Particularități de construcție a personajului Iona (Caracterizare de personaj)

Dramaturgia românească de după cel de-al Doilea Război Mondial a reușit să se sincronizeze și să evolueze, în ciuda contextului ideologic și politic, în ritmul inovațiilor din teatrul mondial. Noul teatru este creativ, descătușat și imprevizibil, care evidențiază tendința regizorilor de a reactualizare a clasicilor.

Drama de idei neomodernistă „Iona” de Marin Sorescu, publicată în anul 1968 și inclusă în trilogia „Setea muntelui de sare” devine reprezentativă pentru ceea ce înseamnă modernizarea teatrului românesc din perioada postbelică. Autorul își construiește piesa în jurul unui singur personaj, renunțând la dialog, intrigă și la conturarea unui conflict exterior, trăsături care marchează îndepărtarea de regulile teatrului clasic.

STATUTUL SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL ETC. AL PERSONAJULUI  

Statutul social al protagonistului este dezvăluit încă din incipitul textului: Iona este pescarul ghinionist care consideră că își va putea influența norocul, iluzionându-se că va putea prinde peștele cel mare.

Statutul psihologic.

Voința puternică manifestată în lupta cu fatalitatea destinului se constituie într-o constantă psihologică a protagonistului. Întregul său comportament îi relevă dorința de autodepășire, într-un mediu ostil.

Statutul moral.

Viziunea despre lumea a dramaturgului se reflectă, mai ales, la nivelul statutului moral al personajului. Adevărata măreție a lui Iona constă în faptul că el nu se dă bătut în fața unui destin potrivnic. Soluția găsită și considerată cea mai potrivită este aceea a spintecării propriei burți. Gestul său nu trebuie interpretat ca o sinucidere, ci ca o evadare din propriul trup, ca eliberare dintr-un destin potrivnic. El a conștientizat, astfel, că adevărata cale spre libertate trebuie căutată în interiorul ființei.

RELEVAREA PRINCIPALEI TRĂSĂTURI A PERSONAJULUI, ILUSTRATĂ PRIN DOUĂ EPISOADE / SECVENȚE

Conștiința limitei este principala trăsătură de caracter a personajului sorescian.  

Prima secvență.

Primul tablou îl surprinde pe Iona captiv în gura peștelui. Spre deosebire de pescarul biblic, care a fost înghițit de monstrul marin, pentru că nu a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, pescarul lui Marin Sorescu se află, încă de la început, în gura peștelui, fără a fi săvârșit vreun păcat. Se observă, aici, ipostaza omului modern, damnat, încă de la naștere, la o existență limitată. De aceea, pescarul își încearcă norocul, așteptând să prindă „peștele ăl mare”, simbol al libertății, al cunoașterii absolute, al divinității. Pentru a nu se demoraliza, Iona simulează jocul divin în propriul acvariu, unde pescuiește peștii care „au mai fost prinși o dată”. Prin dialogul cu sine însuși, el cugetă asupra relației între viața care se scurge foarte repede și moartea eternă: „-Ce mare bogată avem! Ce moarte lungă avem!”.

A doua secvență.

Conștiința limitei este evidentă și în cel de-al treilea tablou. În interiorul Peștelui II, Iona îi va scrie cu propriul sânge o scrisoare mamei, prin care îi povestește că i s-a întâmplat o mare nenorocire. Cu toate acestea, îi cere să îl nască din nou, pe motiv că „ne scapă mereu ceva în viață”, totdeauna esențialul. Se observă în cerința lui Iona ipostaza omului modern care devine conștient de limitarea propriului eu, de imposibilitatea accederii la cunoașterea absolută.

DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE

În primul rând, piesa lui Marin Sorescu abordează, în conformitate cu estetica neomodernistă, o temă de factură filosofică, anume condiția tragică a individului, damnat la o existență solitară. Cu toate că, așa cum se prefigurează din titlu, opera amintește de personajul biblic, Iona, totuși, dramaturgul nu păstrează aproape nimic din povestea biblică. Autorul desacralizează mitul biblic, redându-l dintr-o perspectivă modernă.

În al doilea rând, subiectul dramatic este structurat sub forma unui solilocviu. Această formă de reprezentare reflectă viziunea despre lume a omului modern care își este singur partener de dialog, în universul în care îi este dat să trăiască. De aici, și conflictul interior pe care îl dezvoltă textul și anume o luptă a sinelui cu sinele. Piesa acumulează tensiune dramatică în momentul în care Iona realizează discrepanța dintre idealul său de libertate și damnarea de a trăi în orizontul închis al pântecelui de pește.

Nu în ultimul rând, trăsăturile de caracter ale personajului sunt puse în evidență atât prin modalitățile directe de caracterizare, cât și prin cele indirecte. Astfel, caracterizarea directă este realizată cu ajutorul didascaliilor, Iona fiind prezentat ca „un om foarte singur care se dedublează și se strânge după cerințele vieții sale interioare”. Totodată, comportamentul și replicile personajului se constituie în adevărate mijloace indirecte de caracterizare. Astfel, ambiția și perseverența actantului sunt trăsături ce reies din faptul că Iona își petrece întreaga viață într-o luptă zadarnică, dar continuă, cu destinul.

Concluzia.

În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Iona rămân reprezentative pentru viziunea despre lume a unui autor care a recurs la principiile estetice ale neomodernismului pentru a evidenția condiția tragică a omului modern.

(771 de cuvinte)

Particularități de construcție a personajului Iona (Caracterizare de personaj)

Dramaturgia românească de după cel de-al Doilea Război Mondial a reușit să se sincronizeze și să evolueze, în ciuda contextului ideologic și politic, în ritmul inovațiilor din teatrul mondial. Noul teatru este creativ, descătușat și imprevizibil, care evidențiază tendința regizorilor de a reactualizare a clasicilor.

Drama de idei neomodernistă „Iona” de Marin Sorescu, publicată în anul 1968 și inclusă în trilogia „Setea muntelui de sare” devine reprezentativă pentru ceea ce înseamnă modernizarea teatrului românesc din perioada postbelică. Autorul își construiește piesa în jurul unui singur personaj, renunțând la dialog, intrigă și la conturarea unui conflict exterior, trăsături care marchează îndepărtarea de regulile teatrului clasic.

STATUTUL SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL ETC. AL PERSONAJULUI  

Statutul social.

Statutul social al protagonistului este dezvăluit încă din incipitul textului: Iona este pescarul ghinionist care consideră că își va putea influența norocul, iluzionându-se că va putea prinde peștele cel mare.

Statutul psihologic.

Voința puternică manifestată în lupta cu fatalitatea destinului se constituie într-o constantă psihologică a protagonistului. Întregul său comportament îi relevă dorința de autodepășire, într-un mediu ostil.

Statutul moral.

Viziunea despre lumea a dramaturgului se reflectă, mai ales, la nivelul statutului moral al personajului. Adevărata măreție a lui Iona constă în faptul că el nu se dă bătut în fața unui destin potrivnic. Soluția găsită și considerată cea mai potrivită este aceea a spintecării propriei burți. Gestul său nu trebuie interpretat ca o sinucidere, ci ca o evadare din propriul trup, ca eliberare dintr-un destin potrivnic. El a conștientizat, astfel, că adevărata cale spre libertate trebuie căutată în interiorul ființei.

RELEVAREA PRINCIPALEI TRĂSĂTURI A PERSONAJULUI, ILUSTRATĂ PRIN DOUĂ EPISOADE / SECVENȚE

Conștiința limitei este principala trăsătură de caracter a personajului sorescian.  

Prima secvență.

Primul tablou îl surprinde pe Iona captiv în gura peștelui. Spre deosebire de pescarul biblic, care a fost înghițit de monstrul marin, pentru că nu a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, pescarul lui Marin Sorescu se află, încă de la început, în gura peștelui, fără a fi săvârșit vreun păcat. Se observă, aici, ipostaza omului modern, damnat, încă de la naștere, la o existență limitată. De aceea, pescarul își încearcă norocul, așteptând să prindă „peștele ăl mare”, simbol al libertății, al cunoașterii absolute, al divinității. Pentru a nu se demoraliza, Iona simulează jocul divin în propriul acvariu, unde pescuiește peștii care „au mai fost prinși o dată”. Prin dialogul cu sine însuși, el cugetă asupra relației între viața care se scurge foarte repede și moartea eternă: „-Ce mare bogată avem! Ce moarte lungă avem!”.

A doua secvență.

Conștiința limitei este evidentă și în cel de-al treilea tablou. În interiorul Peștelui II, Iona îi va scrie cu propriul sânge o scrisoare mamei, prin care îi povestește că i s-a întâmplat o mare nenorocire. Cu toate acestea, îi cere să îl nască din nou, pe motiv că „ne scapă mereu ceva în viață”, totdeauna esențialul. Se observă în cerința lui Iona ipostaza omului modern care devine conștient de limitarea propriului eu, de imposibilitatea accederii la cunoașterea absolută.

DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE

Tema.

În primul rând, piesa lui Marin Sorescu abordează, în conformitate cu estetica neomodernistă, o temă de factură filosofică, anume condiția tragică a individului, damnat la o existență solitară. Cu toate că, așa cum se prefigurează din titlu, opera amintește de personajul biblic, Iona, totuși, dramaturgul nu păstrează aproape nimic din povestea biblică. Autorul desacralizează mitul biblic, redându-l dintr-o perspectivă modernă.

Structura / conflictul.

În al doilea rând, subiectul dramatic este structurat sub forma unui solilocviu. Această formă de reprezentare reflectă viziunea despre lume a omului modern care își este singur partener de dialog, în universul în care îi este dat să trăiască. De aici, și conflictul interior pe care îl dezvoltă textul și anume o luptă a sinelui cu sinele. Piesa acumulează tensiune dramatică în momentul în care Iona realizează discrepanța dintre idealul său de libertate și damnarea de a trăi în orizontul închis al pântecelui de pește.

Didascalii.

Nu în ultimul rând, trăsăturile de caracter ale personajului sunt puse în evidență atât prin modalitățile directe de caracterizare, cât și prin cele indirecte. Astfel, caracterizarea directă este realizată cu ajutorul didascaliilor, Iona fiind prezentat ca „un om foarte singur care se dedublează și se strânge după cerințele vieții sale interioare”. Totodată, comportamentul și replicile personajului se constituie în adevărate mijloace indirecte de caracterizare. Astfel, ambiția și perseverența actantului sunt trăsături ce reies din faptul că Iona își petrece întreaga viață într-o luptă zadarnică, dar continuă, cu destinul.

Concluzia.

În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Iona rămân reprezentative pentru viziunea despre lume a unui autor care a recurs la principiile estetice ale neomodernismului pentru a evidenția condiția tragică a omului modern.

(777 de cuvinte)

Caracterizarea Vitoriei Lipan

Creația literară „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, operă publicată în anul 1930, este un roman realist cu substrat mitic, în care personajul Vitoria Lipan devine reprezentativ pentru viziunea despre lume a autorului.

Modalitățile de caracterizare sunt directe și indirecte. În primele cinci capitole, Vitoria Lipan este caracterizată preponderent indirect, comportamentul său fiind specific unei muntence. Tot în partea expozitivă a textului, naratorul omniscient recurge la caracterizarea directă în vederea portretizării personajului feminin. Elementul central asupra căruia se oprește este privirea, ca oglindă a sufletului. În acest fel, naratorul dezvăluie atât frumusețea interioară a eroinei, cât și îngrijorarea acesteia: „Deși nu mai era tânără, avea o frumuseță neobișnuită în privire. Ochii îi străluceau ca într-un fel de ceață, în dosul genelor lungi, răsfrânte în niște cârligașe”.  

Statutul social.

Din punct de vedere social, Vitoria Lipan întruchipează tipologia muntencei. Familia Lipan este una de tip patriarhal, în care bărbatul face legea. Absența lui Nechifor Lipan este resimțită de Vitoria ca un dezechilibru, ca o amenințare pentru omogenitatea familiei. În acest scop, femeia încearcă să-l conștientizeze pe Gheorghiță de importanța călătoriei, de faptul că el urmează să devină capul familiei, în locul lui Nechifor Lipan. Această mentalitate patriarhală se evidențiază în relația pe care mama o are cu cei doi copii ai săi: dacă față de Minodora este mai restrictivă, în raport cu Gheorghiță se dovedește mai permisivă.

Statutul psihologic.

 Din punct de vedere psihologic, Vitoria Lipan se încadrează în categoria „sufletelor tari”. Femeia dă dovadă de stăpânire de sine. Caracter puternic, ea reușește să-și ducă la îndeplinire scopul, acela de de a afla adevărul despre moartea soțului ei. VITORIA ARE O INTELIGENȚĂ nativă, astfel încât se adaptează cu ușurință la legile lumii noi cu care intră în contact. Intuiește ce se află în sufletele oamenilor. Această intuiție îl uimește pe naivul Gheorghiță care spune despre ea: „mama asta trebuie să fie fermecătoare, pentru că poate citi gândurile omului”. De fapt, ea însăși își evidențiază această capacitate, în momentul în care i se adresează fiului: „Eu te pot ceti pe tine, măcar că nu știu carte”.

Statutul moral.

Viziunea despre lume a autorului se reflectă mai ales la nivelul statutului moral al protagonistei. Întregul ei comportament îi reflectă verticalitatea.

Principala trăsătură, relevată de două secvențe / episoade.

Inteligența și, totodată, determinarea sunt principalele trăsături de caracter ale Vitoriei Lipan.

2 EPISOADE/ SECVENȚE /SITUAȚII SEMNIFICATIVE

Prima secvență.

O primă secvență, menită a reliefa trăsăturile de caracter ale protagonistei, o reprezintă dialogul pe care Vitoria îl poartă cu Gheorghiță înainte de plecarea la drum. Acest schimb de replici constituie o formă de caracterizare indirectă, care relevă inteligența și, totodată, determinarea protagonistei. Deși Gheorghiță este încă inocent, mama adoptă o atitudine convingătoare, prin care îl conștientizează pe tânăr de faptul că, pentru el începe o nouă etapă a vieți: „„Înțelege că jucăriile au stat. De acum, trebuie să te arăți bărbat. Eu alt sprijin pe lume nu mai am și îmi trebuie brațul tău”.

 A doua secvență.

Alt episod narativ care pune în relief trăsăturile Vitoriei îl constituie momentul în care sunt descoperite osemintele lui Nechifor Lipan în râpa dintre Suha și Sabasa. Aceasta își păstrează stăpânirea de sine. Atentă la păstrarea tradiției, își jelește soțul și îi aprinde o lumânare, dar, în același timp, colaborează cu autoritățile. Acceptă să vorbească „prin sârmă” cu prefectul de la Piatra, căruia îi cere permisiunea să o lase să-și îngroape bărbatul „în țintirim”.

2 ELEMENTE DE STRUCTURĂ / DE COMPOZIȚIE

Tema.

            ÎN PRIMUL RÂND, romanul abordează următoarea temă: condiția femeii într-o comunitate patriarhală, o femeie nevoită să trăiască la confluența dintre tradiție și modernitate. În acest sens, drumul parcurs de eroină alături de fiul său Gheorghiță în ținutul Dornelor, în căutarea lui Nechifor Lipan, își dezvăluie semnificația unui traseu inițiatic, în sensul în care Vitoria se va iniția în moarte, iar Gheorghiță, în viață, urmând să preia locul tatălui său.

Conflictele din roman.

În al doilea rând, conflictul central al romanului nu constă în ciocnirea dintre cele două mentalități. Tensiunile apar atunci când noua lume capitalistă generează excese, îndepărtându-se de la valorile morale. Este vorba despre Ilie Cuțui și Calistrat Bogza, cele două personaje care au încercat să se îmbogățească prin mijloace necinstite. Aici se relevă și rolul Vitoriei Lipan. Aceasta trebuie să restabilească, prin actul justițiar, ordinea unei lumi ce era să se transforme în haos.

Perspectiva narativă.

Perspectiva narativă a romanului „Baltagul” este obiectivă, cu viziunea „dindărăt”, aparținând unui narator omniscient, omniprezent și extradiegetic, care narează la persoana a III-a.

Concluzia.

În concluzie, Vitoria Lipan rămâne un personaj reprezentativ pentru viziunea despre lume a autorului.

(762 de cuvinte)

CARACTERIZAREA OTILIEI – ROMAN REALIST CITADIN DE TIP CLASIC ȘI BALZACIAN

Creația literară „Enigma Otiliei” de George Călinescu, operă publicată în anul 1938, este un roman realist de tip balzacian.

Statutul social, psihologic și moral.

Statutul social.

Statutul său social. Studentă la Conservator, fata are sentimentul propriei libertăți, trecând peste prejudecățile mediului burghez căruia îi aparține. Are întotdeauna inițiativă într-o relație și înțelege să-și aleagă liber partenerul de viață, optând la un moment dat pentru Pascalopol, apoi pentru o căsătorie exotică.

Statutul psihologic.

Statutul psihologic al Otiliei Mărculescu este marcat de faptul că, încă de la o vârstă fragedă, rămâne orfană. Obișnuită cu luxul și răsfățată când mama ei trăia, odată ajunsă sub tutela tatălui ei vitreg, Costache Giurgiuveanu, copila începe să învețe ce înseamnă singurătatea și răutatea celor din jur. În plus, caracterul ei enigmatic provine tocmai din trecerea foarte rapidă de la gesturi ce îi reflectă maturitatea, la o atitudine copilăroasă.

Statutul moral.

Otilia s-a dovedit, prin întregul ei comportament, a fi un personaj cu o existență înscrisă în sfera moralului.

Principala trăsătură relevată de două episoade.

Inconsecvența devine principala trăsătură de caracter a personajului feminin.

Prima secvență.

O primă secvență semnificativă în acest sens, poate fi considerată aceea în care Felix și Otilia se află în vacanță în Câmpia Bărăganului, la moșia lui Pascalopol. Este momentul în care tânărul îi declară fetei dragostea lui sinceră. Răspunsul Otiliei se constituie într-o formă de autocaracterizare, ce îi relevă inconsecvența: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată”.

A doua secvență.

Finalul romanului se constituie în altă secvență narativă, relevantă pentru trăsătura de caracter definitorie a personajului. În noaptea de dinaintea plecării cu Pascalopol la Paris, Otilia se furișează în camera lui Felix, cerându-i permisiunea de a înnopta alături de el. Cei doi poartă o discuție lungă despre dragoste, căsnicie și viitor, Otilia declarându-i dragostea. A doua zi dimineața, tânărul descoperă că patul în care a dormit Otilia este gol. Acesta găsește un bilețel în care fata i-a scris următoarele rânduri: „Cine a fost capabil de atâta stăpânire e în stare să treacă peste o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”. Mult mai matură în gândire decât Felix, aceasta a conștientizat că nu poate fi un sprijin în cariera lui.

2 ELEMENTE DE STRUCTURĂ / COMPOZIȚIE

Tema.

În primul rând, tema e realistă, socială, urbană, autorul înfățișând imaginea societății burgheze bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Romancierul creează prin Otilia Mărculescu un personaj feminin unic. La niciun alt personaj feminin din literatura română interbelică nu se remarcă o combinație atât de omogenă de sensibilitate, cochetărie și capriciu, ca în cazul eroinei lui G. Călinescu.

Principalele conflicte ale romanului.

În al doilea rând, Otilia determină, fără voia sa, principalele conflicte ale romanului. Mai întâi, deși prin zestrea mamei sale sporește averea lui moș Costache Giurgiuveanu, tensionează relațiile dintre Aglae și frate, familia Tulea considerând-o un pericol pentru moștenirea ce, altfel, i s-ar cuveni în totalitate. Apoi, familiaritatea de care Otilia dă dovadă în relația cu moșierul Pascalopol stârnește gelozia lui Felix Sima.

Perspectiva narativă.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune dindărăt, aparținându-i unui autor omniscient și omniprezent, care narează la persoana a III-a. 

Tehnica pluriperspectivismului.

Nu în ultimul rând, modalitățile de caracterizare a personajului feminin sunt directe și indirecte. Mai mult, portretul Otiliei Mărculescu este realizat prin tehnica modernă a pluriperspectivismului. Astfel, personalitatea fetei se reflectă în mod diferit în conștiința celorlalte personaje. Pentru moș Costache, Otilia este „fetița cuminte și ascultătoare”, Leonida Pascalopol îi intuiește „firea de artistă”, Stănică Rațiu o consideră „o fată deșteaptă, cu spirit practic”, în vreme ce, din perspectiva Agalei Tulea, Otilia este „o stricată și o dezmățată”. Pentru Felix, Otilia reprezintă idealul feminin.

Concluzia.

În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Otilia Mărculescu rămân reprezentative pentru viziunea despre lume a unui autor care a intenționat, prin romanul „Enigma Otiliei”, să realizeze o „Comedie umană” modernă.

(647 de cuvinte)

Prin Camil Petrescu, romanul românesc se îndreaptă spre modelul proustian. Camil Petrescu a teoretizat noul tip de roman în conferința intitulată „Noua structură și opera lui Marcel Proust”.

            Reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului este creația „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, un roman modern, subiectiv, de analiză psihologică, publicat în anul 1930.

            Prezentarea statutului social, psihologic și moral 

            Statutul social, psihologic și moral  al protagonistului dezvăluie adevărata problematică a romanului, anume condiția intelectualului însetat de absolut, nevoit să trăiască într-o lume lipsită de principii i de valori morale.

Statutul social.

CONFRUNTAREA cu societatea mercantilă este dezvăluită imediat după ce Ștefan Gheorghidiu primește o moștenire neașteptată de la unchiul său avar, Tache Gheorghidiu, când protagonistul încearcă să investească o parte din bani într-o fabrică de metalurgie, devenind asociatul lui Vasile Lumânăraru, un milionar analfabet. Afacerea cu fabrica, în cadrul căreia lui Ștefan Gheorghidiu i se dăduse conducerea biroului comercial, se dovedește un dezastru, așa că tânărul moștenitor își dă seama că nu face parte din această lume și iese din asociație. El se întoarce spre filosofie, iar noile preocupări ale Elei pentru lux și cumpărături devin pentru el probleme indiferente.

Statutul psihologic.

            Relatarea celor două experiențe ontologice relevă trăsăturile psihologice ale lui Ștefan Gheorghidiu. Prima dintre acestea, iubirea, este trăită sub semnul incertitudinii și este un zbucium permanent în căutarea adevărului. Cea de a doua experiență fundamentală în planul cunoașterii existențiale este războiul, frontul, o experiență trăită direct de protagonist.

Statutul moral.

Ștefan Gheorghidiu este inadaptatul la sistemul de valori al unei lumi pe care o consideră artificială, ipocrită, „lipsită de valori morale”. În momentul în care conștientizează însă că lumea realului este una artificială, dominată de valoarea banului, protagonistul adoptă starea de ataraxie stoică. În schimb, Ela este o adaptată la această lume. Ruptura cuplului provine din conștientizarea de către personajul-narator a faptului că „el și soția sa trăiesc în tuneluri paralele”.

Relevarea principalei trăsături a personajului, ilustrată prin două episoade / secvențe narative/ situații specifice

            Inadaptabilitatea și luciditatea excesivă devin principalele trăsături de caracter ale personajului.

Prima secvență.

Relevant este episodul în care Ștefan Gheorghidiu se află în permisie la Câmpulung, unde petrece o noapte de iubire alături de Ela. Bolnav de gelozie, nu se poate bucura de voluptatea acestei nopți, ci analizează gesturile soției. Astfel, un simplu gest banal al femeii de a-și aprinde o țigară îl „îmbolnăvește” pe bărbatul aflat în căutarea certitudinii: „Nu aveam nicio dovadă că mă înșelase, dar am conștientizat atunci că acel gest vine din dorința ei de a poza goală, de a face impresie, un gest de care ea nu-și mai dădea seama, dar care a devenit revelatoriu pentru ceea ce nu știam eu”.

A doua secvență.

            Finalul romanului se constituie în altă secvență narativă, semnificativă pentru ilustrarea trăsăturilor de caracter ale protagonistului. Întors de pe front, Ștefan Gheorghidiu își dă seama că nu mai simte nimic pentru Ela, despre care afirmă: „O priveam cu indiferența cu care privești un tablou”. Primește o scrisoare anonimă prin care este înștiințat că Ela l-a înșelat cu domnul G., însă această epistolă nu-i provoacă niciun sentiment. Așadar, fără să dea vreo explicație, protagonistul decide să se despartă de aceea pentru care odinioară era în stare să ucidă: „I-am scris că-i las totul de la obiecte de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri, adică tot trecutul”.

Elemente de structură și de compoziție.

            În primul rând, Camil Petrescu respinge ideea de literatură mimetică, verosimilitatea și veridicitatea din proza tradițională fiind înlocuite de autenticitate. Autenticitatea presupune filtrarea realității exterioare prin prisma subiectivității individului. Astfel, perspectiva narativă este subiectivă, acțiunea fiind relatată la persoana întâi. Prima parte a romanului prezintă experiența individuală în iubire a personajului-narator, Ștefan Gheorghidiu. Partea a doua se constituie dintr-un jurnal de campanie care transcrie fidel experiențele participantului direct pe frontul Primului Război Mondial.

            În al doilea rând, la fel ca Marcel Proust, Camil Petrescu renunță la imaginea țăranului și aduce în prim-plan intelectualul lucid, analitic, hipersensibil și introspectiv. În acest fel, acest roman respectă principiile estetice ale modernismului, formulate de Eugen Lovinescu.

În aceeași ordine de idei, așa cum se prefigurează încă din titlu, romanul lui Camil Petrescu abordează două teme majore: iubirea și războiul.

Nu în ultimul rând, modalitățile de caracterizare a protagonistului sunt specifice prozei de analiză psihologică. Realitatea interioară a personajului-narator se relevă prin intermediul monologului și al autocaracterizării, ca mijloace ale introspecției.

Concluzia.

            În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Ștefan Gheorghidiu rămân reprezentative pentru viziunea despre lume a unui autor care a optat pentru modernizarea romanului românesc prin adoptarea modelului proustian.

CARACTERIZAREA LUI ION

Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul a fost teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista „Sburătorul”, iar tradiționalismul a fost promovat de Cezar Petrescu și Nichifor Crainic prin revista „Gândirea”.

            Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu a fost publicat în anul 1920 și reprezintă, în viziunea lui Eugen Lovinescu, „o dată istorică în procesul de obiectivare a prozei românești”.

            Anticipat de nuvelele „Zestrea” și „Rușinea”, romanul reflectă viziunea tradițională a scriitorului asupra lumii, fiind vizibile și elemente clare de modernitate.

Prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului Ion

Statutul social.

Din punct de vedere social, Ion este flăcăul sărac din satul Pripas. Cu toate acestea, este respectat de flăcăii din sat și temut de lăutarii care cântă la comanda lui și îl însoțesc la cârciumă după horă, deși George Bulbuc este cel care îi plătește. Drama lui Ion este de a nu putea semnifica nimic în ordinea socială, din cauza lipsei averii. El își dă seama că numai prin căsătoria cu Ana poate avea pământ.

Statutul psihologic.

Dimensiunea psihologică a personajului îi relevă slăbiciunea caracterială cu atât mai mult, cu cât comportamentul său este dictat de obsesia de a avea pământ.

Statutul moral.

Din punct de vedere moral, Ion se face vinovat de încălcarea legilor nescrise conform cărora destinul nu poate fi schimbat. Flăcăul este imoral prin întregul său comportament: o batjocorește pe Ana, determinând-o să se sinucidă prin spânzurare.

Relevarea principalei trăsături a protagonistului Ion, ilustrată prin două episoade / secvențe semnificative

Viclenia pare a fi trăsătura dominantă de caracter a personajului, evidențiată în aplicarea planului de seducție a fetei „bocotanului” Vasile Baciu. Îi găsește fetei punctele slabe, precum dorința ei de protecție, tandrețe și iubire, profită de naivitatea ei, lăsând-o însărcinată și determinându-l astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă.

Prima secvență.

Viclenia, trăsătura de bază a protagonistului, este vizibilă încă de la scena horei, plasată în partea expozitivă a romanului, când tânărul alege să o joace pe Ana. Naratorul omniscient recurge la stil indirect liber, pentru a dezvălui gândurile protagonistului: „Nu-i fusese niciodată dragă Ana și nici acum nu știa bine dacă-i este”. În minte îi vine imaginea Floricăi, „cu râsul ei cald, cu ochii albaștri ca cerul de primăvară”. Astfel, se poate observa că Florica reprezintă o prezență eternă în sufletul lui Ion. Așadar, cititorului îi devine limpede că flăcăul nu o iubește pe Ana, ci pe Florica, fata frumoasă, dar săracă.

A doua secvență.

Episodul narativ al nunții lui Ion cu Ana reflectă, de asemenea, viclenia protagonistului, tânărul stabilind momentul căsătoriei abia după ce s-a asigurat că va obține pământurile lui Vasile Baciu, fără să-i pese că fata ajunsese de râsul satului. La nuntă, Ion conștientizează pentru prima oară că, odată cu pământurile, trebuie să o ia de nevastă pe Ana: „o privea și se mira că a putut el săruta și îmbrățișa pe fata aceasta”. Într-o încercare dramatică de a se lămuri în legătură cu ceea ce dorește și simte, Ion oscilează, ascunzându-și slăbiciunea pentru Florica: „Adică ce-ar fi oare dacă aș lua-o pe Florica și am fugi amândoi în lume să scap de urâțenia asta? Dar tot atât de repede îi veniră în minte pământurile și adăugă în sine cu dispreț: Și să rămân tot calic pentru o muiere!”.

Elemente de structură și de compoziție.

În primul rând, romanul „Ion” se înscrie în estetica realistă și prin modul de construcție a personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane. Protagonistul întruchipează tipul țăranului sărac, nemulțumit de propria condiție socială, pe care vrea să și-o îmbunătățească. La fel ca orice țăran, Ion își dorește avere și o femeie pe care să o iubească. Tipologia protagonistului este sugerată prin onomastică, numele său citit în oglindă însemnând „noi”. Ceea ce îl face unic este atât dragostea bolnăvicioasă pentru pământ, cât și mijloacele la care recurge pentru a-l obține. Tot în sfera tipologicului se înscriu și celelalte personaje ale romanului. Ana este fata urâtă, dar bogată, Florica e fata frumoasă, dar săracă, Vasile Baciu este țăranul înstărit, Belciug este preotul pragmatic, Titu Herdelea, intelectualul ambițios.           

În al doilea rând, modalitățile de caracterizare a actantului sunt directe și indirecte. Protagonistul Ion este construit prin tehnica pluriperspectivismului, astfel încât personalitatea lui se reflectă în mod diferit în conștiința celorlalte personaje. Vasile Baciu îl numește „fleandură, hoț și tâlhar”, preotul Belciug îl consideră „un bătăuș și un om de nimic”, dar când pământurile rămân în posesia bisericii, îl numește „un bun creștin”. Doamna Herdelea îl consideră „un flăcău cumsecade și harnic. Titu Herdelea îl admiră pentru ambiția sa, dar și îl dezaprobă pentru cinismul său. Relația cu celelalte personaje, în special cu Ana, devine un adevărat mijloc indirect de caracterizare. Comportamentul protagonistului față de acea pe care o va lua de nevastă se modifică: este binevoitor la început, ca, mai apoi, să treacă la gesturi de brutalitate și, în final, să o trateze cu indiferență.

În altă ordine de idei, discursul epic abordează o temă realistă, socială, reprezentată de problematica pământului în satul Pripas. Această macrotemă este dublată de cea a destinului.

Concluzia.

În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Ion, protagonistul romanului, rămân reprezentative pentru viziunea autorului despre lume.

(894 de cuvinte)

Caracterizarea lui Harap-Alb

În basmul popular, personajele devin purtătoarele unor valori simbolice, binele și răul. Spre deosebire de textul popular, în basmul cult personajele reflectă viziunea despre lume a autorului. De aceea, în opera lui Ion Creangă, fantasticul este umanizat.

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, operă publicată în revista „Convorbiri literare” în anul 1877, este un basm cult în care particularitățile de construcție a personajului Harap-Alb sunt reprezentative pentru viziunea despre lume a autorului.

PREZENTAREA STATUTULUI SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL

Statutul social.

Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul basmului, când cititorul află că este mezinul craiului. Pe parcurs, apare în ipostaza de slugă a Spânului, pentru ca, în final, să dobândească moștenitor al Împăratului Verde.

Statutul psihologic.

Din punct de vedere psihologic, basmul urmărește conturarea personalității fiului de crai. Astfel la început, se dovedește naiv, nu se pricepe la oameni, fiind incapabil să distingă între aparență și esență. Dovedește maturitate în înțelegerea firii umane când intuiește în cei cinci năzdrăvani adevărate ajutoare ce-i vor fi de trebuință la curtea împăratului Roș. Egoismul reprezintă altă slăbiciune a protagonistului, pentru că decide să-i ofere Sfintei Duminici bănuțul doar în momentul în care aceasta îi formulează viitoarea traiectorie inițiatică: „Fecior de crai, vede-te-aș împărat”. 

Statutul moral.

Din punct de vedere moral, Harap-Alb poate fi acuzat de imoralitate, atunci când încalcă sfatul părintesc și acceptă tovărășia Spânului.

RELEVAREA PRINCIPALEI TRĂSĂTURI PRIN DOUĂ EPISOADE / SECVENȚE NARATIVE / SITUAȚII SEMNIFICATIVE

Principala trăsătură a actantului este caracterul său profund uman. Harap-Alb nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale. Le deține în stare latentă și dobândește, prin trecerea probelor, o serie de calități excepționale. El este altfel obligat să depășească probele la care este supus de Spân, însă nu le poate trece singur, de aceea, este ajutat de Sfânta Duminică și de cei cinci năzdrăvani.

Prima secvență.

De exemplu, prima probă pe care protagonistul trebuie să o treacă este aducerea „sălăților” din Grădina Ursului. În această situație, este îndrumat de Sfânta |Duminică, ea fiind cea care îi oferă obiectele magice: o licoare cu somnoroasă fiartă într-o vadră cu lapte dulce și miere.

A doua secvență.

Ultima probă necesită mai multe ajutoare, pentru că este proba cea mai dificilă și constă în aducerea fetei împăratului Roș la curtea Împăratului Verde. La casa Împăratului Roș, Harap-Alb este supus la alte probe: proba focului în casa de aramă, pe care o trece cu ajutorul lui Gerilă, proba pământului și a apei, pe care o trece cu ajutorul lui Flămânzilă și Setilă, alegerea macului de nisip, la care este ajutat de furnici, prinderea fetei transformate în pasăre, probă peste care trece ajutat de Ochilă și de Păsări-Lăți-Lungilă, în vreme ce albina îl ajută la ghicirea fetei. Pe parcursul acestor probe, Harap-Alb are ocazia de a se cunoaște pe sine, descoperindu-și însușiri excepționale: milostenia și bunătatea față de ființele neajutorate, capacitatea de a-și face prieteni și capacitatea de a iubi.

Două elemente de structură și de compoziție

În primul rând, la fel ca în basmul popular, textul lui Ion Creangă dezvoltă tema luptei dintre Bine și Rău, deznodământul surprinzând triumful forțelor Binelui. Harap-Alb este unul dintre reprezentanții Binelui. Tema inițierii este specifică basmului cult, în sensul că drumul parcurs de Harap-Alb este ca un traseu spre interiorul ființei, spre desăvârșire.

În al doilea rând, discursul epic dezvoltă un conflict exterior, între cele două forțe antagonice, dintre Bine și Rău.

În aceeași ordine de idei, perspectiva narativă este obiectivă, cu viziune dindărăt, aparținând unui narator omniscient și omniprezent care narează la persoana a III-a. Oralitatea stilului, ca trăsătură specifică a basmului cult, se reflectă prin intervențiile directe ale naratorului în discurs, precum: „care om nu pune mai presus viața lui decât toate?”.

Nu în ultimul rând, modalitățile de caracterizare a personajului sunt directe și indirecte. Astfel, slăbiciunea de caracter a protagonistului este evidențiată direct atât de narator care afirmă despre el că „este boboc în felul lui la trebi de-aistea”, cât și de Sfânta Duminică: „este mai fricos decât o muiere”. Gesturile, faptele, atitudinile personajului devin adevărate mijloace indirecte de caracterizare.

În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Harap-Alb rămân reprezentative pentru viziunea despre lume a autorului.

(686 de cuvinte)

CARACTERIZAREA LUI GHIȚĂ

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici, operă publicată în volumul „Novele din popor” (1881), este o nuvelă psihologică de factură realistă.

Modalitățile de caracterizare sunt directe și indirecte. În cazul lui Ghiță, sunt utilizate mijloace moderne de caracterizare, precum monologul interior și stilul indirect liber. 

Statutul social.

Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul nuvelei. Cizmar sărac, conștientizând responsabilitățile familiale, Ghiță decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, tocmai pentru a-și asigura un trai mai bun.

Statutul psihologic.

Din punct de vedere psihologic, Ghiță este, la început, un caracter puternic. Stăpân pe sine, încrezător în forțele proprii, nu ia în seamă sfaturile bătrânei sale soacre și se mută la Moara cu noroc. Sub influența lui Lică Sămădăul, bărbatul își pierde treptat încrederea în sine și devine slab în fața tentației de a se îmbogăți: „Așa m-a lăsat Dumnezeu. Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai puternic decât voința mea? Nici cocoșatul nu e vinovat că are cocoașă în spinare”.

Statutul moral.

Viziunea despre lume a autorului se reflectă la nivelul statutului moral al protagonistului. Așa cum se prefigurează încă din titlu, nuvela urmărește măcinarea, până la dispariție, a conștiinței lui Ghiță. Întovărășirea cu Lică va duce la prăbușirea lui morală: jură strâmb la proces, devenind, astfel, complice la jaf și la crimă. Se îndepărtează treptat de familie, ajungând să regrete că are nevastă și copii și că nu-și poate asuma în totalitate riscul îmbogățirii, alături de Lică.

Două episoade / secvențe / situații semnificative pentru relevarea principalei trăsături a protagonistului.

Pe parcursul discursului narativ, se relevă caracterul slab, ușor influențabil al protagonistului.

PRIMA SECVENȚĂ.

Semnificativă este prima întâlnire dintre Ghiță și Lică, moment în care Sămădăul își impune în fața noului cârciumar propriile reguli: „Eu vreau să știu totdeauna cine trece pe aici, cine umblă pe drum, cine ce zice și cine ce face. Cred că ne-am înțeles”. Dacă pentru Ghiță relațiile dintre oameni se bazează pe respect, pentru Lică relația cu partenerul de afaceri înseamnă subordonare.

A DOUA SECVENȚĂ.

Caracterul slab al protagonistului se reflectă și în finalul nuvelei. Ghiță, orbit de furie și dornic a se răzbuna pe Lică, își aruncă soția, drept momeală, în brațele Sămădăului. Dezgustată de lașitatea soțului, pe care îl consideră „doar o muiere îmbrăcată în pantaloni”, Ana i se dăruiește lui Lică Sămădăul. Conștientizând că el însuși e vinovat pentru gestul soției, Ghiță o ucide pe femeie, „înfigându-i adânc cuțitul în inimă”. La rândul său, Ghiță este împușcat de Răuț la ordinul lui Lică.

ILUSTRAREA A DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE

În primul rând, nuvela abordează o tematică realistă, socială, rurală, autorul urmărind transformările lumii tradiționale sub influența noilor relații capitaliste. Altă temă este psihologică, întrucât este prezentat modul în care banul distruge firea lui Ghiță, protagonistul nuvelei.

În al doilea rând, textul narativ surprinde un conflict exterior dintre cele două mentalități: cea tradițională și cea capitalistă. Autorul pune accent și pe reliefarea unui conflict interior, traversat de protagonist. Astfel, conștiința lui Ghiță este scindată între dorința de a se îmbogăți și impulsul de a rămâne om cinstit.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu viziunea dindărăt. Naratorul este omniscient și omniprezent, care narează la persoana a III-a.

Construcția subiectului reflectă preferința scriitorului pentru rigurozitatea clasicismului. Acțiunea este structurată în 17 capitole.

În concluzie, personajul Ghiță, protagonistul nuvelei „Moara cu noroc”, devine reprezentativ pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru realismul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

(579)

CARACTERIZAREA LUI GHIȚĂ

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici, operă publicată în volumul „Novele din popor” (1881), este o nuvelă psihologică de factură realistă.

Modalitățile de caracterizare sunt directe și indirecte. În cazul lui Ghiță, sunt utilizate mijloace moderne de caracterizare, precum monologul interior și stilul indirect liber. 

Statutul social.

Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul nuvelei. Cizmar sărac, conștientizând responsabilitățile familiale, Ghiță decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, tocmai pentru a-și asigura un trai mai bun.

Statutul psihologic.

Din punct de vedere psihologic, Ghiță este, la început, un caracter puternic. Stăpân pe sine, încrezător în forțele proprii, nu ia în seamă sfaturile bătrânei sale soacre și se mută la Moara cu noroc. Sub influența lui Lică Sămădăul, bărbatul își pierde treptat încrederea în sine și devine slab în fața tentației de a se îmbogăți: „Așa m-a lăsat Dumnezeu. Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai puternic decât voința mea? Nici cocoșatul nu e vinovat că are cocoașă în spinare”.

Statutul moral.

Viziunea despre lume a autorului se reflectă la nivelul statutului moral al protagonistului. Așa cum se prefigurează încă din titlu, nuvela urmărește măcinarea, până la dispariție, a conștiinței lui Ghiță. Întovărășirea cu Lică va duce la prăbușirea lui morală: jură strâmb la proces, devenind, astfel, complice la jaf și la crimă. Se îndepărtează treptat de familie, ajungând să regrete că are nevastă și copii și că nu-și poate asuma în totalitate riscul îmbogățirii, alături de Lică.

Două episoade / secvențe / situații semnificative pentru relevarea principalei trăsături a protagonistului.

Pe parcursul discursului narativ, se relevă caracterul slab, ușor influențabil al protagonistului.

PRIMA SECVENȚĂ.

Semnificativă este prima întâlnire dintre Ghiță și Lică, moment în care Sămădăul își impune în fața noului cârciumar propriile reguli: „Eu vreau să știu totdeauna cine trece pe aici, cine umblă pe drum, cine ce zice și cine ce face. Cred că ne-am înțeles”. Dacă pentru Ghiță relațiile dintre oameni se bazează pe respect, pentru Lică relația cu partenerul de afaceri înseamnă subordonare.

A DOUA SECVENȚĂ.

Caracterul slab al protagonistului se reflectă și în finalul nuvelei, când Ghiță, orbit de furie și dornic a se răzbuna pe Lică, își aruncă soția, drept momeală, în brațele Sămădăului. Dezgustată de lașitatea soțului, pe care îl consideră „doar o muiere îmbrăcată în pantaloni”, Ana i se dăruiește lui Lică Sămădăul. Conștientizând că el însuși e vinovat pentru gestul soției, Ghiță o ucide pe femeie, „înfigându-i adânc cuțitul în inimă”. La rândul său, Ghiță este împușcat de Răuț la ordinul lui Lică.

ILUSTRAREA A DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE

În primul rând, nuvela abordează o tematică realistă, socială, rurală, autorul urmărind transformările lumii tradiționale sub influența noilor relații capitaliste. Altă temă este psihologică, întrucât este prezentat modul în care banul distruge firea lui Ghiță, protagonistul nuvelei.

În al doilea rând, textul narativ surprinde un conflict exterior dintre cele două mentalități: cea tradițională și cea capitalistă. Autorul pune accent și pe reliefarea unui conflict interior, traversat de protagonist. Astfel, conștiința lui Ghiță este scindată între dorința de a se îmbogăți și impulsul de a rămâne om cinstit.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu viziunea dindărăt. Naratorul este omniscient și omniprezent, care narează la persoana a III-a.

Construcția subiectului reflectă preferința scriitorului pentru rigurozitatea clasicismului. Acțiunea este structurată în 17 capitole.

În concluzie, personajul Ghiță, protagonistul nuvelei „Moara cu noroc”, devine reprezentativ pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru realismul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

(579)

Particularități de construcție a personajului Iona (Caracterizare de personaj)

Dramaturgia românească de după cel de-al Doilea Război Mondial a reușit să se sincronizeze și să evolueze, în ciuda contextului ideologic și politic, în ritmul inovațiilor din teatrul mondial. Noul teatru este creativ, descătușat și imprevizibil, care evidențiază tendința regizorilor de a reactualizare a clasicilor.

            Drama de idei neomodernistă „Iona” de Marin Sorescu, publicată în anul 1968 și inclusă în trilogia „Setea muntelui de sare” devine reprezentativă pentru ceea ce înseamnă modernizarea teatrului românesc din perioada postbelică. Autorul își construiește piesa în jurul unui singur personaj, renunțând la dialog, intrigă și la conturarea unui conflict exterior, trăsături care marchează îndepărtarea de regulile teatrului clasic.

            DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE

            În primul rând, piesa lui Marin Sorescu abordează, în conformitate cu estetica neomodernistă, o temă de factură filosofică, anume condiția tragică a individului, damnat la o existență solitară. Cu toate că, așa cum se prefigurează din titlu, opera amintește de personajul biblic, Iona, totuși, dramaturgul nu păstrează aproape nimic din povestea biblică. Autorul desacralizează mitul biblic, redându-l dintr-o perspectivă modernă.

            În al doilea rând, subiectul dramatic este structurat sub forma unui solilocviu. Această formă de reprezentare reflectă viziunea despre lume a omului modern care își este singur partener de dialog, în universul în care îi este dat să trăiască. De aici, și conflictul interior pe care îl dezvoltă textul și anume o luptă a sinelui cu sinele. Piesa acumulează tensiune dramatică în momentul în care Iona realizează discrepanța dintre idealul său de libertate și damnarea de a trăi în orizontul închis al pântecelui de pește.

            Nu în ultimul rând, trăsăturile de caracter ale personajului sunt puse în evidență atât prin modalitățile directe de caracterizare, cât și prin cele indirecte. Astfel, caracterizarea directă este realizată cu ajutorul didascaliilor, Iona fiind prezentat ca „un om foarte singur care se dedublează și se strânge după cerințele vieții sale interioare”. Totodată, comportamentul și replicile personajului se constituie în adevărate mijloace indirecte de caracterizare. Astfel, ambiția și perseverența actantului sunt trăsături ce reies din faptul că Iona își petrece întreaga viață într-o luptă zadarnică, dar continuă, cu destinul.

            STATUTUL SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL ETC. AL PERSONAJULUI  

            Statutul social al protagonistului este dezvăluit încă din incipitul textului: Iona este pescarul ghinionist care consideră că își va putea influența norocul, iluzionându-se că va putea prinde peștele cel mare.

Voința puternică manifestată în lupta cu fatalitatea destinului se constituie într-o constantă psihologică a protagonistului. Întregul său comportament îi relevă dorința de autodepășire, într-un mediu ostil.

Viziunea despre lumea a dramaturgului se reflectă, mai ales, la nivelul statutului moral al personajului. Adevărata măreție a lui Iona constă în faptul că el nu se dă bătut în fața unui destin potrivnic. Soluția găsită și considerată cea mai potrivită este aceea a spintecării propriei burți. Gestul său nu trebuie interpretat ca o sinucidere, ci ca o evadare din propriul trup, ca eliberare dintr-un destin potrivnic. El a conștientizat, astfel, că adevărata cale spre libertate trebuie căutată în interiorul ființei.

RELEVAREA PRINCIPALEI TRĂSĂTURI A PERSONAJULUI, ILUSTRATĂ PRIN DOUĂ EPISOADE / SECVENȚE

Conștiința limitei este principala trăsătură de caracter a personajului sorescian.  

Primul tablou îl surprinde pe Iona captiv în gura peștelui. Spre deosebire de pescarul biblic, care a fost înghițit de monstrul marin, pentru că nu a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, pescarul lui Marin Sorescu se află, încă de la început, în gura peștelui, fără a fi săvârșit vreun păcat. Se observă, aici, ipostaza omului modern, damnat, încă de la naștere, la o existență limitată. De aceea, pescarul își încearcă norocul, așteptând să prindă „peștele ăl mare”, simbol al libertății, al cunoașterii absolute, al divinității. Pentru a nu se demoraliza, Iona simulează jocul divin în propriul acvariu, unde pescuiește peștii care „au mai fost prinși o dată”. Prin dialogul cu sine însuși, el cugetă asupra relației între viața care se scurge foarte repede și moartea eternă: „-Ce mare bogată avem! Ce moarte lungă avem!”.

Conștiința limitei este evidentă și în cel de-al treilea tablou. În interiorul Peștelui II, Iona îi va scrie cu propriul sânge o scrisoare mamei, prin care îi povestește că i s-a întâmplat o mare nenorocire. Cu toate acestea, îi cere să îl nască din nou, pe motiv că „ne scapă mereu ceva în viață”, totdeauna esențialul. Se observă în cerința lui Iona ipostaza omului modern care devine conștient de limitarea propriului eu, de imposibilitatea accederii la cunoașterea absolută.

În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Iona rămân reprezentative pentru viziunea despre lume a unui autor care a recurs la principiile estetice ale neomodernismului pentru a evidenția condiția tragică a omului modern.