Decalajul provenea de la semnal – mult mai târziu se propulsa la mine. După aceste mirări în duet – eu chiar mă gândeam că am în telefon pe Nostradamus (am avut un astfel de gând, nu glumesc!) -, Tavi a schimbat subiectul: cum o ducea el ca student la Mioveni, înainte de 89, că nu-și putea achiziționa un abonament la specială (autobuz al fabricii unde lucra), întrucât nu avea buletin de oraș, că avea un program strict (deșteptarea la ora șase dimineața), că stătea la coadă să ia o pâine pe cartelă, cum se oprea curentul electric din senin, că nu știe cum a îndurat frigul, iar, astăzi, fiul lui cum simte puțin rece, deschide centrala etc.

Când l-am auzit vorbind despre frig, mi-am amintit și eu cum stăteam cu picioarele pe caloriferul rece, în sufragerie, așteptând ora nouă seara să „vină căldură”. Discuția m-a indus unui mediu bizar, similar celui din romanul O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell. De fapt, chiar în acel an eram.

Între timp, trimisesem mesaj amicului Alex B., dar, pentru că nu-l citise devreme (am expediat mesajul pe la 14,30), m-a sunat la 20,46: „Hai! că vin la tine. Mâine, am meseriaș la lucru și nu știu dacă pot scăpa” etc. „Eu sunt în pat, m-am încălzit și nu mă ridic nici de-al naiba. Unde mai e deschis la vulcanizare, la ora aceasta?”. „Hai, mă, că este. Uite, la ASCET”. „Ăștia nu au deschis nici sâmbăta, pe zi, darmite acum”.

A rămas să mă ajute a doua zi. Care zi, evident, a venit, ca toate din calendar, dar și Alex a sosit, pe la ora unsprezece.

Era ploaie și rece.

Am încercat, întâi, cu aparatul meu, conectat la brichetă. Nimic. Am verificat compresorul și la bricheta mașinii lui Alex: era bun (și nou); pentru a-l conecta la mașina lui Alex, aveam nevoi de o înnădire, executată cu dibăcie, bineînțeles, de către amicul meu. „Ții așa!” îmi indica, de zor, poziția degetelor. „Dacă mă pișcă, îi dau drumul”. „Nu, pentru că se face scurtcircuit și mi se afumă siguranțele”.

Cauciucul s-a umflat, Alex B. s-a dezumflat: „Cât de depășiți suntem!” mi se adresează. „Nu suntem în stare nici măcar o siguranță să schimbăm” (se referea la siguranța de la mașina mea. A constatat el că ar fi arsă). „Depășit ești tu. Eu mi-am asumat că sunt perimat în acest domeniu, dar tu, o legendă a fizicii, nu ai voie”. A tăcut, zâmbind.

„S-a oprit” m-a semnalat, panicat. „Ce presiune este, de 1,8? La presiunea aceasta, scrie în prospect, se oprește și, din acest moment, mai am șapte minute să ajung la vulcanizare sau opt kilometri de parcurs”.

Alex B. era surprins de informațiile precise pe care le declaram.

Am sărit în mașină, i-am mulțumit și am întins-o. Atunci, am observat că purtam amândoi geci de fâș.

După vreo doi kilometri, m-am uitat în oglinda retrovizoare… Eram urmărit, îndeaproape, de Alex B.

Am ajuns la vulcanizare… Era un singur lucrător, pe care abia l-am scos dinăuntru (o cameră curată, cu un tonomat de cafea, pe stânga). Parcă avea degetele prinse în display-ul telefonului. Părea ușor ciufut.

Imediat ce am descins înăuntrul vulcanizării, am fost tatonat de Alex B., pe care l-am prezentat drept o legendă a fizicii. „Oh! Fizica!” a reacționat manipulantul. „Am dat-o în bară”, m-am gândit. „I-oi fi adus aminte de școală acestui tânăr și nu i-o fi plăcut cartea”. Atmosfera a fost înseninată de amicul meu, relatând o poveste scurtă (parcă mi-ar fi auzit gândurile): „Toată lumea când aude de profesori, așa reacționează, fiindcă profesorul ce face? Îți cere să înveți și să te desparți de preocupările mai lejere”. „Nu, recunoaște tânărul, dacă învățam, nu aș fi ajuns aici”. Auzindu-l, mi-a părut rău și i-am vorbit despre cât de importantă este munca lui. Am fost completat de Alex B.: „Acum, noi suntem fericiți, datorită muncii dumneavoastră”. „Dar tu, m-am adresat lui Alex, nu ai stresat elevii, niciodată”. „Nu am pus presiune pe ei, cum puneți dumneavoastră în roată, adaugă Alex B., fiindcă, în facultate, aveam un profesor care ne spunea, mereu, că, datorită fizicii, a fost iubit de mama lui. Cum o veni și asta? mă gândeam. Ne-a dat explicația pe loc. Mama era vitregă. La ședința cu părinții, eram lăudat de profesoara de fizică și mama era încântată”.

Secvența a sunat ca un paradox; era și profundă și fără sens, însă, oricum, de ținut minte, prin morala subtilă: dragostea de carte suplinește orice – aduce în brațele vitrege căldura sufletească a mamei biologice.

Mai contează ce a urmat?

Mi-am luat rămas-bun de la Alex B., care se grăbea, fiind așteptat de meșterul din casă. Eu am plătit, bucuros să las ciubuc. Am ascultat Elvis în mașină și am făcut un raid prin oraș. Ploaia încetase. La orizont, razele soarelui țeseau o draperie aurie.

M-am uitat în oglinda retrovizoare… Eram urmărit, îndeaproape, de Alex B.

Am ajuns la vulcanizare… Era un singur lucrător, pe care abia l-am scos dinăuntru (o cameră curată, cu un tonomat de cafea, pe stânga). Parcă avea degetele prinse în display-ul telefonului. Părea ușor ciufut.

Între timp, de fapt, imediat ce am descins înăuntrul vulcanizării, am fost tatonat de Alex B., pe care l-am prezentat drept o legendă a fizicii. „Oh! Fizica!” a reacționat manipulantul. „Am dat-o în bară”, m-am gândit. „I-oi fi adus aminte de școală acestui tânăr și nu i-o fi plăcut cartea”. Atmosfera a fost înseninată de amicul meu, relatând o poveste scurtă (parcă mi-ar fi auzit gândurile): „Toată lumea când aude de profesori, așa reacționează, fiindcă profesorul ce face? Îți cere să înveți și să te desparți de preocupările mai lejere”. „Nu, recunoaște tânărul, dacă învățam, nu aș fi ajuns aici”. Auzindu-l, mi-a părut rău și i-am vorbit despre cât de importantă este munca lui. Am fost completat de Alex B.: „Acum, noi suntem fericiți, datorită muncii dumneavoastră”. „Dar tu, m-am adresat lui Alex, nu ai stresat elevii, niciodată”. „Nu am pus presiune pe ei, cum puneți dumneavoastră în roată, adaugă Alex B., fiindcă, în facultate, aveam un profesor care ne spunea, mereu, că, datorită fizicii, a fost iubit de mama lui. Cum o veni și asta? mă gândeam. Ne-a dat explicația pe loc. Mama era vitregă. La ședința cu părinții, eram lăudat de profesoara de fizică și mama era încântată”.

Secvența a sunat ca un paradox; era și profundă și fără sens, însă, oricum, de ținut minte, prin morala subtilă: dragostea de carte suplinește orice – aduce în brațele vitrege căldura sufletească a mamei biologice.

Mai contează ce a urmat?

Mi-am luat rămas-bun de la Alex B., care se grăbea, fiind așteptat de meșterul din casă. Eu am plătit, bucuros să las ciubuc. Am ascultat Elvis în mașină și am făcut un raid prin oraș. Ploaia încetase. La orizont, razele soarelui țeseau o draperie aurie.

DAN IONESCU, Vis Visus sau forța visului.
Poeme, cu un Cuvânt înainte de Dan Cristea. Craiova,
Editura Scrisul Românesc, 2008, 104 pagini.
Aflat la a cincea apariție editorială, girat – încă de la
debut – de autoritatea critică a lui Dan Cristea, Dan
Ionescu se prezintă – și de această dată – cititorilor ca
un poet foarte matur, convingător mai ales prin poezia de
idei pe care o practică, indiferent dacă sursa inspirației
sale se află în propria biografie, în lumea fascinantă a
bibliotecii (cel mai adesea), în texte biblice de maximă
semnificație, în aliajul (atât de viu) între vis și realitate.
„Important, / – spune poetul – pentru a gusta fericirea
fără margini a stării de vis, / este să nu imporți geometria
lumii reale / în spațiul oniric“ (protecție absolut necesară).
Deloc întâmplător se fac referiri în texte la Gorgias
Leontinul (485–376 î.Hr.), autor al unui tratat filozofic,
Despre natură, Aristip din Cyrene (435–355 î.Hr.), discipol
al ui Socrate, preocupat de etică și de mulțumirea sufletească,
Titus Lucretius Carus (95–55 î. Hr.9, autorul
cunoscutului poem filozofic De rerum natura de care se
apropie nu numai prin preocuparea de a alcătui un discurs
al esențelor din lucruri, dar și prin stilul limpede, echilibrat,
armonios, contaminat de lectura textelor clasice până
într-atât încât „între vis și limbaj / nu va exista vreo
nepotrivire“. Între toate, confruntarea decisivă pare să fie
aceea dintre limitat și ilimitat. Astfel, o limită ar fi propriul
corp material care „asimilează prin simțuri aspectul“, apoi
limita relațiilor care, odată ce se lasă definite, se opun
armoniei născute din dragoste, gândul / rațiunea ca limită
în calea VISULUI creator, cu „riscul de a rămâne în pragul
tainei“; zădărnicia „însăși e limita dorinței”, iar destinul –
ultima limită ce se încearcă a fi descifrată. E o poezie
grea de sensuri, dar nu mai puțin elaborată de un creator
experimentat și perfecționist. În poemele inspirate din
copilăria și tinerețea sa accentele elegiace sunt suficient
de apăsate, ceea ce nu exclude caracterul explicit de
meditație filozofică și pasiune erotică, ce îmbracă uneori
forma dramatică a rolurilor, constituindu-se ca o lirică a
măștilor, cu folosirea firească a simbolurilor și a sugestiei
muzicale, transparența imaginilor, limbajul de aleasă
noblețe și sobrietate.

Dinu Mirea, în revista „Pro-Saeculum”, Nr. 2 / 2009

Cu toate că Iona este supărat pentru că Dumnezeul lui e „milostiv” și „îndurat”, totuși mobilul încercării de a se abate de la porunca divină, îl regăsim dincolo de această mărturisire, care, să nu omitem, e rostită după ce el hotărăște: „acum, Doamne, ia-mi sufletul meu”. Deci, spre partea finală a capitolului, când asistăm la scena unei dezbateri mult mai crâncene, spre satisfacerea propriei ambiții de a fi săvârșit un oficiu de pedepsire a celor pe care i-a vestit. Pentru Iona, finalizarea misiunii ar fi însemnat distrugerea cetății Ninive. El se plasează cu fața la răsărit pentru vizualizarea „spectacolului”. În acest fel, își asumă cu adevărat postura de obiect. Crede într-un plan divin, prestabilit și ale cărui puncte să nu schimbe perspectiva de început, după avatarurile oamenilor. Cunoaște o frustrare pe care o va revărsa în gesturi de neliniște. Se mută de colo-colo, parcă pentru a se regăsi pe sine însuși.
Iona încearcă să se abată de la porunca lui Dumnezeu. Refuză limitele noi ale unui destin. O imposibilitate de a se ridica la presupusa sacralitate a misiunii. O inadaptabilitate. Vrea să fugă la Tarsis. Nu preferă destinația om. Totuși, se pierde cu frenezie între oamenii de pe corabie. Refuză providența. Niciodată n-a privit mai departe de el însuși. O căutare a libertății într-o condiție care nu pretinde mult. Dacă ar fi acceptat de la început misiunea, sentimentul de libertate ar fi survenit mult mai târziu și numai după ce Iona s-ar fi risipit destul cu mesaj între oameni, până la a se fi „lepădat” de sinele vechi și atunci n-ar mai fi avut bază de revenire, în cazul vreunei nevoi de energie. Dacă, pentru mai departe, ar fi pornit la drum cu energia prozeliților, nu și-ar fi pierdut cumva unicitatea? Din poruncă divină e înghițit de un pește. Interiorul peștelui e de fapt egoismul lui Iona.
Corabia nu e sfărâmată. E un semn că mai sunt speranțe. Fiul lui Amitai se poate prăbuși într-un gol de activitate. Dumnezeu îl chinuiește prin remușcările conștiinței. Iona se refugiază în suferința remușcării, precum și într-o stare de somn.
În Biblie, voința Creatorului acționează întru ameliorarea egoismului general, tocmai printr-o persoană cu o rezervă de individualism în construcție. Personajul biblic este sedus de respectarea propriului ritm existențial. Asumarea unei misiuni presupune altă febră. O libertate puternică tocindu-se în impactul cu închistarea umană. Creația nu acceptă, pentru încă o dată, intervenția artistului. Legătura: om – Dumnezeu, în ambele planuri, real și spiritual, ar duce, în cazul omului, la o forțare a limitelor, iar spargerea lor, benefică pentru Dumnezeu; în sfârșit, ar dispune de o entitate pe picioare și cu aspirații personale șterse. Dar Iona cultivă vocația anonimatului. Are capacități de conservare. Trăiește ispita de a se sustrage măreției poruncii supreme. Capcana – de a fi înghițit de un pește apărut din vâltoarea pedepsei. Monstrul marin este o traducere în formă concretă a egoismului uman. Dumnezeu cere libertate pentru credința numai în el însuși, pentru asigurarea unei justiții.
Pentru Iona, personajul lui Marin Sorescu, a pescui înseamnă libertate. Prin pescuit, dă curs liber calităților personale în acest domeniu. Dar nu se gândește și la instinctul de libertate al peștilor. Uriașul pește apare ca o întruchipare a zbaterii, pentru a se elibera din plase, a atâtor pești prinși. Gestul de a aduce lângă el „un mic acvariu în care dau vesel din coadă câțiva pești” mimează dorința libertății de a reuși ca pescar. Dacă nu pescuiește, redevine singur, captivul unui monolog.
O sursă a calvarului celor doi Iona, neîncrederea. De exemplu, eroul lui Sorescu nu observă peștele din spatele lui. O neîncredere în ocazia de a se afla, o dată, în fața unei mari prăzi. Un corespondent mitic – Prometeu. Acesta a beneficiat de libertatea de a stăpâni. Va fi înlănțuit, dar căderea e a cuiva împlinit, capabil să trăiască forme infime ale libertății, privind fărâmele de ficat purtate în plisc, din înlănțuire, de vultur. Vulturul este un vehicul între suferința lui Prometeu și măreția lui Zeus.
Însă, încoace de acele timpuri fabuloase, destinul lui Ovidiu.