Din perspectivă filologică, termenul inteligență își are rădăcina în latinescul intelligere, care înseamnă „a înțelege”. În aceeași sferă de origine, cuvântul emoție se trage tot din latină, desemnând acea mișcare lăuntrică a ființei, reacția spontană a individului în fața realului. A dobândi însă capacitatea de a înțelege propriile emoții echivalează cu o formă superioară de stăpânire de sine, semn al unei structuri morale echilibrate și al unei clarități interioare care transcende simpla dispoziție afectivă.
Titu Maiorescu, în O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, definea emoția estetică drept punctul de culminație al actului lecturii, starea către care trebuie să tindă cititorul confruntat cu frumusețea autentică a poeziei. Emoția, în accepțiunea maioresciană, este un rezultat al armoniei dintre formă și fond, dintre expresie și idee.
În Trilogia culturii, Lucian Blaga va relua, pe alt plan, această problematică a sensibilității creatoare, revendicând pentru metaforă rolul de instrument revelator al sensurilor adânci. Iar în Trilogia cunoașterii, el va deplasa accentul de pe elucidarea misterului către adâncirea lui — căci, spune Blaga, datoria noastră nu este aceea de a epuiza taina, ci de a o spori printr-o înțelegere intuitivă, capabilă să deschidă orizonturi noi de sens.
În existența cotidiană, emoțiile — fie luminoase, fie întunecate — pot și trebuie convertite într-o energie fertilă, capabilă să susțină efortul zilnic al ființei. Ideea aceasta, de sorginte morală și practică totodată, a fost exprimată și de Simona Halep, care mărturisea că încearcă să transforme tensiunea emoțională în forță interioară, într-un avânt care să o ajute să depășească dificultățile zilei.
Inteligența luminează, emoția însuflețește, iar echilibrul lor face posibilă noblețea vieții interioare, armonia în sine
