Patrulez (ca un soldat în post) prin fața Facultății de Medicină. Aștept rezultatul unei analize medicale. Este ora 7, 45 (a.m.). E destul de răcoare. Îmi închei nasturii de la haină. Pentru a mă mai elibera de stres, îmi arunc ochii pe telefon: vizionez clipuri cu ieșirea în stradă și explozia de bucurie a suporterilor napolitani (de aseară). Un tânăr înalt și masiv trece într-un balonzaid alb pe lângă mine. Tușește destul de tare (în dreptul meu): Pardon! zice. Nu mă sinchisesc, fiindcă nici nu m-am speriat și nici nu mă socotesc destinatarul eventualilor viruși, eliberați cu presiune în atmosferă de orăcăit (cam așa tușise), care își urmau calea dreaptă, eu stând în loc, pe trotuar, în lateral de individ. M-am uitat după el: mergea cam avântat (Nu cumva o fi având ceva la cap? m-am întrebat).

Pe bancă, stau picior peste picior. Observ că șireturile nu sunt petrecute prin ultima butonieră. Trag de ele. Reușesc să le înnod. Peste limba adidașilor, potrivesc marginile blugilor. Mă ridic din nou. Privirea îmi este atrasă de florile colorate, plantate pe etaje, chiar în spatele meu. Câteva plăci de gresie sunt sparte. Meditez asupra cauzelor: de la ploi să fi crăpat sau de la lipsa de iscusință a mozaicarilor? A doua ipoteză este plauzibilă. Îi și văd așezând, în grabă, plăcile ciobite și aruncând chit mult cu șpaclu (să nu se observe defecțiunea).

Îmi întorc privirea din nou spre stradă… O mașină este oprită, de minute bune, cu avariile pornite. Șoferul e plecat teleleu. Să i se fure acestuia ceva din portbagajul lăsat deschis și să mă întrebe pe mine cine i-a cotrobăit, atât i-ar trebui! L-aș dojeni pentru crasa-i neglijență, dar mai știi? Hm! Sunt indignat de felul în care a și parcat, total aiurea, într-un trafic aglomerat.

Atenția îmi este atrasă de un dialog pornit tare, ca la radio. Doi amărâți: unul, cu bandaj la nas și o plasă galbenă în mână, altul, cu piciorul în ghips, ajutându-se de un cadru… Unde se vor duce? Ce vor fi pățind? Fără să-l pot stăpâni, gândul meu, ca imprimanta 3 D, creionează situațiile în care ei s-ar fi rănit. Mă uit la fața celui cu nasul strivit: nu pare a unuia pus pe scandal, dar nici a unui bleg împiedicat. Îl prevăd suit pe-o scară, de pe ale cărei trepte, s-a prăbușit. Îmi schimb repede ideile, să nu mai cadă omul a doua oară. Dar celălalt? Este ceva mai înalt. Hm! Pare a fi schiat.

O studentă mă salută. Este un semn cald în frigul încă pregnant.

A trecut ceva timp… Niciun semn pe whatsApp, că analiza ar fi gata.

În fața instituției, mai mulți tineri fac poze. Au dat un examen de probă, înțeleg. Sunt bucuroși. Între ei, se strecoară și o femeie matură, mama unuia din grup. Matracuca le strică fotografia. Când o vezi îmbrăcată ca o puștoaică (ochelari, blugi strâmți – ori ea e ditamai balena, geacă, de asemenea, de blugi), mai că-mi vine să o iau de coada blondă și să o târnui: Vezi-ți de lungul nasului și treci în umbră! Cu siguranță, va posta imaginea pe Facebook, pentru cine știe ce destinatar secret, drag inimii ei – vulpe ciudată bătrâna aceasta, o ticăloasă.

Pe trotuar, cum privesc de sus, un nene pe bicicletă (ale cărei roți par de velociped) se uită în stânga insistent, înspre cei doi răniți, care, iată-i! se întorc: vor fi fost la un magazin de covrigi. La colțul străzii, tot de pe șa, bătrânul le strigă: V-am confundat cu cineva! Prin explicația gestului, și-a diminuat impertinența. Cei doi își duc durerea, mai departe: nu au zis absolut nimic. Au demnitate.

Pe bancă, se așază, între timp, un chelios mătăhălos. Răsuflă din greu. Crezi că se dezumflă. Câteva studente, ieșite în pauză, se depărtează de el.

(Va urma)