Urmărind itinerariul literar al Alexandrei Târziu, de la primele exerciții de fină disociere analitică din Nu se poate preciza (1967) ori Nu-mi pasă (1969), trecând prin faza de subtilă tensiune epică din Sperietoarea din Hors (1979) și până la nuanțările reflexive din False obiecte prețioase (1998) sau Libertatea peștilor captivi. Scene globale (2006), se poate identifica una dintre constantele operei ei: vigilența critică, dublată de o rară acuitate a observației morale. Aflată astăzi la ceasul permeabil retrospectivei, scriitoarea ne introduce, prin cel mai recent op, Văzute și nevăzute la Casa Monteoru ((Editura Vremea, București, 2025), în penumbra și culisele anilor ’80, perioadă care a precedat exilul ei transatlantic.
Sub imperiul unei ironii distinctive, Alexandra Târziu își îndreaptă privirea îndărăt, către incinta mitică de la Casa Monteoru. Acolo, pe holurile solemne din Calea Victoriei, se perindă o întreagă suită de „monștri sacri” ai timpului: Eugen Jebeleanu, Dan Deșliu, Geo Bogza sau acea „serafică” Nina Cassian. Însă acești corifei ai literelor oficiale nu ne sunt înfățișați în ipostaza lor de statui imobile, ci sunt supuși unui proces de transfigurare ficțională prin care autoarea, cu un sarcasm sclipitor, le demască micimile, histrionismul și vulnerabilitățile umane.
Alexandra Târziu recurge la satira de circumstanță și totodată înclină spre pătrunderea mecanismelor socio-politice care au guvernat și bântuie încă destinul nostru public. Dincolo de verva polemică și de farmecul acid al portretisticii, ea cercetează persistența simbolică a efigiilor totalitare în mentalul colectiv contemporan și formulează o întrebare de ordin sociologic și istoric: „Cine sunt, cu adevărat, beneficiarii acestei istorii confiscate?”.
Volumul trezește interesul cititorilor, din cel puțin două perspective. Mai întâi, el readuce în prim-plan personalități ale vieții literare românești, ale căror intervenții în cadrul unor importante manifestări culturale, în special în perioada incipientă a regimului comunist în țară, sunt reconstituite cu minuțiozitate, datorită vocației narative a autoarei. Dialogurile, precum cel dintre Brunea-Fox și Geo Bogza, sau confruntările de idei, purtate de Petre Țuțea cu diverși interlocutori, pot fi considerate adevărate documente ale unui mediu mai puțin cunoscut astăzi generațiilor tinere.
În al doilea rând, Alexandra Târziu dovedește o apreciabilă vocație portretistică, prin surprinderea trăsăturilor fizice și etice ale scriitorilor evocați. Aceste schițe, realizate cu simț al observației și al nuanței, completează dimensiunea documentară a lucrării și-i asigură o autenticitate captivantă, care transformă lectura într-o veritabilă incursiune în atmosfera unei lumi literare de altădată.
Dialogul dintre Brunea-Fox și Geo Bogza este un micro-clivaj reprezentativ pentru destinele stângii intelectuale. Pe de o parte, discursul lui Brunea-Fox se caracterizează printr-o elocință colocvială, însoțită de o rigoare etică inflexibilă; el se dovedește incapabil să-și cenzureze sau să-și adapteze imperativele de justiție socială, cristalizate în deceniile de jurnalism de teren. Pe de altă parte, poziția lui Geo Bogza este marcată de o prudență strategică, determinată de statutul lui privilegiat în ierarhia noii nomenclaturi culturale. Cu toate acestea, dincolo de oportunismul aparent sau de autocenzura de supraviețuire, atitudinea lui Bogza trădează o adeziune sinceră, de factură utopică, la idealurile comunismului primar — o prelungire a spiritului revoluționar din avangarda interbelică, recalibrat însă dramatic la realitățile dogmatice ale epocii. Pentru a înțelege profunzimea acestei interacțiuni, este necesară contextualizarea celor două profiluri intelectuale prin prisma evoluției lor din perioada interbelică spre cea a obsedantului deceniu și ulterior. Brunea-Fox (părintele reportajului literar românesc) și-a construit întreaga carieră pe o empatie față de categoriile marginalizate (de la faimosul reportaj Cinci zile printre leproși până la investigațiile din mahalalele bucureștene). Pentru Brunea-Fox, dreptatea socială nu era o lozincă de partid, ci o realitate trăită și documentată empiric. De aceea, spre deosebire de alți confrați, el nu-și poate aservi convingerile unui aparat de propagandă care promova o justiție socială de fațadă, dar care, în realitate, strivea individul. Refuzul de a-și reprima aceste valori demonstrează fidelitatea față de propria metodologie jurnalistică: adevărul de pe teren primează în fața directivei de cabinet. Geo Bogza reprezintă un caz mult mai complex de dedublare existențială și politică în perioada postbelică. Devenit academician, deputat în Marea Adunare Națională și o figură centrală a Uniunii Scriitorilor, Geo Bogza cunoștea perfect limitele toleranței regimului. Reținerea lui în fața tiradelor lui Brunea-Fox nu este neapărat lașitate, ci o tehnică de conservare a unui spațiu de manevră. Din poziția lui înaltă, Geo Bogza a încercat adesea să protejeze alți scriitori sau să intervină punctual, lucru imposibil dacă s-ar fi plasat într-o opoziție fățișă. Autorul Poemului invectivă și al reportajelor de revoltă din Tragedia de la Lupeni nu era un simplu profitor. El credea cu adevărat în potențialul emancipator al stângii. Pentru Bogza, comunismul reprezenta (sau ar fi trebuit să reprezinte) împlinirea visului avangardist de dărâmare a lumii burgheze și de reconstrucție a unei umanități demne. El refuza să vadă, din punct de vedere conceptual, deviațiile totalitare ale sistemului pe care îl gira, rămânând agățat de propria versiune idealizată a doctrinei.
Consemnarea memorialistică realizată de Alexandra Târziu transfigurează dialogul dintre Brunea-Fox și Geo Bogza. Interacțiunea dintre cei doi mari gazetari deprinde atributele unui simpozion similar structurii din Banchetul de Platon. Brunea-Fox își asumă rolul socratic — cel al interogatorului ironic, ghidat de o dialectică a adevărului etic imuabil, în timp ce Geo Bogza întruchipează complexitatea interlocutorului prins între seducția ideii absolute și constrângerile cetății. Schimbul lor de replici devine o punere în scenă a căutării semanticii dreptății, dincolo de bruiajul ideologic al epocii. În afara zidurilor Casei de la Monteoru, se află România stalinistă sau post-stalinistă, marcată de teroare, dogmă și cenzură. În interior însă, prin forța spiritului lor, cei doi reușesc să recreeze o insulă de libertate, unde ideile pot fi disecate fără menajamente. Brunea-Fox aplică, în varianta lui colocvială, exact această metodă asupra lui Geo Bogza. El nu-l atacă frontal pe un ton brutal, ci folosește întrebări sagace, nuanțate, își înțeapă amicul pentru a-l trezi la realitate. Geo Bogza este cel captiv în etajele superioare ale acestei scări conceptuale. El vrea să vorbească despre comunism ca despre o forță cosmică a regenerării sociale, o idee pură a frăției umane (așa cum o visa în tinerețea lui avangardistă).
Valoarea excepțională a acestei mărturii, transcrisă și dezvoltată de Alexandra Târziu, constă în salvarea demnității prin dialog: „Deși, mai rotindu-și o dată privirea-i de coțofană, Geo Bogza distinse un individ necunoscut, îmbrăcat în ospătar, în extrema stânga, lipit de o arcadă florală. Curând, silueta lui Brunea-Fox – prințul reportajelor de altădată – apăru din gangul lateral. Purta la gât o băsmăluță roșie cu flori, cum poartă cowboy-ii prin Arizona, ceea ce nu se știa dacă era OK într-o societate atât de libera și democrată și tot ce vrei. Din buzunarul de la piept îi răsuna discret un sunet muzical, un refren popular sau cam pe acolo. Când avea vreo conversație, îi plăcea cu muzică de fond.
- Ce mai faci, bătrâne? îl întâmpină Bogza, privindu-l cu gelozie camuflată.
Brunea își duse degetele la borul pălăriei de paie și surâse. Știa că nu toată lumea suporta distincția sau meritele altora, văzuse destule la viața lui. Provenea dintr-o înnăscută aristocrație, și tocmai de aceea trebuia făcut ceva cu el. Blond ca o flacără, scria cu zvâcnire de vultur, camuflându-și îndrăzneala sub o pudră de umor.
- Cum naiba a făcut asta de a scăpat de reeducare? se zbuciumau plevuștile.
- Uite ce scrie aici…, măi Gabriele: un om de cultură veche, rafinată, jurnalist de nădejde nu numai în misiune de a prinde hoți, dar și alte fenomene camuflate…ehei…
- Crezi că de asta ar fi scutit de propunerile timpurilor de azi?”.
Portretele iconografice realizate de Alexandra Târziu excelează prin acuratețea detaliilor fizionomice și de habitus. În acest context, imaginea lui Geo Bogza este monumentalizată după tipicul unui star din perioada clasică a Hollywood-ului. Autoarea refuză idealizarea abstractă în favoarea unei fizionomii a autenticității. Pentru publicul inițiat – cel care a împărtășit aceeași proximitate spațio-temporală cu personalitățile evocate –, aceste repere plastice activează o memorie afectivă colectivă. Recunoașterea imediată a efigiei validează acuratețea biografică și transformă portretul dintr-o simplu exercițiu scriptural într-un veritabil document de istorie culturală: „Geo Bogza se oprise ezitând în ușa restaurantului. Statura lui atletică, surâsul jovial impuneau de la distanță. Ca farul din Constanta, doar ochii i se roteau în spațiu. El era considerat mentorul tinerilor, judecătorul faptelor suspecte, dar și avocatul diavolului. Lui i te puteai adresa cu o întrebare fără să plătești pentru ea, gratis, mai ales că răspunsul era același: credeți în realizări, cine crede cu adevărat nu vrea să le și vadă; mai ales că nu toate sunt la vedere, multe sunt invizibile sau de neidentificat”.
Tehnica barocă aplicată unui scriitor din realismul socialist (proletcultism) creează o fuziune paradoxală. Fundalul industrial (mineritul, simbolul muncii titanice) este o extensie a operei poetice. Figura centrală a lui Deșliu emerge din acest fundal, fiind simultan produsul și creatorul acelei realități mitologizate: „Un bărbat sfios, însă plin de importanță, îmbrăcat în eleganța momentului politic, poate pentru vreo ședință de vârf, traversa restaurantul ținând în palmă un pachet mare ca un catarg. EI era scriitorul proletcultist Dan Deșliu, iar pachetul cu pricomigdale era comandat din timp la cofetăreasa tovarășa – doamna Candrea. Foarte mândră de produsele ei, ea nu primea comenzi chiar de la orice plevușcă. Or, tov. Deșliu mai plătea și regește, ce naiba, de aia luase Premiul de Stat, cea mai mare pleașcă din orânduirea noastră comunistă. Iubea cu înflăcărare comunismul și, după ce a scris Lazăr de la Rusca, a afirmat că și-ar da și viața pentru aceste timpuri noi și înălțătoare fabricate de invincibilul Vissarionovici. Lui i-ar da chiar și ceasul și paltonul. Ceea ce, îi șoptise scriitorul Bogza, nu era necesar, I.V. Stalin își luase demult aceste mărfuri”.
Spre deosebire de tehnica barocă folosită în cazul portretului lui Dan Deșliu, unde fundalul explică personajul, la Laurențiu Fulga, prozator marcat de experiența frontului și de cenzura epocii, fizicul lui devine ecranul de proiecție al unui parcurs existențial marcat de traume și adversități: „În mijlocul holului apăruse, ca din senin, scriitorul Laurențiu Fulga, cel care se întorsese din captivitatea ultimului război sub protecția diviziei Tudor Vladimirescu. Arăta ca un trunchi de ulm rămas în picioare pe câmpul golit de pădurea lui”. Din punct de vedere discursiv, stoicismul cu care Laurențiu Fulga își asumă acest destin este legitimat printr-o replică judicioasă, în care autoironia subtilă fuzionează armonios cu rigoarea argumentativă: „Cică ar trebui ca această viață, comună și mizeră, s-o trăim într-o manieră superioară, spunea el nu știu cui”.
Conform consemnărilor și grilei de lectură propuse de Alexandra Târziu, Nina Cassian frecventa Casa Monteoru și își etala explicit calitatea de adeptă a noii orânduiri. Poeta se distingea printr-o elocvență debordantă și analiza cu nonșalanță procesele socio-politice. Un element deosebit de interesant este continuitatea acestei atitudini cu prilejul unei călătorii în Statele Unite ale Americii: „Întoarsă de curând din America, unde fusese trimisă cu o bursă de merit, Nina Cassian afirma că reușise să reprezinte orânduirea aducând argumente cel puțin logice în favoarea unei democrații pure necesare. Și chiar dacă i se atrăgea atenția că democrația socialistă nu prea părea făcută pentru oameni, răspunsul ei era că nepotrivirea sigur se datora oamenilor care sunt cum sunt: inegali, incapabili, bănuitori și în general proști, neștiind să apuce nici ciocanul și nici secera, deși li s-a dat mură-n gură”.
Portretul creionat relevă o personalitate dotată cu un spirit de replică imbatabil și o rară capacitate de introspecție publică, poeta vorbind fără rețineri atât despre virtuțile, cât și despre defectele ei. Totuși, în spatele acestei dezinvolturi aparente, se ascundea presiunea sufocantă a aparatului de cenzură — o castă de critici dogmatici definiți plastic drept jandarmi ai regimului proaspăt instalat. Pentru a se sustrage controlului ideologic și decodificărilor univoce impuse de realismul socialist, Nina Cassian dezvoltă o ingenioasă formă de rezistență și autonomie estetică. Ea inventează o matrice lingvistică experimentală – cunoscută sub numele de „limba spargă” –, un idiom poetic ludic și abstract în spațiul căruia își va refugia și exterioriza creația lirică pentru o perioadă îndelungată, punând-o la adăpost de rigorile dogmatismului oficial: „Totul e atacabil. Tocmai de aceea am inventat limba spargă, pe asta n-o poate citi nimeni, i-am înnebunit pe toți criticii și filosofii și cercetătorii comuniști. Gata, la revedere atacuri”.
Alexandra Târziu recurge la o doză asumată de ficționalizare și sarcasm reflexiv pentru a contextualiza comportamentele scriitorilor din epocă. Portretizarea Ninei Cassian devine astfel un studiu de caz definitoriu pentru înțelegerea modului în care intelectualul de stânga a navigat între fascinația ideologică, privilegiile sistemului și salvarea prin experimentul estetic radical.
În definitiv, Văzute și nevăzute la Casa Monteoru se impune ca un document de excepțională valoare pentru recuperarea istoriei literare recente. Stăpână pe un arsenal retoric complex și pe o remarcabilă artă a construcției narative, Alexandra Târziu convertește discursul memorialistic într-o adevărată instanță critică. Prin această dublă vocație, recuperatoare și interpretativă, cartea are statutul unui reper semnificativ în câmpul literaturii memorialistice consacrate experienței totalitarismului și exilului românesc.
