Pe drum,
țăranul,
căruia îi căzuse pălăria de pe cap
și voia să o recupereze din coșul căruței,
își îndeamnă soția să țină frâiele.
-Mai bine, pe-ale căsniciei!
îi răspunde, râzând.
-Preocupată mai ești să conduci treburile!
Poftim, preia-le tu!
-Măi om ce ești, am glumit!
-Eu, nu!
La orizont,
ca dintr-o căciulă de scamator,
hopa! și colina,
pe-al cărei spate,
potcoavele taie cărare.
Aranjându-și pălăria pe cap,
țăranul se duce spre cal: îi pune hamul,
să iasă la câmp, pentru semănat.
Parfumul boabelor de porumb
iese din săcui, precum cobra,
din coșul dresorului.
Femeia nu-și găsește opincile.
-Uită-le aici, sub pom,
îi strigă bărbatul cu of de supărare,
dar și de șagă, totodată.
-Cum ajung să mă încalț? întreabă ea,
bosumflată.
-Pe sârmă, dragă! Cine mai este ca tine?
O acrobată am și eu în curte!
-Dar, în spinarea ta, nu sui eu?
Ascultător,
țăranul își ia în cârcă soața,
precum apa se îndreaptă spre mal,
alunecând pe spinarea peștilor.
-Dar, omule, nu puteai să mi le aduci
la scară tu?
Ți-ai omorât spinarea degeaba! Și, la câmp,
îmi vei striga, toată ziua,
că ai obosit din culpa mea.
-Ia, du-te, femeie, mai încolo
și mă lasă! O împinge, ușor, înspre casă.
M-oi descurca eu și de această dată.
Femeia rămase acasă, la somn.
Îi va duce, mai târziu, ulciorul cu apă.
Rămase la somn?
S-o creadă ea!
Bărbatul o smulge ca pe floare
și o așeză în căruță, pe băncuță, lângă sine
și-i dă bice pe spinare bidiviului pur-sânge.
Se desfășurase în atmosferă,
sub formă de abur,
tronul lui Jupiter
și s-ar fi putut întâmpla
să-l inspir. Întărit de forța lui,
plămânii mei ar fi devenit mașini
de respirat secole
și istorii. Voința de a fi dictator
s-ar fi impus în ceruri
și trupul meu s-ar fi sublimat
într-o stare de fulger.
Nu este aceasta cauza
pentru care universul interior
este separat prin carne de lume?
Noi am fi numai voință,
suflarea mișcând pomii,
zborul cocorilor,
umbra de lângă obiect,
spre punctul central al vederii
de sine al nostru.
Penele din mâna scribilor
s-au transformat în pumnale,
aerul devenise teaca
din care s-au luat armele
care m-au rănit și, astfel,
mi s-a interzis să exist.
Republica a strălucit,
pentru scurt timp!
I am stolen by the taste of the deep
of some fish
that I devour,
and I am carried to the sea,
beneath the belly of a ship,
full of doves, of wax,
and barrels of sweet water.
Passing,
just under my nose,
an anchor falls. It traces,
in its plunge,
a straight line that,
if broken into thousands of tiny dashes,
would mean poems. I would gather them in sacks
to take them to the restaurant,
to read them to the ladies.
From the water,
looking upward,
I glimpse a blue globe,
spun under the moon by the Lord—
it is the sky!
I am vexed by a mist crucified on the wreck.
I try to unbind it, and it, a rebellious dream,
shatters; it cannot reach
enough of the heights…
Sunt furat de gustul pentru adânc
al unor pești,
pe care-i mănânc
și dus în mare sunt,
sub burta unei corăbii,
plină de porumbei, de ceară
și de butoaie cu apă dulce.
Îmi trece,
pe sub nas,
o ancoră. Aceasta descrie,
în picaj,
o linie dreaptă, care,
ruptă în mii de liniuțe,
ar însemna poeme. Le-aș strânge în saci
să le duc la restaurant,
spre a le citi damelor.
Din apă,
privind în sus,
întrevăd un glob albastru,
învârtit pe sub lună de către Domnu
- e cerul!
Mă agasează un abur răstignit pe epavă.
Încerc să-l dezleg și el, vis rebel,
se sparge; nu apucă să cunoască
destul din înălțare...
Gigel frolics around the yard.
He’s not a child,
but Agent 06.
His age is the reverse of the number above,
just like the house number on the gatepost.
He hopes for a quick nap in the hammock,
calming the ideas that took him wandering
through meadows and village fairs.
The heat weighs him down and nudges him;
otherwise, his mother can’t explain
his sudden landing in the grass
without some ancestral parachute.
The sound of his fall
brought everyone at the table to their feet.
Branches broke heavily from the plum tree.
They crashed down
along with the would-be napper.
“I’m fine!” Gigel assures the spectators,
as he gathers himself,
with his hands,
off the ground.
Gigel Spornic se zbenguie prin curte.
Nu este un copil,
ci agentul 06.
Vârsta lui e inversul cifrei de mai sus,
cum e numărul casei pe stâlpul de la poartă.
Speră la un pui de somn în hamac.
Căldura îl toropește și îi dă un ghiont,
altfel nimeni nu-și explică
aterizarea lui subită în iarbă,
fără vreo parașută ancestrală.
Zgomotul căderii
i-a ridicat pe toți ai casei de la masă.
Crengile s-au rupt masiv din prun.
S-au prăbușit,
împreună cu pretendentul la odihnă.
-Nu am nimic! Gigel Spornic îi asigură pe spectatori,
în timp ce se adună,
cu mâinile,
de pe jos.
I grip the first sturdy branch with my hands.
The third one seems safer.
I climb to reach it.
Oh, how I would sing!
Finally,
my gaze rises above the acacias,
towards Banita Hill,
stretched out like a camel's saddle.
I start to feel
as if I’m in a nest of boredom.
Mother hasn’t finished planting
the corn kernels in the ground.
How long can I stare into the distance?
How the company of the dove would have brightened my mood,
the one I just saw
stretching toward me
its neck with a thin black stripe;
its plumage shone
like a folk costume on a performer.
The cat meows somewhere in the distance,
and immediately
pulls me away
from the thought of being a bird’s chick.
I call out to my mother…
“I’m coming now!” she replied,
but,
instead of her,
came the age of today,
so distant from the day
when the walnut tree,
for me,
was the greatest empire,
gained in a moment of dreaming.
Mă prind cu mâinile de prima creangă
mai rezistentă.
A treia pare mai sigură.
Mă cațăr să ajung la ea.
Of, ce aș mai cânta!
În sfârșit,
privirea mea trece pe deasupra salcâmilor,
înspre dealul Banița,
înșirat ca o șa de cămilă.
Încep să mă simt
ca într-un cuib de plictiseală.
Mama nu mai termină de pus boabele
de porumb în pământ.
Cât să stau cu ochii în zare?
Cât m-ar fi înseninat vecinătatea guguștiucului,
pe care,
adineauri,
l-am observat întinzând spre mine
gâtul cu dungă subțire și neagră;
îi strălucea penajul
ca unui interpret costumul popular.
Pisica mieună pe te miri unde
și mă abate,
imediat,
de la intenția de a fi pui de pasăre.
Îmi strig mama...
-Vin acum! mi-a răspuns,
dar,
în locul ei,
a venit etatea de astăzi,
atât de îndepărtată de ziua
când nucul,
pentru mine,
însemna imperiul cel mai mare,
dobândit într-o clipă de visare.
When from the spinning planet,
a small fragment would fly off,
like a tile,
the sound of the trowel could be heard, fixing it back in place.
The mouths of volcanoes were sealed
with the palm of the protective god,
and the lava had no choice
but to murmur; the eruption
had spread across people's faces,
like stains.
In the pollen,
time ticked more slowly...
This space on Earth
has no cracks
nor depressions.
Several gods joined hands
and devised
nature's resilience against any erosion.
Daedalus,
founder of the famed lineage of artists,
had secluded himself in his workshop,
to explore his will to work,
which had, periodically,
gone on vacation.