De dimineață, am mers în biserica la care slujește preotul poet, Cristian Muntean. I-am auzit vocea în difuzoare, încă de la intrare. Lumea stătea la rând, pentru a pune lumânări la icoane. Mulți dintre enoriași îl îmbrățișau.
M-am înscris în rând și am ajuns față în față cu prietenul meu, pe care nu-l mai văzusem de anul trecut, de la turnirul de poezie din Grecia.
I-am cerut niște păștișe. Mi-a recomandat să le stropesc cu vin și să le mănânc până duminică.
S-a dus în altar, de unde s-a întors cu un volum de versuri, pe care l-a publicat anul trecut. Nu mai puteam bea o cafea împreună, fiindcă avea de făcut niște cumpărături, pentru un eveniment.

Cu starea de bine dobândită în urma revederii, am ieșit din biserică și m-am îndreptat spre piața orașului.

Pe seară, am mers în partea nouă a orașului, pentru a intra în mall-ul de acolo. În drumul parcurs pe jos, am zărit Teatrul Sică Alexandrescu, pe care l-am fotografiat. Am simțit o emoție elevată la vederea clădirii.
La intrarea în mall, am manevrat acea ușă rotativă ca în filmele de comedie vechi, din anii ’20 ai secolului trecut, când protagoniștii se șicanau în cadrul ușii.
Pe scările rulante, am văzut fetele de la handbal, echipa Dunărea Brăila.
Nu am luat nimic din magazine. Eram și puțin dezorientat, din cauza amplorii interiorului și a mișcării continue a oamenilor.
Nu am mai revenit la hotel pe jos. Obosisem în plimbarea anterioară… Am luat un taxi. Șoferul era destul de ursuz. L-am întrebat despre stadion. Mi-a spus că nu mai există.
— Nicio șansă! mi-a replicat (după ce i-am mărturisit că sunt din Craiova și sper la… campionat). Va umbla Jiji la arbitri și tot ei vor lua campionatul.
Câtă dreptate! Dar am bănuit că are dreptate, încă de când l-am auzit.

Am mers în Poiana Brașov. Nu am avut unde parca, fiindcă toate locurile erau cu plată și nici nu știam exact ce ar merita vizitat. Am străbătut stațiunea și am remarcat hotelul „Simona Halep”. Apoi, am decis să mă îndrept spre Râșnov.

Pe drumul îngust, am observat câteva mașini de raliu — se pregătea Raliul Râșnov. Am încercat să ajung la Cetate, dar doi inși, care rupeau bilete, mi-au spus că este închisă. Fără să cobor din mașină, am pornit direct spre Brașov. Undeva, deasupra orașului, am găsit un loc de unde să-l privesc de sus și am oprit pentru câteva minute.

Poetul Cristian Muntean m-a sunat din nou, pentru a ne întâlni la o cafea, dar am amânat întrevederea pentru ziua următoare.

Spre seară, m-am îndreptat spre un restaurant unde aveam rezervare. Pe trotuar, în geamul unei case, un copil vindea flori. Era puțin mai mare decât florile pe care le oferea.

În restaurant, am fost plasat într-un loc mai bun. Oricum, nu sunt un adept al decorului vechi, haiducesc, cu ziduri din cărămidă aparentă. După ce am ascultat, din nou, la difuzoare, pe cel care-l imită pe Gică Petrescu, am ieșit gândindu-mă că nu voi mai reveni aici: meniul e mereu același.

Fără să bănuiesc — intrând pe soare —, am descoperit că plouase destul de tare și se făcuse răcoare. Am trecut pe lângă Muzeul de Artă, care tocmai se închisese.

În drum spre hotel, am trecut din nou pe lângă același copil. Aveam un pachet cu mâncare — luasem ceva la pachet — și i l-am oferit. A fost surprins. A spus un „Mulțumesc!” firav. Mi s-a rupt inima pentru copil: era tot acolo, nemișcat. Și florile păreau să fie în același număr.

Opera poetului Ion Cristofor poate fi încadrată, în linii generale, în sfera neomodernismului, cu afinități spre reflexivismul existențial și accente simbolice și expresioniste, mai ales în volumele de maturitate. În primul rând, imaginile poetice sunt adesea vizionare, cu accente mitice sau cosmice, ceea ce apropie lirica lui de o viziune ontologică, frecventă în neomodernism. În al doilea rând, unele poeme evocă neliniști metafizice, spaime abisale sau viziuni ale descompunerii lumii, ceea ce duce spre expresionism. Ion Cristofor nu poate fi redus la un singur curent. El scrie dintr-o poziție de sinteză a tradiției lirice românești postbelice, cu deschidere spre poezia europeană, dar cu o profundă voce personală, care transcende clasificările rigide.

Unul dintre cele mai izbutite volume pe care am avut privilegiul de a le citi în ultima vreme, Peștele de sticlă (Editura Napoca Star, Cluj – Napoca, 2025), impune o lirică bazată pe observarea nemijlocită a realului. Autorul își extrage materia din spectacolul cotidian, dar o trece prin filtrul unei sensibilități care știe să vadă simbolul acolo unde alții nu surprind decât banalul. Astfel, cerșetorul aflat sub zid, în ploaie, nu este doar expresia unei lipse materiale, ci devine o figură aproape alegorică: nu lipsa unui acoperiș îl determină să rămână acolo, ci frumusețea tristă a ploii, ai cărei stropi îi par monede de argint („Stă ațipit sub un zid / cu mâna întinsă. // Picăturile de ploaie / cad / ca bănuți de argint” – Cerșetorul). Bibeloul în formă de pește, relicvă a unei epoci stagnante, își depășește condiția de obiect decorativ și se încarcă de o tensiune simbolică: prin repetiția inertă a discursurilor televizate, el pare că ar putea prinde viață, sugerând absurdul în care realul și iluzia se confundă („În sufrageria mătușii / pe o dantelă făcută de mâna ei / un pește de sticlă roșie / ascultă mereu / aceleași știri de la televizor / cu politicienii ce ne promit / marea cu sarea. // Luată de val, / mătușa mea crede și ea că într-o zi / peștele va începe să înoate” – Peștele de sticlă).  

Cu un gest aproape imperceptibil, dar încărcat de o greutate simbolică, poetul își leapădă cununa de pe frunte, de parcă ar simți anticipat povara unui premiu dobândit în agora elenă. În adâncurile subconștientului, tresare ideea că la porțile cetății ideale platonice, laurii ar putea deveni stigmat: „Recent întors din călătoria în Grecia / poetul înconjurat de sacre vedenii / și-aruncă în valurile râului întunecat / cununa de lauri / din ce în ce mai îngrijorat / că Platon  îl va alunga din urmă cu biciul / din cetatea sa ideală” (Pisica neagră). Gestul renunțării nu este o retractare, ci o formă de luciditate: e prețul plătit de cel care înțelege că adevărata recunoaștere nu se dă în agora.

Într-o lume sfâșiată de veșnice învrăjbiri doctrinare, unde guvernele se succed prin negație reciprocă, singura constantă rămâne credința – tăcută, dar neclintită, asemenea unui stâlp de lumină în bezna vremurilor. Tradiția religioasă, cu solemnitatea-i ritualică, retrasează anual pașii omenești ai Mântuitorului, ca o aducere-aminte nu doar a patimii, ci și a speranței. Și totuși, pe acest drum sacru, în preajma lui Iisus, umbrele vechilor tâlhari nu încetează să se ivească – mereu alții, dar mereu aceiași în duh, ca o fatalitate care însoțește condiția umană: „În fiecare an / ți se bat alte / piroane în brațe / și rămâi același / blând și iertător. // Doar tâlharii / de dreapta și de stânga / se schimbă / an de an. // Cei pe care noi, păcătoșii, îi alegem” (De peste două mii de ani). În acest raport dintre istorie și transcendență, credința încetează a mai fi o simplă consolare sentimentală și se înfățișează ca o formă de luciditate teologică – înțelegerea că destinul unei națiuni nu se judecă prin extensia teritorială sau prin succesiunea regimurilor, ci prin fidelitatea cu care oamenii au păstrat, neștirbită, în adâncul ființei lor, icoana Dumnezeului celui Viu, așa cum a fost revelat în Hristos și mărturisit de Biserică. Din trecutul istoric, nu dăinuie adesea decât o urmă – o pată de sânge, întipărită pe colțul unei file de caiet școlar, dar pe verso, acolo unde hârtia poartă ecoul nedeslușit al petei, se conturează, parcă în răspăr cu logica strictă a faptului istoric, prezența lui Dumnezeu, ca o pavăză. Dumnezeu rămâne, paradoxal, neînscris în cronici, dar mereu prezent în marginea lor. Pe filele manualelor, se adună evenimentele: bătălii, tratate, răsturnări de regimuri, însă cea mai profundă urmă nu este fapta, ci ecoul ei moral – pata de sânge pe colțul unei foi de caiet, întâmplător uitat de un copil într-o sală de clasă. Pe verso, acolo unde lumina pătrunde filtrat, se întrevede un chip: nu zugrăvit cu aur, ca în icoane bizantine, ci schițat ca o prezență discretă. Deși a refuzat să joace după regulile noastre, Dumnezeu nu intră în conflict cu istoria, dar o însoțește, așteptând ca omul să aleagă între dreptate și arbitrariu, între jertfă și cruzime, între tăcerea complice și cuvântul mărturisitor: „Pe caietul de școlar / al fiilor tăi / istoria e doar o pată de sânge. // Pe cealaltă parte a hârtiei / Dumnezeu tace / ca și când n-ar exista” (O pată de sânge).

Peștele, ca simbol ancestral, este încărcat de multiple conotații: în tradiția creștină timpurie, el era semn al lui Hristos, o taină a credinței în vremuri de prigoană. Însă, odată transformat în bibelou, în ornament inert, el suferă o metamorfoză: din semn viu al credinței, devine obiect de vitrină, redus la funcția de decor, martor tăcut al unei lumi în care sensurile profunde sunt golite, dar păstrate ca amintire formală. Titlul volumului lui Ion Cristofor – Peștele de sticlă – este o emblemă încărcată de semnificații sociale și spirituale stratificate. În contextul cultural al României de dinainte de 1989, acest obiect decorativ – peștele de sticlă, omniprezent în vitrinele sufrageriilor modeste, printre milieuri și pahare nefolosite – devine un simbol al unei epoci încremenite între aparență și aspirație, între mimarea eleganței și precaritatea reală a existenței.

Lirica lui Ion Cristofor nu inventează: ea revelează. O face cu o limpezime rece, aproape clasică, dar străbătută de un fior discret al neliniștii moderne. Prin acest volum, autorul oferă cititorilor o perspectivă rafinată și introspectivă, consolidându-și statutul de voce distinctivă în literatura română contemporană.

Cristi mă sună din Verona. Așteaptă autocarul, stă jos pe o bancă, lângă un McDonald’s.

— Stai că nu te mai aud bine… A căzut o fată, o liceană, de aici, de la festival. A dat cu capul de pământ — de iarbă, mai exact. Au venit colegii lângă ea, s-au strâns, s-au uitat. Abia acum a început să plângă. Ăștia, pentru orice, se duc la spital. Ia uite! Se agită: cheamă pompierii… ba nu, i-au pus o cutie de Coca-Cola rece, la cap. Acum râde. Nu mai are nimic. Păi o româncă? Dădea cu capul de piatră, o spărgea și zicea, cu mirare: „Ce piatră slabă!”… Stai, nu închide! Mă sună cineva… și nu știu cine.

Opera poetuluiLiviu Ioan Stoiciuse încadrează înpostmodernism, curent literar afirmat după 1980 și consolidat mai ales după 1990. Poezia lui se caracterizează printr-ovoce reflexivă, tensionată între existențialism și ironie, deseori marcată de un ton confesiv și grav, dar și de o distanțare critică față de clișeele poetice tradiționale. Stilul său recurge lafragmentarism, intertextualitate și autoironie, elemente tipice postmodernismului, dar păstrează șirădăcini în expresionismul interiorizat. În cel mai nou volum, intitulat cu o transparență semnificativă Mersul lucrurilor (Editura Limes, Cluj, 2025), Liviu Ioan Stoiciu se angajează, cu o gravitate sobră, într-un demers de descifrare a ordinii — sau poate mai curând a dezordinii — lumii, după o metodă care nu refuză luciditatea și nici nu abdică de la dramatismul interogativ propriu spiritului modern. Structurat tripartit, volumul pare a urmări, încă din prima secțiune, OMUL GOL (în sine: de ce, cum, când, unde, cât), un parcurs inițiatic: acela al omului liberat de straturile uzate ale convenției, pentru a putea contempla, cu obiectivitate, resorturile adânci ale realului.

Unul dintre motivele profunde ale acestei debarasări de acumulări — exercițiu de igienă spirituală și reîntoarcere la esențial — îl constituie, în viziunea lui Liviu Ioan Stoiciu, tocmai inocența originară a lucrurilor care l-au impresionat cândva și care, iată, persistă în prezent sub forma acelor „cioturi de amintiri pe deal, câte vrei, cioturi pline cu / cuiburi de insecte, înscrisuri / înregistrate la întâmplare pe dealul de deasupra // vârtejului” (Deasupra vârtejului). Aceste relicve ale unei percepții nealterate devin puncte de sprijin într-o tentativă de reconstituire a realului filtrat printr-o sensibilitate vigilentă, dar neîmpovărată. O condiție esențială pentru a putea urca, din nou, pe scara lucrurilor — cu acea perspectivă limpede, fără distorsiuni sau excese — este tocmai aceea de a se așeza deasupra vârtejului, acolo unde haosul se arată în întreaga lui goliciune destructurantă. Dar Stoiciu nu propune nici evadarea în abstracțiune cerească, nici înfundarea în materialitatea brută a lumii. Dimpotrivă, poziția privilegiată este cea mediană, cea a echilibrului — locul de unde se pot înțelege cele superioare și cele inferioare („nici în cer, nici pe pământ”), fără a cădea pradă niciunui extremism metafizic. Este o așezare în spiritul aurea mediocritas, idealul latin al măsurii, al centrului viu, de unde lucrurile pot fi gândite nu în dramatismul lor singular, ci în armonia tensiunilor pe care le presupun.

A doua secțiune, intitulată UN OM CA MINE (iarăși și iarăși: chestii personale), deschide o meditație discretă, dar densă, asupra eului. Autorul își desfășoară identitatea ca pe o fibră vie, înrădăcinată în gesturi cotidiene, în schimburi anodine cu cei din jur — acele „banalități” care, tocmai prin firescul lor, devin repere de autoidentificare. În subtext, pulsează un spirit de contrarevoluție, o rezistență tăcută și constantă acolo unde s-a aprins prima dată scânteia impulsului de a ieși din rând. Totul se încheagă într-o geografie intimă — un „canton” ales nu din retragere, ci dintr-o fidelitate față de un echilibru interior, ale cărui ritmuri devin unitate de măsură a timpului trăit: „la ce mă uit eu de fapt? La / aluatul sufletului locului și al celor plecați, amestecați, atârnați / în cuie, prinși în cercul amintirilor deșănțate / din copilărie, aluat frământat în / picioare de vizionari ca noi… Fac poze în 20 mai / 2006 cu tata, cu surioarele Mela și Ita – / aici a fost paradisul nostru” (Canton după canton).

A treia secțiune, O viață de om (în așteptare, aici și care încotro), se conturează ca o anamneză lucidă, o reconstituire interioară a unei traiectorii marcate de încercări, de clipe suspendate și de interogații asupra destinului. Nu este vorba de un simplu exercițiu de memorie, ci de un gest ontologic: o coborâre în adâncul unei biografii trăite cu febrilitate și cumpăt, în care prezentul devine prilej de interpelare a trecutului. Se distinge, în filigran, o succesiune de momente – unele apăsate de neputință și năpastă, altele înviorate de un licăr de speranță, ivit pe fundalul unui orizont mereu schimbător. Printr-o pedagogie tăcută a răbdării și, poate, prin harul unei ocrotiri divine, subiectul ajunge la un punct de epifanie, la o formulare care depășește simpla constatare: „străbat nemărginirea!”, exclamație care nu e sfidare sau o pretenție de măreție, ci o recunoaștere a unui efort de a rămâne fidel sieși, în ciuda vremelniciei („Dacă te întorci, mergi înainte și dai peste tine. Nu mai / face niciun pas. Poate ajunge la o învoială, / în sine, în particular… Acum ce / ți-a cășunat pe mine? Se ceartă singur. Nu mai fi / atât de amărât… Tot ce e bun îi e pus / la dispoziție, se simte în deplinătatea forțelor, în armonie. / Aș vrea să se scoată din minte, să nu mai sufere. / Ce rost mai are istoria lui? Cui face el jocul? E la mijloc / o inferioritate biologică – și suferă, / mai are de jucat vreun rol? Nesilit de nimeni…” – Străbătând nemărginirea).  

Titlul volumului, aparent simplu, ascunde în el o întreagă problematică: mersul – deci, dinamica, evoluția, poate chiar destinul — lucrurilor, adică al unei realități care, pentru a fi înțeleasă, trebuie mai întâi contemplată din afara haosului imanent.

Într-o vreme în care excesul, fragmentarea și ruina sensului par a dicta regulile jocului, el propune o întoarcere la o privire cumpătată, centrată, dispusă să renunțe la acumulări pentru a regăsi adevărul în semnele mărunte, dar încă vii, ale lumii.

În contextul operei lui Liviu Ioan Stoiciu, volumul Mersul lucrurilor se prezintă ca o sinteză matură a propensiunilor lui tematice și stilistice. Poet al revelației cotidiene, Stoiciu reușește aici un echilibru rar între tonul grav și prospețimea privirii. Dacă în scrierile anterioare apăreau mai accentuat angoasa, fractura interioară, căutarea unei verticalități imposibile, în acest volum se impune o voce care a traversat criza și vorbește dinspre cealaltă parte a neliniștii, cu o resemnare limpede, aproape senină.

Stilistic, discursul păstrează acel amestec de notație concretă și reflecție profundă, cu accente diaristice și trimiteri culturale discrete, dar fertile. Poemele devin loc al traversării – a timpului, a memoriei, a sensurilor – și al restituirii unei realități în care ordinea nu este dată, ci dobândită, cu efort și discernământ.

Într-o vreme în care excesul, fragmentarea și ruina sensului par a dicta regulile jocului, Mersul lucrurilor este un reper pentru cititorul care mai caută, în poezie, o formă de adevăr.

A doua zi, dis-de-dimineață, am purces spre Prima Școală Românească. De cum intri în Brașov, indiferent din ce direcție vii, zărești inscripții care trimit spre acest obiectiv. Ai putea crede, pentru o clipă, că se află chiar în spatele primei pancarte, dar, spre surprinderea mea, școala era puțin mai departe de hotelul meu.

Prima Școală Românească se află în aceeași incintă cu o biserică. Pe aleea ce duce spre ele, în stânga, turiștii pot observa câteva stele din piatră, gravate cu numele unor personalități ale orașului — unele dintre ele încă în viață.

În interior, școala cuprinde două camere și un hol. Clădirea este din cărămidă, cu pardoseală simplă, iar băncile păstrează urme de cerneală și sunt scrijelite de școlarii de acum mai bine de două secole. E o ironie în toate acestea: oamenii s-au stins, dar urmele lor firave — pete de cerneală, zgârieturi de condei — au rămas să le supraviețuiască.

Poetul Cristian Muntean, preot în Brașov, biserica din centrul vechi, de lângă KFC, mă sună pentru a doua oară; rămâne să ne întâlnim în următoarea zi.

***În acest loc s-au tipărit primele cărți în limba română de către diaconul Coresi, s-a scris prima carte de gramatică românească de către Dimitrie Eustatievici în anul 1757, iar dascălul Costea a tradus primele cărți populare.

(Va urma)

Conform review-urilor, aleg pentru cină un restaurant de cinci stele, aflat chiar în capul străzii. Cobor destul de mult. Sunt întâmpinat de o tânără îmbrăcată în costum popular, care mă întreabă, cu accent moldovenesc, dacă am rezervare. Nu am, dar nu e nicio problemă.

Un angajat, și el îmbrăcat în ie, mă conduce spre masă. E puțin caraghios – dar dacă așa cere eticheta localului, n-ai ce-i face.

Interiorul pare desprins dintr-o cârciumă veche, de pe vremea haiducilor: stâlpi de cărămidă roșie, arcade, ferestruici înguste. Imediat ce primesc meniul, sunt servit, din partea casei, cu un platou de jumări, ceapă și pâine bună.

Lângă masa mea, doi bărbați, cu țapi de bere în față, discută istorie. Unul dintre ei, cu barbă, povestește despre bunicul lui, care a luptat pe frontul nu știu cărui război mondial.

Atmosfera e susținută de muzică de petrecere, în stil Gică Petrescu.

La plecare, fac rezervare și pentru a doua zi, la ora 17.

Obs. Deși restaurantul era de 5 stele, prețurile erau mai mici decât la terase.

În cel mai nou volum al său, Culoarea zilei – Jurnal poetic (Editura Agnos, Sibiu), Cristian Munteanu își încredințează gândul liric unei expresii sobre și concentrate, a cărei rezonanță este subtil amplificată de grafica lui Horia Țigănuș. Volumul se deschide sub semnul unei viziuni limpezi și emoționante: versurile evocă heruvimi care veghează de la fereastra copilăriei, vârstă înfățișată ca un edificiu miraculos, capabil, uneori, să pulseze de o viață lăuntrică, aproape suprasensibilă: „mansarda copilăriei a prins viață / de noapte / heruvimi cu ochii cât cepele / au rămas agățați de fereastra copilăriei” (Mansardă).