Sursa: YouTube

Am început studiul la Urmuz din curiozitate. Mulți îl consideră cel mai mare scriitor român.

Din lucrarea cu Algazy&Grummer, singura imagine care mi-a rămas, imagine generică pentru semnificația textului, este a unui om cu plisc din lemn care stă la tejghea. De câte ori intră vreun client în prăvălie, Algazy, personajul configurat mai sus, plescăie mecanic, dar fără dinamică motrică. Grummer îl suplinește, dintr-o parte a prăvăliei, mai mult îl contemplă.

Am trimis unei reviste literare fabula Cronicari – am interpretat-o cu accent pe numele sonore aduse în discuție de către autor: Galileu, Aristotel ș.a. Atmosfera pe care mi-au inspirat-o versurile a fost de tip medieval, cu boieri pământeni, molcomiți la Istanbul în tratațiile cu zahar și cafea.

A doua operă antologată este Alice în Țara Minunilor de Lewis Caroll. Contorsionările lui Alice inaugurează categoria de supereroi din cinematografia mondială. Nu am decât următoarea viziune: interior grandios de castel în care o fetiță, îmbrăcată în rochie mov, asistă mirată la metamorfozele extravagante ale propriului corp, în timp ce un iepure alb raționează similar unui înțelept.

---

Teatrul de salon scris de Eugen Ionescu descinde din atmosfera burgheză de sfârșit de secol al XIX-lea a pieselor lui I. L. Caragiale. Subiectele protagoniștilor sunt urbane, pe teme culinare și de dragoste nespusă, dar bănuită.

Nu aș putea trăi în lumea lui M. Frisch, ai cărui eroi își poartă sâmbetele unul altuia cu viclenie și care, în numele nu știu cărei idei, sunt în stare să experimenteze în mod radical, fără a ține seama de siguranța semenilor. Explorarea tărâmurilor lumii de apoi, din perspectiva meseriilor deținute pe pământ de către protagoniști, conferă un aspect de epopee dramelor semnate de autorul german.

Așteptându-l pe Godot transmite un sentiment irepresibil de melancolie. Cei doi vagabonzi (în sensul propriu al cuvântului) nu au decât o singură soluție de a se salva de la ororile propriilor destine, anume să se angajeze, fie numai prin dialog, în existența acelora care le tranzitează orizontul și le acordă puțină atenție.

---

Romanul F este ca un aparat de cinematograf care proiectează pe ecran un film compus numai din scene absurde. De asemenea, personajele au o rutină definitorie prin care pot marca lectorul cărții. E de remarcat viziunea futuristă a lui D. R. Popescu.

EUGEN IONESCU

Eugen Ionescu a avut obsesia solitudinii. Absurdul pieselor își regăsește resursa în starea aceasta de singurătate pe care, în viața de zi cu zi, a mascat-o într-un fel.

Personajele din Cântăreața cheală nu sunt interesate să fie auzite de către conlocutori. Preocuparea lor este să vorbească despre orice le este la îndemână. Fiindcă poartă dorul ieșirilor în oraș, pe care nu-l colindă, întâi din comoditate, apoi din incapacități fizice neprecizate, inițiază discuții despre meseriașii activi ai urbei, întâlniți în rarele ocazii de perindare; soții Smith își îndreaptă atenția înspre un precupeț preferat, originar din cu totul altă parte a Europei, nicidecum din Londra, căruia i-au depistat o înclinație mai accentuată spre muncă și pe care și-l dau lor înșiși drept model de abnegație pragmatică. Pentru a-și augmenta opiniile, se referă la fiul lor care ar fi apreciat cândva, într-un timp nedefinit, anumite preparate culinare, ieșite din mâinile celui glorificat pentru iscusință. Referința la propriul fiu are un efect dublu asupra psihicului lor: pe de o parte, scapă de presiunea autismului caracteristic, despre care sunt conștienți că nu le face bine, dar și l-au asumat drept instinct primar, garant al sedentarismului în care se complac; pe de altă parte, aluzia filială reprezintă eticheta lor de normalitate.

De asemenea, psihologia protagoniștilor din drama Lecția este proprie autiștilor. Așa-zisul profesor predă o singură lecție, bazată pregnant pe instinctul său de ucigaș, anume de ce s-ar face vinovată victima lui, de o culpă abstractă, nefondată. El își trădează cognomenul „profesor”, pentru că nu are în plan să confere lecții adevărate, ci să ucidă, să caute un motiv pentru a-și anula eventuala remușcare. Eleva nu bănuiește pe cine are în față, întrucât nu-și dorește nimic, decât să dobândească preceptele necesare accederii la admitere. Ea are un obiectiv clar și altceva din jur nu o interesează, este ca un acrobat pe sârmă. Cea care percepe faptele și nuanțele comportamentului profesorului este slujnica; devine complice la crime din două motive: fie are nevoie prea mare de bani (de suma pe care i-o oferă angajatorul ei), fie consimte ea însăși la crime, în numele cine știe cărei porniri de care, totuși, nu e capabilă s-o comită, mulțumindu-se numai cu asistarea la ceea ce ea însăși ar întreprinde, anume să ucidă. Este de luat în calcul și varianta ca ea, slujnica, să fie extaziată să întrețină curățenia, iar dereticarea locului unei crime să-i confere satisfacția totală a propriei datorii (satisfacție concordantă măsurii a ceea ce s-a întâmplat în casă).

Piesa are și un substrat esoteric, iar profesorul este posibil să se considere un vameș al sufletelor înspre lumea de apoi, iar activitatea femeii în casă ar echivala, în această cheie de interpretare, cu brațul justiției imanente, eleva plătind pentru cine știe ce păcat al vreunuia dintre ascendenții ei (în viziunea psihopatului), deși, din unele didascalii și replici, se poate reconstitui ceremonialul creștin de înmormântare, antagonic unor astfel de idei de vendeta a sorții, peste ani și asupra altuia decât persoana care a produs păcate.

În piesa Rinocerii, vuietul turmei dezlănțuite pe străzi este ecoul solitudinii stranii trăite de către autor, însă pare o stare ademenitoare, pentru că un birocrat se aruncă pe fereastră în calea iureșului sălbatic, sperând a se agăța de spinarea unui animal, precum dinaintea instituției, apăruse una dintre colege, urcată pe rinocer, stăpână a furiei acestuia, imagine impozantă și în oglindă a monștrilor antici, jumătate om, jumătate animal, chiar a ceea ce englezii numesc „herianthrope”. Cei doi comeseni, pe care momentul invaziei rinocerilor în oraș îi prinde la terasă, devin atenți la micile detalii care marchează contextul neverosimil.

Arta lui Eugen Ionescu este aceea de a rata posibilul, din cauza dicteului automat care-l duce, inițial, într-o lume despre care nu se mai scrisese și, deodată situat aici, de a se apuca să o ilustreze, în amănuntele ei maximale, în stare să timoreze pe orice lector, deprins cu firescul lucrurilor.

Succesul pieselor lui provine de la dialog, a cărui vigoare deșteaptă din reverie, fie pe spectator, fie pe cititor, dintr-un motiv cât se poate de simplu: visul (cel trăit aievea și nu avut în somn), de preamărire personală sau de reușită într-o aspirație etc., fiind de o amploare inferioară celui elaborat de Eugen Ionescu, e înglobat și erodat de spectacolul viu de pe scenă. În mecanismul replicilor nemaiauzite, care transformă personajele moțăind ca niște zombi, în vedetele care atrag atenția tuturor celor din sală, pentru cât durează reprezentația, este prins elanul oniric și, astfel, niciun privitor nu mai consimte la propria-i evaziune ficțională, e mulțumit că s-a liberat, chiar dacă numai temporar, de sub tirania gândurilor și nădejdilor sale, frământările interioare fiind preluate și deconspirate de piesa în rulaj. Nu mai este nimic de făcut, decât a se minuna de jocul actorilor și de a se preface a nu fi aspirat niciodată la fantasme.

Spectatorul / cititorul se confruntă cu vârful oricărui vis pe care l-ar fi putut născoci vreodată cu mintea, mica lui poveste se regăsește într-o ramă, care este scena.

Certitudinea propriei biografii, al cărei specific, rezident în Franța, este, în mod paradoxal, generator de aporii, implică un sentiment de regret, din partea autorului, anume – de a nu se fi regăsit originar în țara în care trăiește și, de la un astfel de status existențial, apare nevoia de a notifica naționalitatea personajelor, deși o cauză a manierei ar fi intenția de a ajuta cititorul să le înțeleagă mai lesne acțiunile și vorbele.

Într-o clipă de neatenție, 
stând cu ochii pe mal, 
supărat că nu i-au căzut în plasă
pești babani,
Iona este înghițit de către balenă,
pe nerăsuflate: Haaap!

Liniștea,
așternută peste ape,
s-a spart ca un geam. 

În sfârșit, 
un sunet (după care tânjea), 
cumva, s-a produs,
dar el nu a apucat să-l mai remarce,
fiind halit. 

În burta balenei, 
Iona încă se distra. 
Își amintea de colega de școală,
a cărei poreclă „Balena” era. 

(Va urma)

-Iona! Iona! Iona! Pe malul mării, 
acest strigăt se înălța ca o torță
(care punea soarele în umbră,
prin intensitate). 
Când se pregătea 
să încheie verificările de sine, 
să-și asume 
propria singurătate,
lui Iona i se răspunde, totuși, 
din apropiere, însă nu de către ecou,
care intrase, parcă, în mormânt.

-Tu strigi la tine însuți?
Ai înnebunit? 
Se poate?

Nedumerit,
Iona se uită în jur.
Nu depistează nimic semnificativ. 

Preocupat de ceea ce îi picase în plasă 
(bolovani peste bolovani -
intrase la idei 
că marea este pe sfârșite), 
Iona, pescarul, 
nu observase 
că monstrul din ape îl pândea
(așteptând să-l înghită). 
Apelul la sine al omului 
se pierdea în gura căscată a balenei
și, de aceea, 
ecou la numele său nu afla. 

Dojana falsă venea din propriu-i gând, 
nicidecum de la vreo entitate
supranaturală,
în care el, oricum, nu credea;
era prins de alte idei, 
ale metempsihozei, 
de ceea ce mai auzise, despre aceasta,
pe acasă. 

„Dacă naufragiații ar țipa toți,
deodată”, gândea Iona,
„marea s-ar umple,
ca un pahar de apă
(pe care Neptun 
nu l-ar mai aduce
întreg la masă,
pentru a-și astâmpăra setea. 
Ha! Ha! Ha!).  
Apoi, s-ar putea crede 
că este o jelanie absolută.
Umflată de lacrimi,
marea ar răbufni în valuri, 
pe afară; a fost văzută 
ciocănind în uși,
cu un peștișor de aur, 
scos, ca o minune,
din palmele ei sărate.
Cum au deschis, 
oamenilor le-au intrat valurile în case,
răscolindu-le rafturile și viețile”. 

(Va urma)

-Iona! Iona! Iona! Pe malul mării, 
acest strigăt se înălța ca o torță
(care punea soarele în umbră,
prin intensitate). 
Când se pregătea 
să încheie verificările de sine, 
să-și asume 
propria singurătate,
lui Iona i se răspunde, totuși, 
din apropiere, însă nu de către ecou,
care intrase, parcă, în mormânt.

-Tu strigi la tine însuți?
Ai înnebunit? 
Se poate?

Nedumerit,
Iona se uită în jur.
Nu depistează nimic semnificativ. 

Preocupat de ceea ce îi picase în plasă 
(bolovani peste bolovani -
intrase la idei 
că marea este pe sfârșite), 
Iona, pescarul, 
nu observase 
că monstrul din ape îl pândea
(așteptând să-l înghită). 
Apelul la sine al omului 
se pierdea în gura căscată a balenei
și, de aceea, 
ecou la numele său nu afla. 

Dojana falsă venea din propriu-i gând, 
nicidecum de la vreo entitate
supranaturală,
în care el, oricum, nu credea;
era prins de alte idei, 
ale metempsihozei, 
de ceea ce mai auzise despre aceasta,
pe acasă. 
(Va urma)

Viața mea cu Luminem 
ar fi fost mai senină.
Of, ce povară este dragostea,
care se cuvine a-mi aduce 
bucurie interioară. 
Totuși, de ce-mi este tristă inima? 
De îndoială!

Cu Luminem nu aș fi ajuns 
niciodată jos,
nici nu m-aș fi gândit la atâtea probleme. 
Ea era blândă, 
cu ochi de porumbiță. 
Cât de mândră era de mine!
Și am rănit-o...
Nu mi-a reproșat nimic, 
niciodată. În continuare, a așteptat
să o ridic,
din oceanul vieții, 
pe corabia mea (cu pânze înălțate 
în visuri) și împreună să mergem departe, 
pe culmi, lângă vulturi. 
Acolo, în soare, m-aș fi refugiat 
sau oriunde sufletul meu
ar fi avut ambiție să fie 
rege al traiului în armonie. 
Și am stricat ansamblul, 
luând-o pe alt drum,
depărtabil,  
cu fiecare zi ce trecea,
de laptele și mierea 
întâmplării potrivitoare
cu Luminem a mea. 

O dată am atins stelele
și lumina lor m-a orbit.
Nu am mai văzut 
cât de grozavă era Luminem. 
 

-Iona! Iona! Iona! Pe malul mării, 
acest strigăt se înălța ca o torță
(care punea soarele în umbră,
prin intensitate). 
Când se pregătea 
să încheie verificările de sine, 
să-și asume 
propria singurătate,
lui Iona i se răspunde, totuși, 
din apropiere, însă nu de către ecou,
care intrase, parcă, în mormânt.

-Tu strigi la tine însuți?
Ai înnebunit? 
Se poate?

Nedumerit,
Iona se uită în jur.
Nu depistează nimic semnificativ. 
(Va urma)

„Din pomul vieții, 
anii au căzut ca merele” 
(își continuă monologul
Diogene). 

„Ce demon a sălășluit în mine, 
de am părăsit-o pe Luminem? 
Și pentru cine? Pentru o fată,
dând din cap, aiurea, 
pe scară! 
De către cine a fost insuflată opinia,
că este mai grozavă șuia? 
De atunci, 
m-am dus tot în jos, 
până în butoi. 
Nu am mai avut parte de dragoste 
adevărată. 
Dar ce înseamnă sintagma aceasta? 
Hai să fixăm!
1. Sufletul să fie ușor, 
ca pasărea în cer
și bucurie neprețuită 
să simți în piept. 
2. Ca Ulise în naufragiu, 
Doamne ferește!
de-ai fi, 
să ai de ce să te agăți, 
pentru a ieși la suprafață, 
anume, de ultima speranță: 
Penelopa-ți fascinantă,
zece ani și mai bine, 
te așteaptă dreaptă”. 

(Va urma)

Astăzi, 
când își întrevede fosta iubită.
nu mai simte nimic, 
decât indignare. 
îi vine să-și dea pumni în cap...
În loc să-și fi conceput teoria, demult, 
pe când tocea la Academie, 
el se risipea în trăiri profunde.
Se temea, vai! să nu fie părăsit. 

„Pentru cine am pierdut ani din junețe?”,
se întreabă în butoiul alegoric. 
(Va urma)