Viespile apar imediat ce primești mâncarea comandată, dar mie îmi place să le aud zburând pe lângă mine, ca niște elicoptere fără metal în compoziție și fără carburant. Totuși, chelnerii aduc și o scrumieră plină cu zaț fumegând — metodă despre care am mai scris și pe care am legat-o, atunci, de poemele din Remedia amoris de Publius Ovidius Naso.

Ce este un poem? O stare care îți rămâne în suflet și reînvie atunci când viața scoate din angrenaj scene care o invocă, aducându-ți-l pe poet în minte ca pe o statuie, la a cărei înălțime ai ajuns pentru că l-ai citit.

Sătul de meniul tavernelor — aproape același peste tot și pentru care nu mai am apetit —, aleg, la o tavernă la care nu am mai mâncat până acum, un platou cu mai multe feluri de carne. Ca de obicei, las în pace viespile, ba chiar le pun și lor puțină carne, pe un șervețel alături, însă nu observ că una s-a ascuns pe o bucată de friptură. Mușc fără să-mi dau seama din bucata mea. Viespea vibrează sub buza superioară și mă înțeapă. Dinții mei o strivesc. Nu am mai fost înțepat de viespi sau albine de câteva decenii. Sunt curios ce mi se va întâmpla, cum mă va cuceri durerea.

În drum spre plajă, treceam invariabil pe lângă o terasă mereu închisă… Pe ambele părți ale străzii se înșirau două rânduri de mese vechi de lemn, micuțe, de țară, de pe care vopseaua se scorojise. Scaunele cu spătar păreau și ele de o siguranță neglijentă.

Dilema — de ce o fi terasa aceasta închisă? — s-a rezolvat… Ziua, locul e pustiu, aproape uitat, dar seara mesele sunt ocupate până la refuz de către thasiani (acesta este numele celor care locuiesc în Thassos). Strada devine o mică scenă de viață autohtonă. Aerul miroase a ierburi aromate și a sare adusă de briza mării. Trebuie să aibă o spinare destul de puternică briza aceasta, fiindcă are de urcat niște coline serioase, care se uită cu trufie la valurile care vin ghemotoc la malul auriu.

Am înțeles că ar fi ideal pentru turiști să intre în tavernele consacrate lor, thasianilor, și să le încerce meniul, dar nu am dat curs curiozității. Am ratat această experiență. Uneori, e bine să-ți vezi de treabă.

Înainte de a înota, îmi așez lucrurile pe o bancă, la umbră. Nu aș fi crezut niciodată că pinul face o umbră atât de deasă! Îmi imaginez rădăcinile lui ca niște trompe de elefant.

Banca se află în apropierea mașinii grecului care închiriază bărci pentru croaziere de cel puțin o oră. Mașina lui este o Toyota veche, dintre cele înregistrate ca utilitare, stil camionetă (cu două locuri). Din strada principală, pornește spre dreapta, către debarcader, o alee, al cărei intrând este ocupat întotdeauna de o mașină cu număr de România.

Grecul vine din când în când la Toyota, ia niște apă și așază câte ceva sub prelata din camionetă.

Îmi petrec pauza și cu o incursiune la magazinul de peste drum, de unde iau apă rece și înghețată.

Am scris cândva despre o nuvelă a lui N. Gane. O scriere excelentă! Acolo evocă un episod petrecut în Italia, la mare, unde se afla în compania a doi prieteni. Unul dintre aceștia era tânărul boier Hurmuzachi, cunoscut pentru interesul său constant față de documentele privitoare la români, pe care le achiziționa oriunde ajungea în străinătate.

Din documentele adunate de Hurmuzachi a tradus și Eminescu, pe când se retrăsese la Florești, ca oaspete al boierului Florescu.

N. Gane povestește despre Hurmuzachi ca despre un înotător desăvârșit — poate doar puțin mai prejos decât Popovici, campionul mondial la 100 și 200 de metri. Însă, într-o zi, înotând în larg, Hurmuzachi nu a mai revenit la țărm…

De dimineață, am mers la cel mai apropiat magazin, indicat de GPS. Părea un magazin de țară — dar tocmai această aparență îmi face bine, mă relaxează. Observ o mulțime de produse: măsline, ulei de măsline, conserve de pește și de fasole, brânzeturi de mai multe feluri, paste, pâine, dulcețuri, compoturi, biscuiți, mezeluri etc. Pungile de plastic pentru marfă sunt gratuite.

Comerciantul — de regulă, în astfel de buticuri, vânzătorul este și patronul —, un grec trecut de prima tinerețe, dar serviabil și cumsecade, îmi indică să iau câte pungi am nevoie. Indicația îmi stârnește o vibrație ușor apăsătoare în inimă – gândul mă duce la natură, la echilibrul ei fragil — și mă tem ca nu cumva să fie sufocată de plastic. Totuși, sper în civilizația responsabilă a cetățenilor oricărei țări, care să nu arunce gunoaiele la întâmplare.

Soarele prăjește totul ca într-o tigaie — numai pe mine, însă, nu. Am găsit soluția: mă întind pe spate în mare. În acest golf, pe care l-am descoperit din întâmplare, mergând drept de la prima terasă în care am intrat, apa este extrem de caldă și liniștită. Nu vezi nici măcar un val. Intru fără să fie nevoie să mă acomodez — temperatura e aproape egală cu aceea a aerului.

Stau întins în apă, cu fața în sus și sper să adorm până când, la ora 14, pot prelua camera. Răcoarea de la o umbrelă din apropiere, instalată de un cuplu englez, mă atinge ușor.

Peștișorii înoată pe lângă mine. Apa este atât de limpede, încât îi văd cum se mișcă în linii variate. Sunt curios să-i observ mai bine, așa că mă ridic și mă duc într-un loc unde apa este mai adâncă.

Mă întorc cu spatele spre plajă și stau câteva clipe nemișcat, până când gura unui pește dă să mă muște de călcâi. Pentru prima dată, devin pofta de mâncare a unei vietăți marine. Îi privesc în continuare și nu-mi dau seama cum m-ar fi putut apuca de-adevăratelea.

Ca să evit următoarele tentative, mă întind din nou pe spate și-mi amintesc de nuvela lui N. Gane, cu acea vacanță la mare în Italia, alături de Hurmuzachi, tânăr boier și patriot.

Am luat loc la prima cafenea din centrul stațiunii. Un grec relativ tânăr, cu părul lung prins în coadă, a pus tacticos meniul pe masă. Am comandat un mic dejun englezesc. Mi l-a adus de peste drum — alesesem masa de lângă plajă — pe o tavă de lemn.

Deodată, m-am trezit că nu sunt singur. Am fost asaltat de viespi. Sunt cele de pe lângă hotel, care, pentru că nu le-am băgat în seamă acolo, acum se inițiază ele, în forță, în orizontul meu.

În rutina terasei intra și acest oficiu: odată cu mâncarea, ți se aduce apă rece (din partea casei) și o tăviță cu zaț fumegând. Priveliștea, cu fumul susținând orizontul, îmi amintește de versurile poetului latin, Publius Ovidius Naso, care scria despre îmblânzirea albinelor, despre recoltatul mierii etc.

Desigur, cunoștința mea despre acest demers nu este exclusiv inspirată de Ovidius — o descoperisem demult, de când unul dintre unchii mei deținea stupi —, dar sufletul meu se alimenta, mai ales în acele momente, cu stihuri.

Imediat ce am părăsit feribotul, am remarcat, în stânga, un Lidl — care, aveam să descopăr mai târziu, când eu însumi am făcut cumpărături, era extrem de frecventat.
Nu am mai urmărit numerele de înmatriculare ale mașinilor de pe contrasens: toate erau din România. Thassos este dominată de conaționalii noștri în proporție de peste 90%.
Pe drumul spre hotel, GPS-ul mi-a indicat o rută rapidă, dar descurajantă. Mă aflam pe un drum de țară, extrem de îngust, cu scaieți asaltând din ambele părți. Pe dealuri, caprele săreau nestingherite. În Creta, simbolul autohton este măgarul; aici, ar trebui să fie capra.
Știu că mă veți contrazice — dar la acel moment nu aflasem: simbolul insulei, vrând-nevrând, este viespea.

Am aflat de curând despre stingerea din viață a lui Cezar — prietenul copilăriei mele, ființă luminoasă, cu trăsături armonioase și un zâmbet care nu lipsea niciodată de pe chipul său. De fiecare dată când ne revedeam, îmi vorbea extrem de volubil despre orice noutate care ne privea.

Ne jucam, în acei ani senini, „Nouă pietre” (sau Castel) — o competiție a reflexelor și a agilității… Cezar, ceva mai mare decât noi, ochea bine turnulețul de pietre. Râdea cu poftă și ne lovea zdravăn cu mingea de cauciuc, mică, albastră, dar nu ostil, ci cu acea bucurie a jocului care topește orice urmă de înfruntare. Îmi amintesc o scenă limpede: mă oprisem în loc, el mă ochise, convins că mă va nimeri; din reflex, m-am ferit, iar mingea a trecut pe deasupra mea — oferindu-mi un răgaz prețios să alerg spre castel și să reconstitui, triumfător, mica noastră construcție.

Era înainte de cutremurul din 1977. Îl întâlnisem pe ulița din Cleanov, ducând de ghidon o bicicletă stranie — ușoară, din aluminiu, roți subțiri și coarne puternic încovoiate, așa cum nu mai văzusem până atunci. „Este o semicursieră”, mi-a spus cu mândrie. Noutatea obiectului m-a fascinat, dar și mai mult m-a uimit naturalețea gestului prin care el o integra în peisajul satului.

O singură dată am schiat, tot la acea vârstă fragedă. Cezar apăruse cu o pereche de schiuri artizanale, confecționate de bunicul lui. L-am întrebat cum au fost făcute. „A înmuiat scândurile în apă caldă și le-a încovoiat la vârfuri”, mi-a spus cu o simplitate care nu excludea miracolul. Mi se părea un artificiu incredibil atunci — nu mai auzisem de posibilitatea de a modela astfel lemnul, mai ales în gospodării. Pentru o singură tură, am făcut schimb: i-am oferit sania mea, iar el mi-a întins schiurile. M-am urcat pe ele fără ezitare și, în clipa următoare, alunecam deja pe ulița abruptă. Nu am căzut. Și, de altfel, nici nu-mi trecea prin minte că aceasta s-ar fi putut întâmpla.

Cezar avea și o doză de șiretenie care-i venea bine, un fel de istețime ludică, pe care nu o afișa ostentativ. Într-o zi, jucându-ne în poiană, m-a îndemnat să introduc o monedă de 5 lei — din cele noi, de aluminiu, care făceau subiect de conversație la marginea prăvăliei din sat — într-o crăpătură din pământ. Apoi, cu un aer conspirativ, mi-a arătat cum dispare. I-am urmărit cu atenție toate gesturile, dar nici până astăzi nu am reușit să-i dezleg trucul. A dispărut moneda, dar a rămas amintirea unui copil care știa să inventeze iluzia.

Mai târziu, în anii studenției, l-am zărit în Piața Mare. Am schimbat câteva vorbe, cum o făceam întotdeauna: cu deschidere, cu sentimentul unei continuități care nu cerea explicații. A fost, cred, ultima oară când ne-am văzut. Mai târziu, am vorbit la telefon, cu doi sau trei ani în urmă, chiar înainte de nunta fiicei lui — o ultimă reverberație a unei legături care nu s-a întrerupt niciodată, deși viața ne purtase pe drumuri diferite.

Astăzi, s-ar putea spune, în limbajul convenției, că, din păcate, Cezar a murit. Dar, în conștiința mea, el trăiește într-o imagine care nu se estompează: călare pe semicursiera lui argintie, zâmbind cu acea seninătate pe care doar cei tineri o cunosc, urcând lent spre lumină, fără grabă, fără teamă.

Drum lin, Cezar!

Pe feribot, lumea se înveselește: ia cu asalt bufetul sau se instalează la geam, pentru a urmări peisajul marin. Așa trebuie să fi fost și la începutul secolului trecut, înspre America – stare de spirit redată adesea în filme.

Am preferat să stau pe scări, de unde am surprins, chiar în fotografii, câteva insulițe, despre a căror eventuală viață de odinioară îmi imaginam cum va fi fost. În orice caz, păreau să fi avut nevoie de pază – oricând puteau fi atacate.

Cu asemenea gânduri, la care s-au adăugat altele – ba despre exuberanța vacanței, ba despre ce se întâmplă în țară (încă o dată și încă o dată!) –, am ajuns la țărm.