Prefería quedarme en el patio, junto a mis padres.
La preocupación por la chica de la ciudad,
esa que me gustaba entonces,
se hundía dentro de mí:
quizás coquetea,
quizás contesta el teléfono a otro chico...

Los pensamientos eran tan pesados
que me sentía como un barco anclado en alta mar —
aunque estaba en un patio.

No le decía a nadie.
El orgullo me lo impedía.

La abuela
justo eso afirmaba: lo que yo vivía,
cuando me veía en aquel estado de ensimismamiento.
Entonces me sentía avergonzado y alentado.
Sólo quien ha pasado por eso puede saber.

Aún esperaba que me llevara aparte,
que me confesara también ella
lo que había vivido alguna vez —
habría sido un apoyo,
una prueba de que se puede seguir adelante,
que se puede superar algo
que sacude los nervios.

El amor me mataba en silencio.

No emprendía nada,
salvo raras veces,
cuando había que echar una mano.
Como aquella vez,
cuando cargábamos la cuba de uvas.

Lucia Ovezea, în volumul Cafeaua dimineților pierdute (Editura Timpul, Iași, 2025), propune cititorului un registru de confesiuni contemporane, articulate mai cu seamă prin mediul instantaneu al convorbirilor de pe WhatsApp. Dincolo de simplitatea aparentă a schimburilor cotidiene, cartea se constituie într-un fel de jurnal fragmentar.

Cu aerul lor de confidență directă, astfel de pagini memorialistice au darul de a ne introduce într-o lume de preocupări intime, care rareori ar fi accesibile privirii din afară. În spatele tonului familiar, se ghicește o cartografiere subtilă a existenței actuale, unde banalul devine document și unde, sub forma dialogului, se configurează tipologii vii, greu de surprins prin alte mijloace.

Însăși autoarea se relevă în ipostaze care o individualizează: revederile la restaurant cu fostele colege de liceu, frecventarea unui curs de grafică publicitară, căutarea – încă ezitantă, dar perseverentă – de a-și găsi un partener de viață, preocupare care, în economia textului, poate apărea și ca un artificiu literar, menit să sporească atenția cititorului. Toate aceste momente, luate împreună, configurează o existență trăită între autentic și construit, între documentul imediat și sugestia de scenariu. Sunt detalii de viață imediată, dar prin inserarea lor într-un text de confesiune capătă valoare de document și, totodată, de simbol. Ele dau chip unei generații pentru care mobilitatea socială și neliniștea afectivă coexistă cu nostalgia tinereții și cu sentimentul solidarității întemeiate pe amiciție. În acest amestec de tensiuni și replieri, se oglindește psihologia unei epoci: pe de o parte, setea de afirmare și adaptare la dinamica prezentului, pe de alta, dorința de a păstra intacte punțile de legătură cu trecutul formativ.

Cartea Luciei Ovezea se constituie într-o frescă miniaturală a prezentului, în care experiențele particulare dobândesc rezonanță colectivă: „Întâlnirea noastră de astăzi este la un restaurant de cartier propus de Camelia. Argumentul care a motivat alegerea a fost aerul de cârciumioară unde iau masa sau beau câte ceva oamenii de bun simț ai cartierului, care se cunosc din vedere, se salută și nu se deranjează unii pe alții cu conversații zgomotoase sau atitudini nepotrivite”. 

Dialogurile purtate pe rețelele virtuale se disting printr-o surprinzătoare fantezie, care se manifestă încă din alegerea numelor interlocutorilor – nume voit fastuoase sau de-a dreptul extravagante, precum travestiul onomastic ar deschide drumuri către altă scenă a existenței. Umorul, în această orchestră de voci, devine elementul de coeziune: el leagă interlocutorii care, nefiind inițial decât niște necunoscuți, găsesc în jocul replicilor temeiul unei comuniuni neașteptate.

Din această țesătură ludică, se deprinde, pe alocuri, o scriitură care nu se mulțumește cu simpla înregistrare a cotidianului, ci aspiră să-l transfigureze. Ea capătă accente de roman de anticipație, uneori chiar de science-fiction, prin introducerea unor figuri care par să reînvie mituri arhaice – precum cel al lui Icar, simbol etern al zborului și al hybrisului omenesc. Astfel, între glumă și reverie, între convenția tehnică a colocviului și elanul imaginar, se conturează o literatură a imprevizibilului, fidelă atât prezentului, cât și vechilor tentații ale spiritului: „…Eu zbor doar în gând… A fost visul meu din copilărie. Închideam ochii și mă înălțam din pat, prin miracol desigur, ieșeam în curte și zburam peste casele vecinilor, apoi în parcul din apropiere privind totul, de sus. Vedeam cu o excepțională claritate, până în cele mai mici amănunte. Din păcate, deși îl chem, visul nu a mai venit de mult timp dar gândul mi-e liber, zboară unde vrea inima mea. Acum ar zbura spre tine. Îl primești? // Dragoș, Zburătorul”; „…Arăți ca un maestru de arte marțiale japonez și ai nume de voievod al gliei noastre. // Aș vrea să știu cine ești. Andreea, Curioasa”.

Ecranul, cu fascinația lui hipnotică, exercită asupra omului modern o atracție căreia puțini reușesc să-i reziste. Nu face excepție nici protagonista, care, prinsă în mrejele acestui nou instrument de comunicare și de visare, se vede adesea în dificultate atunci când trebuie să-și concentreze atenția asupra sarcinilor de serviciu: „Mi-am continuat, așa cum am putut, activitatea la birou. Chiar dacă proiectul se încheiase, aveam alte contracte în lucru: grafică publicitară, un album de artă și alte mărunțișuri de care trebuia să mă ocup. Eram atât de evident afectată de cumpăna prin care treceam, încât situația a fost greu de ascuns față de micul colectiv cu care lucram”. 

Titlul Cafeaua dimineților pierdute sugerează caracterul trecător și ușor superficial al dialogurilor online: convorbiri consumate în grabă, cu aceeași nonșalanță cu care se bea o cafea de dimineață.

Pentru a da textului o notă de autenticitate și a sugera contactul nemijlocit cu propria experiență, Lucia Ovezea alege să scrie la persoana întâi. Această opțiune, care transformă relatarea într-un fel de mărturisire continuă, apropie cititorul de trăirile autoarei.

În ansamblu, scriitura Luciei Ovezea se așază la intersecția dintre confesiune și observație, între notația cotidianului și elanul imaginar.

Preferam să stau în curte, alături de părinți.
Grija pentru fata din oraș,
cea care îmi plăcea atunci,
se adâncea în mine:
poate flirtează,
poate răspunde la telefon altui băiat…

Gândurile erau atât de grele,
încât mă simțeam ca un vapor ancorat în larg —
deși mă aflam într-o curte.

Nu spuneam nimănui.
Orgoliul mă bloca.

Bunica
exact aceasta afirma: ce trăiam eu,
când mă vedea în starea aceea de îngândurare.
Atunci mă simțeam rușinat și încurajat.
Numai cine a trecut prin asta poate ști.

Mai speram să mă ia deoparte,
să-mi mărturisească și ea
ce trăise odată —
ar fi fost un sprijin,
o dovadă că se poate merge mai departe,
că poți trece peste ceva
ce zguduie nervii.

Mă omora dragostea în tăcere.

Nu întreprindeam nimic,
decât arareori,
când trebuia să dau o mână de ajutor.
Cum a fost odată,
când încărcam butia cu struguri.

În deschiderea lucrării sale, Secularizarea și camuflările sacrului (Editura POLIROM, 2025), Nicu Gavriluță așază în fața cititorului patru ipoteze de lucru privind procesul secularizării – acea expresie laică a vieții bisericești care, în felul ei paradoxal, se înrădăcinează în însăși substanța materialismului social. Prima dintre aceste teorii înțelege secularizarea ca pe o confruntare surdă între instituția eclezială și corpul societății, în vreme ce a doua o reduce la o dialectică a cererii și ofertei pe piața religioasă. Cea de-a treia interpretare o leagă organic de dinamica modernității, iar ultima o consideră un fenomen complex, pluristratificat, desfășurat sub semnul interconexiunilor sociale multiple. Acestea fac parte din primul capitol al lucrării, îmbogățit de analiza semantică a termenului „secularizare”: „Termenul clasic «saeculum» a dat conceptul modern de secularizare. (…) Astăzi, sensul predominant social al secularizării este clar și profund surprins de patriarhul Daniel: este vorba despre ceea ce numim «autoafirmare a omului în absența lui Dumnezeu, fapt care produce adesea în suflete vid spiritual, fragmentare și însingurare». Secularismul, în schimb, este înțeles ca «stare de spirit ce se caracterizează prin autoafirmarea agresivă a omului în raport cu Dumnezeu și cu lumea». Această afirmare agresivă a omului în raport cu alteritatea și cu transcendența o surprinde foarte bine și Cassian Maria Spiridon”, în lucrarea Lumea și păcatele ei.

În a doua parte a studiului, Secularizarea și privatizarea vieții religioase, autorul se angajează într-o comparație subtilă și riguroasă între procesul secularizării la scară globală și manifestările specifice pe pământ românesc, evidențiind diferențele de ritm și intensitate, precum și particularitățile culturale, istorice și sociale care conferă fenomenului o nuanță locală inconfundabilă: „În sfârșit, în lumea monahismului românesc, secularizarea ia și alte chipuri. Este vorba, printre altele, despre anumite compromisuri cu lumea laică, cum ar fi turismul bisericesc deghizat în retrageri spirituale, cum spun francezii, producție «bio-eco» vădit comercială, schimbări în structura de autoritate internă etc. La limită, mănăstirile se transformă în obiective turistice, de patrimoniu sau în centre de «detoxifiere spirituală», așa cum se întâmplă în Occident”.

Pe lângă procesul de secularizare, se manifestă și fenomenul de „desecularizare”, cum remarcă Nicu Gavriluță în capitolul următor – Desecularizare și pluralism. Fenomenul surprinde prin paradox: marile religii ale lumii nu sunt niciodată perimate, vetuste sau anacronice; dimpotrivă, ele continuă să ofere sens existenței, să structureze experiența umană și să înscrie individul într-un orizont mai larg de semnificații.

Deosebit de fluid și mobil se conturează capitolul al patrulea, Sacrul – element consubstanțial condiției umane, în care autorul propune o redefinire a sacrului și reexaminează eticheta de homo religiosus. Sacrul, în această cheie, dobândește multiple fațete: trăit ca mister, ecologizat, purtând o fascinație care îl face incomparabil și manifestând „majestatea celui cu totul altfel”, dincolo de ceea ce poate fi captat, cuprins sau definit de cunoașterea obișnuită.

Partea a cincea, Camuflări și căutări ale sacrului în cultura de masă, se sprijină pe principiul că orice efect presupune o cauză. Ultimele două secțiuni ale capitolului coboară de la nivelul abstractului la cel al vieții concrete. Carnavalul de la Veneția este analizat ca o expresie exuberantă a sacrului colectiv („din punct de vedere istoric, începutul acestei sărbători este plasat în secolul al XII-lea, în plin Ev Mediu”). Sacralitatea sărbătorilor în două sate maramureșene, Băiuț și Strâmbu-Băiuț, este prezentată ca un exercițiu continuu de punere în scenă a sensurilor și ritualurilor care dau coerență comunității și individului deopotrivă: „toaca de lemn este folosită astăzi în creștinismul ortodox pentru a anunța începutul unei noi zile, cu momentele ei liturgice, și pentru a-i chema pe credincioși la rugăciune. În toate ipostazele, sunetul produs de toaca de lemn are reverberații cosmice”; „interesantă este și simbolistica locală a paltinului ca lemn preferat din care se face toaca. În ținutul pădurilor de fag și de brad, semnificațiile magice ale paltinului se ocultează în favoarea conotațiilor estetice și farmaceutice ale acestui arbore fascinant din dendrometria mitică și religioasă românească”.

Sacrul, când se ascunde sub fațada politicii, se infiltrează în tehnologii sau este deturnat prin strategii electorale, își dezvăluie sensurile în moduri neașteptate; aceasta constituie, în esență, subiectul ultimului capitol, Camuflările sacrului în politică, crize, tehnologii și noi ideologii, invitând cititorul să reflecteze asupra modurilor în care dimensiunea celor sfinte se adaptează, se maschează și continuă să influențeze chiar și cele mai laice sfere ale existenței.

Studiul confirmă că secularizarea nu este doar un proces de laicizare a vieții religioase, ci un fenomen multidimensional, aflat într-o interacțiune constantă cu modernitatea, economia, cultura și structurile sociale. Comparând secularizarea globală cu cea românească, lucrarea subliniază cum contextul istoric, cultural și social modelează modul în care oamenii percep și trăiesc legătura cu divinitatea. Exemplele de la carnavalul de la Veneția și sărbătorile maramureșene arată că sacrul nu este doar un concept abstract, ci o prezență vie în experiența colectivă, capabilă să organizeze comunitatea și să genereze sens.

Cartea lui Nicu Gavriluță oferă un cadru de reflecție asupra felului în care sacrul și secularizarea se influențează reciproc.

Încă de la nivelul titlului, Pe fibra textului. 30 de lecturi complice (Editura Universității „Ștefan cel Mare”, Suceava, 2025), cea mai recentă lucrare a Elenei-Brândușa Steiciuc, se observă opțiunea metodologică a autoarei: aceea a unei critici imanente, bazate pe lectura aplicată din interiorul textului și pe investigarea directă a structurilor sale constitutive – metodă care, în registru colocvial, s-ar putea defini drept lectură efectuată «cu creionul în mână». Încă din primul capitol, care se apleacă asupra romanului Un secol de ceață de Matei Vișniec, se lasă între­văzută acea atitudine de lectură care, dincolo de analiza punctuală a textului, caută să surprindă vibrația secretă a operei, iar în acest efort de pătrundere demersul critic se înrudește cu vocația comparatistului care, privindu-și obiectul de studiu, îl așază deopotrivă în contextul tradiției și în dialogul larg al spiritului european: „Dacă pentru prima parte a romanului Matei Vișniec a ales o narațiune clasică, în partea a doua (Răul are întotdeauna un frate geamăn) a optat pentru formula romanului epistolar. Este vorba despre corespondența purtată la începutul pandemiei de Mathieu, scriitor de origine română stabilit la Paris, soțul lui Nathalie (Fiica cea mică a cuplului Emilia – Vincent) cu prietenul lui, Georges, universitar cu viziune politică de stânga, editorialist, prietenul francez cel mai pasionat de România”. Simona Modreanu publică la editura Unicitédin Sant-Chenon (Franța) amplul eseu Cioran ou la chance de l’échec / Cioran sau norocul neîmplinirii (ediție bilingvă, franceză română, în traducerea autoarei): „maestră a definiției, universitara ieșeană conturează cu precizie portretul intelectual al autorului născut la Rășinari”; „eseista constată că, asemenea lui Gide, Cioran «a scris un caiet de exerciții unde aceeași formulă este uneori reluată de trei sau patru ori, înainte de a ajunge la forma percutantă pe care o găsim în cărțile sale»”; altă temă „ce subîntinde textele cioraniene este relația complicată cu România. Simona Modreanu subliniază acea diabolizare a contextului istoric și geografic românesc, Cioran fiind obsedat de originile sale orientale, de ideea unui destin blestemat al poporului său”.

Cu aceeași rigoare și atenție critică este examinată și lucrarea lui Cezar Stratan, Cernăuți, acum un veac, text care, deși nu aparține în sens strict literaturii de ficțiune, este integrat demersului exegetic prin prisma caracterului său compozit, motiv pentru care autoarea îl califică drept „o carte mozaic”.

Alt popas al itinerarului critic îl constituie creația lirică a lui Constantin Severin, unde cititoarea atentă descifrează acea rară confluență a artelor, prin care poezia, pictura și muzica își dau întâlnire într-un registru comun, transfigurat în versuri solare, purtând amprenta unei sinestezii care nu mai este simplu procedeu de expresie, ci adevărată vocație de a gândi lumea în multiplicitatea limbajelor ei: „Autorul a compus aceste poeme revizitând pânzele unor pictori cu care este îngemănat spiritual. Yves Klein, Francis Bacon, Ion Țuculescu, Frida Kahlo, Giorgio de Chirico, Wassily Kandinsky, Paul Klee, Pablo Picasso, Georgia O’Keefe, Henri Matisse, Kazimir Malevich, Tamara de Lempicka, Piet Mondrian, Salvador Dali, Edvard Munch, Joan Miro, Remedios Varo, Andy Warhol, Jackson Pollok – iată câțiva dintre cei mai reprezentativi pictori ai secolului trecut, a căror relație cu forma și culoarea, cu universul, cu ceilalți, cu ei înșiși constituie linia directoare a propriei reflecții a pictorului și poetului bucovinean”.

Elena-Brândușa Steiciuc abordează și o tematică de actualitate – condiția femeii în lumea contemporană – prin intermediul analizei romanului Bigama de Felicia Mihali, operă în care problematicile identitare sunt reliefate cu finețe interpretativă: „Construit în jurul unei istorii de viață narată la persoana întâi, romanul Bigama (Editura Vremea, 2022) aduce în prim-plan metropola francofonă Montreal, în care protagonista (o scriitoare talentată, frumoasă, încă tânără) încearcă să-și găsească un loc alături de soțul ei, Aron”.

Între lucrările de critică literară asupra cărora se oprește lectura, se disting câteva titluri semnate de Vasile Popovici – Punctul sensibil. De la Eminescu la Mircea Cărtărescu ori Eminescu, imersiunea în oglindă –, volume din care Elena-Brândușa Steiciuc reține și acele pasaje relative la acel noroc al descoperirii care însoțește uneori pe istoricul literar și care, dincolo de erudiția metodelor, conferă cercetării nu numai vibrația autentică a întâlnirii cu documentul, ci și emoția participării la destinul viu al unei culturi: „O altă incursiune în istoria literară a secolului XX este capitolul Mihail Sebastian – scrisori către Nadia. Hazardul i-a scos în cale consulului român (Vasile Popovici, n.m.) la Marsilia din anii 2000 o compatrioată exilată în Occident în adolescență, în anii 40. Distinsa doamnă i-a încredințat corespondența ei cu autorul Jocului de-a vacanța, piesă care a cucerit-o în iulie 1940, când i-a scris lui Sebastian prima scrisoare, notată de acesta în Jurnal. Cele 12 misive ale scriitorului român către admiratoarea lui foarte tânără arată nevoia de comunicare a unui intelectual evreu ostracizat, dar și angoasa declanșată de antisemitismul din acei ani”.

Interesată să-și lărgească aria de adresare și să răspundă nevoilor unui public cât mai eterogen, Elena-Brândușa Steiciuc nu se limitează la strictul câmp al literaturii, ci își îndreaptă atenția și către lucrări care aparțin altor domenii ale culturii, convinsă că spiritul critic nu poate rămâne închis într-un singur hotar disciplinar. Vizează astfel volume de literatură comparată, eseuri de istorie, studii de sociologie și psihologie, dar și cercetări interdisciplinare care permit cititorului să observe conexiunile subtile dintre texte, contexte și idei. Prin această deschidere, autoarea le situează într-un cadru mai larg, capabil să le evidențieze relevanța socială, intelectuală și culturală: Sfânta Mănăstire Voroneț. Trei decenii de la reînființare de Elena Simionovici – „talentată portretistă și povestitoare”, Vieți imaginare de Marcel Schwob, volum tradus, adnotat și comentat de Gabriela și Constantin Abăluță, Voci din exil: alte polemici de tranziție de Adrian Dinu Rachieru („sociolog și critic literar timișorean” care „abordează tragismul exilului și situația existențială a unor mari autori de origine română care – părăsindu-și țara în condițiile istorice dificile ale secolului trecut – au fost înregimentați în alte culturi, devenind valori de rang universal”), Rădăcini. Maicile neamului nostru, album aparținând fotografului Sorin Onișor, un „vrăjitor al imaginii, doctorand al Universității de Vest din Timișoara după masteratul Romanitatea orientală”). În aceeași categorie a manifestărilor aflate la hotarul literaturii, se înscrie și „cel mai recent album de fotografii al lui Răzvan Voiculescu, Bucătăria hoinară se pregătește de plecare. Wonders of Cooking. Tasting the Last Cource? (Ed. O-T-R-A-Z, București, 2022). Câți dintre descendenții noștri vor mai simți gustul turtelor pe vatră, al chiftelelor cu mărar prăjite în grăsime, al plăcintelor rumene scoase din cuptor? Trebuie să fii realmente îndrăgostit de acest mod de viață pur, netrucat – așa cum este artistul bucureștean – ca să ții neapărat să-l nemurești prin imagine”. Copiii din tren coboară la prima este cartea recentă a medicului Florentin Haidamac, apărută cu sprijinul scriitorului Tiberiu Avram și întâmpinată, pe bună dreptate, ca un „ adevărat manual de supraviețuire” („Situația copiilor din fostele orfelinate comuniste a fost și continuă să fie o problemă complexă, cu un puternic impact asupra societății actuale”).

Prin Pe fibra textului. 30 de lecturi complice, Elena-Brândușa Steiciuc își confirmă vocația critică deopotrivă analitică și comprehensivă, capabilă să pătrundă în adâncimea textului literar, fără a pierde din vedere liniile de forță ale întregului. Este o carte care impune atât prin rigoare, cât și prin rafinamentul expresiei.

Încă de la nivelul titlului, Pe fibra textului (Editura Universității „Ștefan cel Mare”, Suceava, 2025), cea mai recentă lucrare a Elenei-Brândușa Steiciuc, se observă opțiunea metodologică a autoarei: aceea a unei critici imanente, bazate pe lectura aplicată din interiorul textului și pe investigarea directă a structurilor sale constitutive – metodă care, în registru colocvial, s-ar putea defini drept lectură efectuată «cu creionul în mână». Încă din primul capitol, care se apleacă asupra romanului Un secol de ceață de Matei Vișniec, se lasă între­văzută acea atitudine de lectură care, dincolo de analiza punctuală a textului, caută să surprindă vibrația secretă a operei, iar în acest efort de pătrundere, demersul critic se înrudește cu vocația comparatistului care, privindu-și obiectul de studiu, îl așază deopotrivă în contextul tradiției și în dialogul larg al spiritului european: „Dacă pentru prima parte a romanului Matei Vișniec a ales o narațiune clasică, în partea a doua (Răul are întotdeauna un frate geamăn) a optat pentru formula romanului epistolar. Este vorba despre corespondența purtată la începutul pandemiei de Mathieu, scriitor de origine română stabilit la Paris, soțul lui Nathalie (Fiica cea mică a cuplului Emilia – Vincent) cu prietenul lui, Georges, universitar cu viziune politică de stânga, editorialist, prietenul francez cel mai pasionat de România”.

Cu aceeași rigoare și atenție critică este examinată și lucrarea lui Cezar Stratan, Cernăuți, acum un veac, text care, deși nu aparține în sens strict literaturii de ficțiune, este integrat demersului exegetic prin prisma caracterului său compozit, motiv pentru care autoarea îl califică drept „o carte mozaic”.

Alt popas al itinerarului critic îl constituie creația lirică a lui Constantin Severin, unde cititoarea atentă descifrează acea rară confluență a artelor, prin care poezia, pictura și muzica își dau întâlnire într-un registru comun, transfigurat în versuri solare, purtând amprenta unei sinestezii care nu mai este simplu procedeu de expresie, ci adevărată vocație de a gândi lumea în multiplicitatea limbajelor ei: „Autorul a compus aceste poeme revizitând pânzele unor pictori cu care este îngemănat spiritual. Yves Klein, Francis Bacon, Ion Țuculescu, Frida Kahlo, Giorgio de Chirico, Wassily Kandinsky, Paul Klee, Pablo Picasso, Georgia O’Keefe, Henri Matisse, Kazimir Malevich, Tamara de Lempicka, Piet Mondrian, Salvador Dali, Edvard Munch, Joan Miro, Remedios Varo, Andy Warhol, Jackson Pollok – iată câțiva dintre cei mai reprezentativi pictori ai secolului trecut, a căror relație cu forma și culoarea, cu universul, cu ceilalți, cu ei înșiși constituie linia directoare a propriei reflecții a pictorului și poetului bucovinean”.

Elena-Brândușa Steiciuc abordează și o tematică de incontestabilă actualitate – condiția femeii în lumea contemporană – prin intermediul analizei romanului Bigama de Felicia Mihali, operă în care problematicile identitare și de gen sunt reliefate cu finețe interpretativă.

Corneliu Dumitriu ne oferă prin Teatrul lui Shakespeare (Editura Didactică și Pedagogică, București, 2021) o amplă sinteză consacrată operei dramatice a bardului din Avon. Construcția volumului urmează liniile mari ale creației shakespeariene: Tragediile, Comediile, Piesele istorice, la care se adaugă o secțiune aparte, Trei studii de caz, precum și un Dicționar al personajelor. Această arhitectură propune o lectură ierarhică și ordonată, aptă să înlesnească pătrunderea în miezul unei opere în care forța imaginativă și tensiunea dramatică se conjugă într-o unitate vie.

În cele cinci acte, Titus Andronicus se înfățișează ca o anatomie a destinelor. Personajele pornesc dintr-un spațiu al onoarei, dar fiecare pas al lor, sub presiunea cruzimii și a răzbunării, le abate către faptele cele mai sumbre, într-o coborâre inexorabilă spre imoralitate: „Această lume odioasă care se naște sub ochii noștri este ucisă în final, într-un veritabil măcel, când prin sânge și moarte se purifică adulterul, violul, cruzimea, nesupunerea sau viclenia. În încheiere, se profilează aerul unei lumi noi, scăpată de flagelul faptelor imorale. Roma parcă renaște, așezând în fruntea ei un personaj virtuos, îngropând un trecut întunecat de crime și mârșăvii”.

Romeo și Julieta, reprezentată între anii 1594–1595 și tipărită în 1597, se lasă descifrată sub trei unghiuri de vedere: reveria iubirii, geografia ideii și esența tragică. Aceeași metodă de analiză este aplicată și asupra lui Hamlet, unde însă se adaugă altă dimensiune, proprie acestei capodopere: dilema și suferința, care fac din drama prințului danez o meditație asupra destinului.

În prima parte a lucrării, intitulată Analiza și estetica tragediilor, Corneliu Dumitriu se apleacă asupra destinului personajelor, pentru a se opri apoi asupra tipologiei lor. Astfel, dintre figurile care domină lumea și sunt mistuite de setea de putere, se desprind, ca reprezentative, Macbeth, Coriolan, Claudiu, Gertrude, Iuliu Cezar Octavian, Cleopatra, Regan și Goneril, Aufidius și Antiochus. Aceste personaje nu se definesc exclusiv prin ambiție, ci printr-o energie tragică, în virtutea căreia sfârșesc prin a se prăbuși inevitabil. Alte tipuri de personaje identificate de către exeget sunt: neputincioșii (Lear, Cymbeline, Saturninus), figuranții (Priam, dogele Veneției, Escalus, Duncan, Regele Franței, Simonides, Cleon, Lysimach, Malcolm, Polonius), arhitecții crimei (lady Macbeth, Iago, Brutus, Cassius, Aaron, Tamora, Edmund, Chiron și Demetrius, Dyoniza) și disperații sorții (Hamlet, Titus Andronicus, Timon din Atena).

Universul iubirii este populat de personaje, precum Romeo și Julieta, Desdemona, Ofelia, Antoniu și Cleopatra, Pericles și Thaisa, Brutus și Porția ș.a.

În partea a doua, intitulată Despre comedii: Analiza și estetica, autorul, după ce urmărește modul în care se articulează destinele personajelor, se oprește asupra dimensiunii fantastice a pieselor, pentru a surprinde apoi jocul subtil dintre vis și realitate: „În universul multiplelor înfățișării ale realității, visele introduc un tărâm al imaginarului, oferind personajelor șansa de a contribui la construcția altor posibile înfățișări ale aspirațiilor și relațiilor umane. Lipsite de reguli și neținând loc de argumente, visele readuc speranța și încrederea oamenilor în nevoia luptei cu viața. În comedii, Shakespeare apelează la acest tărâm al imaginarului pentru a sugera soluții care merită transpuse în realitate sau pentru a dezvălui caracterele adevărate ale oamenilor”. Aproape inedită se arată clasificarea caracterelor în bufoni inteligenți, nebuni înțelepți și spirituali, precum și servitori iuți la minte, tipuri care, prin verva lor, luminează subtextul dramatic și dezvăluie, în chip indirect, adevărurile profunde ale comediei.

Partea a treia, întinsă pe trei sute de pagini, se ocupă de piesele istorice ale lui Shakespeare, a căror analiză culminează într-o veritabilă estetică a tragicului. Autorul urmărește, între altele, tematici precum cunoașterea dobândită prin suferință, asumarea vinovăției, înțelegerile răului și ale violenței, precum și intensul sentiment al contrastului, fără de care tragedia nu-și poate atinge plenitudinea expresivă.

Partea a cincea, deschisă printr-un Cuvânt înainte semnat de profesorul David Chambers, se constituie într-un veritabil Dicționar al personajelor shakespeariene. Este, în fapt, o operă de sinteză, care nu se limitează la inventarierea numelor, ci urmărește să restituie fiecărei figuri locul său în economia textului și semnificația în arhitectura morală și simbolică a teatrului elisabetan. Un asemenea dicționar devine, astfel, nu doar un instrument de lucru, ci și un act critic: prin el, personajele dobândesc densitate, își dezvăluie filonul de umanitate și se integrează într-o rețea de relații care face vizibilă complexitatea lumii shakespeariene.

Cartea lui Corneliu Dumitriu despre Teatrul lui Shakespeare se impune ca o lucrare de sinteză și totodată de aprofundare, în care erudiția se împletește cu pasiunea hermeneutică. Ea urmărește să desfacă țesătura vie a textelor shakespeariene în nodurile ei esențiale: putere și vină, vis și viziune, istorie și destin scenic.

Corneliu Dumitriu ne oferă prin Teatrul lui Shakespeare (Editura Didactică și Pedagogică, București, 2021) o amplă sinteză consacrată operei dramatice a bardului din Avon. Construcția volumului urmează liniile mari ale creației shakespeariene: Tragediile, Comediile, Piesele istorice, la care se adaugă o secțiune aparte, Trei studii de caz, precum și un Dicționar al personajelor. Această arhitectură propune o lectură ierarhică și ordonată, aptă să înlesnească pătrunderea în miezul unei opere în care forța imaginativă și tensiunea dramatică se conjugă într-o unitate vie.

În cele cinci acte, Titus Andronicus se înfățișează ca o anatomie a destinelor. Personajele pornesc dintr-un spațiu al onoarei, dar fiecare pas al lor, sub presiunea cruzimii și a răzbunării, le abate către faptele cele mai sumbre, într-o coborâre inexorabilă spre imoralitate: „Această lume odioasă care se naște sub ochii noștri este ucisă în final, într-un veritabil măcel, când prin sânge și moarte se purifică adulterul, violul, cruzimea, nesupunerea sau viclenia. În încheiere, se profilează aerul unei lumi noi, scăpată de flagelul faptelor imorale. Roma parcă renaște, așezând în fruntea ei un personaj virtuos, îngropând un trecut întunecat de crime și mârșăvii”.

Romeo și Julieta, reprezentată între anii 1594–1595 și tipărită în 1597, se lasă descifrată sub trei unghiuri de vedere: reveria iubirii, geografia ideii și esența tragică. Aceeași metodă de analiză este aplicată și asupra lui Hamlet, unde însă se adaugă altă dimensiune, proprie acestei capodopere: dilema și suferința, care fac din drama prințului danez o meditație asupra destinului conștiinței umane.

Cel mai recent volum de poezie al lui Cassian Maria Spiridon, intitulat Cu o bufniță pe umăr (Editura Junimea, Iași, 2025), se prezintă sub forma unei construcții articulate, distribuite în cinci secțiuni distincte. Această împărțire sugerează o intenție de organizare tematică și tonală, prin care autorul caută să imprime discursului liric o progresie interioară și o arhitectură de ansamblu.

Titlul Cu o bufniță pe umăr concentrează, într-o formulă plastică, imaginea însăși a înțelepciunii, transfigurată în simbolul acestei păsări nocturne. Oriunde s-ar afla, poetul își poartă cu sine înțelepciunea ca pe un atribut constitutiv, prin care lumea vizibilă se decantează și alunecă într-o ordine mai adâncă, aceea a reflecției și a contemplării.

Singurul companion cu adevărat credincios omului este propria-i umbră. Nici măcar lumina, emblemă a prezenței și a revelației, nu se dovedește pe deplin fidelă, căci, adesea, se ascunde, fie în spatele obiectelor, fie chiar al corpurilor cerești: „și umbra / ea / între toate / e mereu credincioasă / de câte ori ies în lumina / de zi sau de noapte / dar și de la verticala lumânare / tăcut / mă urmează” (și umbra). Sfârșitul verii se explică printr-o dublă cauză, surprinsă cu o limpezime aproape materială: pe de o parte, povara frunzișului, a acestei mase vegetale care apasă asupra timpului însuși, încetinindu-i curgerea; pe de alta, soarele, care pare a-și fi consumat, în prea multă risipă de lumină, puterea de a prelungi durata zilei. Astfel, timpul verii se destramă sub presiunea vegetației și a astrului care, istovit, se retrage treptat, pregătind trecerea spre altă ordine a anotimpurilor: „zilele lungi ale verii sunt amintire / pline peste tot de frunze obosite / de ofilite plantații / sunt tot mai scurte / părăsite de soarele / tot mai grăbit să apună” (sunt tot mai scurte). Vremea încetează a mai fi măsurată în accepția comună, prin orologii sau prin convențiile exterioare ale ceasurilor și se supune unei scări intime: aceea a unei pipe care se consumă încet, în ritmul ei propriu, și care transformă fumul în substitut al clepsidrei: „privesc largul apelor / stau cu pietrele însoțitoare / doar atât / cât pipa credincioasă / îmi fumegă” (cât pipa…).

Prima secțiune, Stau orizontal cu planeta, aduce în prim-plan o viziune care poate fi asumată de orice conștiință lucidă: certitudinea că moartea va surveni la un moment dat și această realitate nu trebuie percepută sub semnul înfricoșării. Dimpotrivă, extincția apare, în consonanță cu proiecțiile oferite de marii poeți ai lumii, drept o reintegrare a ființei în circuitul universal al elementelor.

Motivul umbrei își reia funcția germinativă, odată cu deschiderea celei de-a doua secțiuni, Haina primită de la zei. Aici, o voce interlocutoare, plasată deliberat în registrul ficțiunii, se arată preocupată de ceea ce se află dincolo de conglomeratul umbrelor. Prin interogația ei, se instituie un exercițiu dialectic. Poetul, atras în hora gravitațională a invitației la dialog, acceptă să se lase prins în cercul ei magnetic și începe să descifreze, ca printr-o inițiere vizionară, contururile fragile ale unui univers spectral: „gândul îți este dureros / te întrebi ce se întâmplă / acolo / sub umbrele dese /încă nedevorate / de marele frig // e un semn / pe care inima ta nu-l așteaptă / sunt fructele ce cresc / în pomul încărcat / de vise ce îndeamnă / spre muntele-ndurării // candela-i lumină sub icoană” (precum Petru).

Prin intermediul darului conferit de zei – chiar dacă sub forma unei simple haine –, poetul dobândește o revitalizare interioară, o reînnoire a facultăților sale afective și se arată capabil să îmbrățișeze întreaga existență „cu întreită dragoste”. Această mărturisire, care prin încărcătura ei axiologică, transcende registrul confesiv și devine enunț programatic, semnalizează pragul de trecere către secțiunea următoare a cărții, unde elanul vital și potențialul simbolic se articulează într-o nouă fază a itinerariului liric.

Se pot descifra, cel puțin pe plan tematic, anumite afinități cu universul lui Dimitrie Anghel. În spațiul ocrotitor al grădinilor – loc privilegiat al refugierii și al comuniunii –, poetul își invită iubita, pentru a-i prezenta jocul apolinic dintre elementele cosmice și cele terestre. Această interferență, chiar dacă la prima vedere este reductibilă la un simplu truism, își dezvăluie pregnanța prin modul în care experiența senzorială se amplifică până la dimensiunile unei revelații artistice: „cad frunze din primăvară / până-n toamnă / cad una câte una / grăbit îngălbenite / sub soarele ce încălzește / tot mai puternic / pe drumul către vară //continuă să se aștearnă / tot mai bogat / covor de aur / când bate vântul / și boabele de strugure se-ndulcesc / rămân doar crengile / iubito / cum ne rămâne / din glorioasa noastră viețuire / după covoare lungi de frunze / pe care împreună am străbătut / doar amintirea / ce-ncet încet / și ea se va topi / în humusul cel primitor / și dătător de roadă” (humusul cel primitor).

În penultima parte a volumului, Pe nisipul bătăliilor, își face loc un întreg arsenal lingvistic, preluat din câmpul semantic al războiului: „în fața trasoarelor / ai pieptul pregătit / glorie să fie” (viața se revarsă); „gura de foc a mitralierei, / a dronelor în zborul lor autonom” (ți se oferă doar imagini); „mulțimi mute / gata să execute / comenzile tembele/ (…) / „cum să îmi refuz prezența / când avem o copleșitoare / firească vitalitate de a fi / cum să lăsăm fără de trup / un suflet / care până la ceruri a iubit / cu carnea în care și-a aflat / un adăpost atât de efemer” (Precum un steag); „cu o baionetă lucitoare / ascuțită pe ambele părți / se poate tăia felii / un pepene verde / un măr / se poate pregăti un creion / întru scris / unt se poate așterne / / pe bucata de pâine… / atâtea se pot împlini / totuși / doar în vârful baionetei poți afla / odihna binemeritată” (mantră) etc. Titlul însuși al secțiunii se impune ca o morală extrasă din întreaga experiență a vieții evocate până atunci – o experiență trăită deliberat în afara canoanelor, într-o libertate autentică.

Ultima secțiune, Cu o bufniță pe umăr – titlu atribuit întregii cărți –, evidențiază siguranța autorului în raport cu propria perspectivă asupra lumii. El colaborează cu simbolul tradițional al înțelepciunii. Așezată pe umărul lui, bufnița devine semn inițiatic și garanție a unei priviri de proporții mai vaste, planetare și cosmice, dincolo de orizontul limitat al cotidianului: „privesc în larg catarge obosite / oprite-n golf / nu vor să-l părăsească / au rame fără pânze / nici lopătari / la vâsle nu se arată / gata să împingă peste valuri / corăbiile adormite” (privesc în larg). Vocea lirică este fixată într-un cadru paradoxal, deopotrivă precis și insolit, al confluenței și al confruntării, în care se joacă destinul umanității: „stau în locul unde continentele se privesc / de aproape / despărțite de-o îngustă cărare / de ape / stâncile par să-și comunice în limbajul secret / transmis din pleistocen / când încă erau împreună // trec prin strâmtoare / vase cu oameni / cu mărfuri diverse / cu arme animale și păsări” (îngustă-i cărarea).

În lirica lui Cassian Maria Spiridon, meditația gravă se împletește cu fantezia creatoare. Volumul se distinge prin profunzime și amplitudine, conturând un univers aproape singular în literatura contemporană. Fiecare strat tematic, caracterizat de rigurozitate și coerență structurală, participă la edificarea unei experiențe estetice și intelectuale deosebite.

Constantin Cubleșan, eminescolog de recunoscută autoritate, a dat publicității, de curând, un volum care poartă un titlu limpede și concentrat: Mihai Eminescu. Destinul frânt al poetului (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2025). În cele trei secțiuni bine conturate ale lucrării, autorul își propune să deslușească traseul biografic al poetului, într-o adevărată Viață a lui Mihai Eminescu, unde fiecare moment, fiecare întorsătură și fiecare umbră a destinului său capătă semnificație, într-un tablou care nu se mulțumește să informeze, ci se înfățișează cu o finețe aproape palpabilă, chemând cititorul să pătrundă în atmosfera epocii:  „Am considerat de cuviință să aștern, într-o formă accesibilă oricărui cititor, firul vieții lui Eminescu, cu toate, sau aproape toate, meandrele și subtilitățile sale. O biografie menită a fi popularizată, îmbrăcată, totodată, cu numeroase imagini de epocă, menite să ofere celui ce parcurge paginile acestei reconstituiri șansa de a fixa în minte eroul într-un cadru vizual fidel realității istorice”.

În Cuvânt înainte, Constantin Cubleșan își exprimă gratitudinea față de profesorul Florea Firan, printre puținii care i-au susținut demersul de a pătrunde în complexitatea subiectului Eminescu: „Am fost norocos aflând în persoana distinsului profesor craiovean Florea Firan, un susținător pasionat al acestei întreprinderi, oferindu-mi cu generozitate, număr de număr, lună de lună, o pagină în prestigioasa revistă Scrisul Românesc pe care a fondat-o și pe care o conduce cu brio. Deci, cartea aceasta a fost publicată mai întâi în foileton, pentru ca acum secvențele acelea să devină capitole de carte. Rămân deci îndatorat profesorului Florea Firan pentru înțelegere și susținere și îi dedic acest op al meu, insolit și neconform tradiției, cu toată recunoștința”.

Prima parte, care se deschide cu un capitol intitulat În căutarea vindecării, este consacrată itinerariilor poetului prin diverse sanatorii europene, unde acesta spera să găsească alinare și remedii pentru suferința lui: Băi de nămol la Kuialnik – Odesa, Bolnița Mănăstirii Neamț, Baia Mitrașevski, internarea la „Caritas”, Sanatoriul de la Oberdöbling, călătoria în Italia, de la „Mărcuța” la „Caritas”. În capitolul de încheiere al acestei părți, Moartea și înmormântarea, autorul face o prezentare realistă și atent documentată a ultimelor momente ale poetului, precum și a ceremoniei funerare: „Cortegiul, alcătuit dintr-o mare mulțime de oameni, l-a avut în frunte pe Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Lascăr Catargiu (şeful Guvernului), N. Mandrea, Teodor Rosetti (fratele Elenei Cuza), George Lahovari, Dimitrie August Laurian, apoi o mulțime de ziariști, studenți și prieteni ai poetului. A fost o zi cernită, ploioasă (17 iunie 1889). Singura imagine, mărturie a momentului este desenul pictorului Constantin Jiquidi”.

Structurată în douăsprezece capitole, această primă parte se concentrează asupra destinului tragic al poetului, asupra degradării stării sale de sănătate și asupra izolării care îl marchează în ultimele luni de viață. Constantin Cubleșan analizează cu minuțiozitate condițiile în care Eminescu își încheie existența, relațiile cu apropiații și mediul social, precum și modul în care fragilitatea sa fizică se oglindește în creația literară. Această secțiune, densă și atent documentată, oferă cititorului imaginea unui poet excepțional, care, în ciuda suferinței, rămâne fidel propriilor idealuri artistice și morale.

Partea a doua a lucrării aduce în prim-plan subiecte mai puțin explorate și, uneori, controversate: data nașterii poetului, fotografiile realizate de acesta și alte aspecte biografice mai puțin cunoscute. Tot aici, autorul abordează, pe larg, implicarea lui Eminescu în diverse asociații dedicate promovării și apărării valorilor istorice naționale, precum și activitatea lui ca ziarist.

Dincolo de cele patru fotografii recunoscute ca autentice, Constantin Cubleșan aduce în atenție altă poză, prezentă într-o peliculă datată 1914. Această peliculă, descoperită în Arhivele Naționale de doi cercetători tineri și dedicați studiului vieții și operei lui Eminescu, Ion Rogojinaru și Dan Toma Minar, adaugă un element documentar valoros: „De ce să nu acceptăm ideea că această fotografie, extrasă din documentarul din 1914, poate deschide șirul lung al imaginilor despre Eminescu, cele autentice și altele mai puțin verosimile?! Cele patru fotografii autentice sunt: La vârsta de 19 ani, la Praga executată în atelierul foto al lui Jan Tomás, 1869; La vârsta de 28 ani, la București în atelierul lui Franz Duschek, 1878; La vârsta de 34 ani, la Iași în studioul foto al lui Nestor Heck, 1884; La vârsta de 37 ani, la Botoșani în studioul foto al lui Jean Bieliing, 1887/1888”.

Printre subiectele tratate de Constantin Cubleșan, se află și analiza locului în care a fost scrisă poezia Din străinătate, autorul punând față în față opiniile unor cercetători precum Leca Morariu, G. Bogdan Duică sau D. Murărașu. Totodată, Cubleșan oferă o prezentare sistematică a locuințelor închiriate de Eminescu la Viena: Strada Wollzeile, nr. 23 – prima reședință, în care poetul a locuit la sosirea sa în capitala imperială. Strada Stephansplatz, nr. 9 – apartament mai spațios, aproape de universitate, în perioada studiilor. Strada Kettenbrückengasse, nr. 11 – locuință aleasă pentru liniștea și intimitatea pe care le asigura. Strada Mariahilferstrasse, nr. 42 – ultima reședință vieneză, caracterizată printr-un mediu mai animat, dar care i-a permis continuarea activității literare și jurnalistice. În aceeași parte secundă a lucrării, autorul examinează și desfășurarea Serbării de la Putna, precum și relația sentimentală dintre poet și tânăra Cassandra a Lupului din Ipotești.

Ultima parte urmărește parcursul formativ al poetului: la Cernăuți, unde îl admiră pe profesorul Aron Pumnul, iar decizia de a părăsi orașul este explicată chiar de poet, în cuvintele redate de Constantin Cubleșan: „Eu nu am mai avut pentru ce rămâne în Cernăuți”; la Blaj, Alba Iulia, Sibiu și în portul de la Giurgiu; apoi etapa de la București și, în final, sosirea la Viena. Fiecare dintre aceste locuri a influențat evoluția intelectuală și culturală a lui Mihai Eminescu.

Volumul lui Constantin Cubleșan se distinge prin rigurozitate documentară, atenție la detalii biografice și capacitatea de a pune în dialog surse variate, oferind cititorului o înțelegere complexă a destinului poetului.