Într-un han

Scena I
Chelnerul [către pădurar]:
-Ordonați!
Pădurarul:
-De ce să-ți ordon?
Chelnerul:
-Aveți epoleți.
Pădurarul:
-Și?
Chelnerul:
-Înseamnă putere.
Pădurarul:
-Sunt pădurar.
Chelnerul:
-Dar aveți putere.
Pădurarul:
-Am, că sunt tânăr. [Râde].
Chelnerul:
-Aveți și grad.
Pădurarul:
-De pădurar.
Chelnerul:
-Eu, soldat în rezervă. Dumneavoastră nu sunteți pădurar în rezervă. Deci, aveți putere și… grad.
Pădurarul:
-Mda.
Chelnerul [repede]:
-Superior.
Pădurarul [încet, ca pentru sine]:
-De cunoștințe.
Chelnerul [uimit]:
-De caporal.
Pădurarul:
-Bine, de caporal. [Strigă la chelner]: Soldat, comanda la mine! [Dezolat]: mâna mi s-a izbit de pahar, și am ratat o cursă nebună de mână. Ești vinovat că n-ai eliberat drumul mâinii, de pahare.
Chelnerul:
-Și de destine. [Ia paharele. Vrea să iasă].
Pădurarul:
-Stai! Mă cunoști?
Chelnerul:
-Nu.
Pădurarul:
-De ce te consideri soldatul meu?
Chelnerul:
-Pentru că aveți pălărie.
[Pădurarul își dă pălăria jos].
Chelnerul:
-Pentru că ați avut pălărie.
Pădurarul [vrând să-l încurce]:
-N-am avut pălărie.
Chelnerul [râzând ușor]:
-Clientul nostru, stăpânul nostru.
[Iese].

SCENA a II-a
Un prieten al pădurarului.
Amicul:
-Să trăiți!
Pădurarul:
-Nu mă saluta așa… Te-ai trezit?
Amicul:
-Din poezia pădurii? Niciodată.
Pădurarul:
-Atunci, hai!
Amicul:
-Unde?
Pădurarul:
-La pădure.
Amicul:
-De ce?
Pădurarul:
-Ai mușchi la tine?
Amicul:
-De ce?
Pădurarul:
-De ce, de ce… Să ridicăm, din trestii, o căprioară rănită.
Amicul:
-De dragostea mea pentru pădure… Hai!
Pădurarul:
-Stai, a fost numai o probă a ceea ce spui.
Amicul:
-M-ai verificat.
Pădurarul:
-Numai în ceea ce privește disponibilitatea ta la efort pentru binele pădurii.
Amicul:
-Și al căprioarei. [Despre sine, bătându-se cu pumnul în piept]: fiul pădurii.
Pădurarul:
-Și al căprioarei.
Amicul:
-Tarzan autohton.
Pădurarul:
-Eu, Jane.
Amicul:
-Eu, Tarzan.
Pădurarul:
-Parcă aud în jur lei.
Amicul [mimând starea de spaimă]:
-Unde, unde? De luptă sunt gata. Îi apuc de coame, prin săli îi trântesc… Sunt Taaarzan.

SCENA a III-a
Un mesean [sărind de pe scaun]:
-Eu, Jane. Te voi smulge din sălbăticie. E secolul vitezei. În mașini te voi purta să vizitezi orașul.
Pădurarul [furios numai în aparență]:
-Te scot cu pușca din rol. [Pune mâna pe armă. Strigă scurt]: Chelner!

SCENA a IV-a
[Apare chelnerul]
Pădurarul:
-Am pușcă.
Chelnerul:
-Să trăiți!
Pădurarul:
-Trăiește tu, că te scot eu și pe tine din rol.
Chelnerul [speriat]:
-Din rolul vieții?
Pădurarul:
-Adică să te dau afară din slujbă? [Dezamăgit de ceea ce a înțeles chelnerul]: O, nu!
Chelnerul [către sală, rar, aparte, uimit]:
-Mai rău, din al vieții?
Pădurarul:
-Rolul vieții! Să-ți explic… Cel mai bun lucru pe care-l poți face în viață, să servești… La masă!

SCENA a V-a
[Din cauza tonului imperativ, unii indivizi –un fel de cerșetori, iau replica drept îndemn pentru ei, și se îmbulzesc la mese].
Chelnerul:
-Ce e cu voi?
Pădurarul [încă o dată, la fel de tare]:
-La masă!
[Cerșetorii, de bucurie, dau impresia unui joc de glezne].
Chelnerul:
-Dansați de bucurie? Vă dau eu vouă dans. [Începe să lovească în stânga, în dreapta, cu șorțul din dotare].
Unul dintre cerșetori –lovit:
-Hau! Hau! [parcă latră].
Altul, deși nu e lovit:
-Miauuu, miauuu!
Cerșetorii, patru la număr, toți o dată:
-Auuu! Auuu!
Chelnerul:
-Intrarăți câini și ieșirăți lupi.
Pădurarul [cu arma înspre cerșetori]:
-Stați!
[Cerșetorii se întorc toți o dată, extrem de tăcuți și docili. Unul stă ca o pisică -mâinile sugerând gheruțe, altul, precum un câine].
Pădurarul:
-Că vă dau un foc pentru scheunat, altul, pentru miorlăit, în fine, pentru urlat. [Umblă la armă]: Am cocoșul pe voi.
[Cerșetorii fug, dar înainte de a ieși din scenă, unul spune în grabă]:
-De l-am avea în plasă ori pe umeri, ca la naș… Cucuriguuu!

SCENA a VI-a
Pădurarul, amicul.
Pădurarul:
-Ce faci?
Amicul:
-Aștept.
Pădurarul:
-Ce?
Amicul:
-Ziua de ieri.
Pădurarul:
-Vrei dulcețuri?
Amicul:
-Da.
Pădurarul:
-Trei lingurițe, cât?
Amicul:
-Cât ți-e inima de largă.
Pădurarul:
-Poftim! [Scoate dintr-un borcan, câteva lingurițe pline de dulceață].
Amicul:
-Ai o inimă de trei lingurițe…
Pădurarul:
-La nivel de dulcețuri, destul de mult.
Amicul:
-Revarsă în hohote dulceață, dar nu pe cea de vișine.
Pădurarul:
-A din suflet, na! Are capac.
[Râd amândoi].
Cei doi, chelnerul.
Pădurarul ia un corn de lângă scaun. Suflă în el.

Scena a VII-a
Apare chelnerul. Dintr-o geantă, scoate șorțul:
-Bonjour, bonjour.
Pădurarul:
-Te-ai franțuzit.
Chelnerul:
-Am înfrunzit, nu se vede? [E îmbrăcat în verde]. Am fost săltat în rang.
Pădurarul:
-Chiar dacă răspunzi la apelativul „chelner”?
Chelnerul:
-Șorțul e a doua față a mea.
Pădurarul [cinic]:
-Din păcate, cu ea te afișezi în public.
Chelnerul:
-Dacă dau jos șorțul, gradele de pe umeri vor străluci mai tare. [Arată cu degetul către epoleți. Două lingurițe, parcă ieșite de pe epoleți. Tare către lingurițe]: Parcă ați fi ieșite din cești. [Le lovește cu mâna]: Stați cuminți, imediat vă cufund în dulceață, spre deliciul gurii certărețe. [Plescăie încântat].
Pădurarul [ignorând cele spuse de chelner, către amic]:
-Soața, domnule, o iarnă, cât n-a fost de muncă, a stat cuminte. De când s-a ieșit la muncă mă amenință: „te spun că ai vânat. Mai știu eu în plus și despre unele care de lemne”… A luat banii și a plecat la ai ei.
Amicul:
-Așa făcea și maică-sa. Prin primăvară, de frica muncilor, găsea motiv de supărare, și, pe nepusă masă, pleca… Bineînțeles, luându-și fetele de mână.
Pădurarul:
-Așa am auzit și eu, mai încoace, dar de ce mi-ai recomandat-o?
Amicul:
-Pe chelner de ce ți-l recomand băiat de casă?
Pădurarul:
-Pentru lingurițele-trese. Ãsta [arată spre chelner] parcă dă papă la ciori. Eu le rup ghearele și pliscurile, ca să-mi justific o parte din muncă, și el le face grase.
Amicul:
-De plesnesc penele pe ele.
Pădurarul [cu ochii peste un gard]:
-Ce se aude pe drum?
Amicul:
-Lăptăreasa, lăptăreasa…
Pădurarul:
-Da, da, e nevastă-mea.
Amicul:
-Spuneai că nu muncește. Eu nici n-o mai recunoșteam.
Pădurarul:
-Plimbă tu cercul.
Amicul:
-Și umflă cecul.

[Cortina cade].

Numărul, precum logosul, a delimitat pe Adam de paradis.
Rostirea unui număr – limită despre atracțiile din Eden ar fi fost inevitabilă. Matematica este o deducere din Dumnezeu sau din stratul inițial al fericirii.
Prin geometria lor, treptele „pretind” efort din partea celor care urcă, dar și speranță – de la cei care încă așteaptă, că vor avea fatum să mai urce o treaptă cel puțin.
Poezia presupusă de imaginea treptelor: poți avea proximitatea cerului, eșalonat, sau a scopului în dragoste etc. : „Cu treptele supui văditei gale/ Sfânt jocul în speranță“.
În arta rustică, apare frecvent motivul șarpelui, ca un totem. Cunoștința faptului mitic atenuează influența nefastă, precum și ateul este ferit de rău sau cel care ignoră imemorialul, dar care, aleatoriu, deține vreun obiect, în a cărui structură, adesea lemn, se află încrustat șarpele. În catrenul al doilea din poemul Increat, Ion Barbu surprinde printr-o comparație pe care mulți creștini o tratează cu maliție: „Inima ți-e la vârste viitoare/ Ca șarpele pe muzici înnodat”. Dorința lui Dumnezeu pentru definire în imagine sau undă sonoră se relevă prin mișcarea în spirală a șarpelui „dresat”. Răul se altoiește pe bine.
Barbu avertizează asupra uneia dintre cauzele pentru care Adam și Eva au fost alungați din Eden: ei voiau, prin dobândirea instanțelor unei cunoașteri supreme, să depășească decorul impus. Încercarea nu se putea solda, totuși, tragic, precum în alte poeme, unde e vorba de gastropode, ci dramatic. Cauza nu ar fi naivitatea omului prim, presupus perfect; trufia – de ce nu ar fi el în preajma Soarelui mare? Datorită pregătirii, Barbu comite incidența matematică/ religie.
Cifrele determină dimensiunea temporală în perioade, iar cei care le aplică, fie numai ca formă de măsură, au vagi impresii dominatoare, pentru că, de exemplu, într-un pătrat al zilei, numărat, alte „suflete se conjugă“.
Numerele pot servi însă ca obiecte ale intuiției, dar și ale înțelegerii, „șarpe/ Rotit de două ori la mărul-soare”; o dată, când a reușit, prin viclenie, să-l abată pe Adam de la porunca divină la, de ce nu, introspecție. Cratima dintre „măr” și „soare” marchează grafic distanța dintre prezent și ceea ce am putea trăi, prin asimilarea altor informații, poate de pe lângă roata Soarelui mare.
Lumina de peste zi a soarelui se va regăsi parțial în „patru scoici”, ca în poemul Poartă. Activitatea lor tămăduitoare se va orienta asupra unui astru „în tremurare”, adică asupra celor ezitanți în cunoaștere. Ele vor interveni cu proprietăți preluate de la iarba de mare: „Patru scoici, cu fumuri de iarbă de mare, / Vindecă de noapte steaua-n tremurare”. Substantivul „fumuri” este cu sens conotativ, închipuiri. Pătratul devine, astfel, un simbol al circuitului lejer de atribute, de la un regn la altul.
Diferența de vârstă între frați, ca în După melci, generează solitudine, pe când potrivirea în etate devine motiv de inițiativă. Criteriul de rudenie este secundar celui de leat. Optica barbiană asupra transmigrației eventuale a speciilor, dintr-un avânt insuflat din afara cunoașterii senzoriale sau raționale, încape în discuții de la factorul timp la corespondența pe care acesta o impune elementelor care-i circumscriu. Poesis: de atâta cunoaștere, te poți mistui. În curând, gastropodele vor dispărea în fumuri prelungi, adică în undele pe care algele, cu menire tămăduitoare în mediul acvatic, le provoacă, într-o încercare de aspirație. Perla prin care devin prețioase și pe care o produc în timp și de îmbolnăvire, cele patru scoici o „cedează”, pentru vigoarea de a încerca altceva. Cu alte cuvinte, vor schimba un scop „de perlă” pentru familiarul altui cerc, pericolul bolii, pe fascinația aspirației.
Recăderii în sine, seara, Ion Barbu îi conferă un echivalent geometric sugestiv: „La conul acesta de seară/ Când sufletul meu a căzut/ și cald, aplecatul tău scut/ îl supse, ca pata de ceară“. O concentrare într-un punct a vizibilului deținut de om. În cazul de față, slăbiciunile unui suflet, la un moment vesperal, care-l absorb in-comunicării și-l abandonează atitudinii altcuiva.
Interferența dintre simbolurile matematice, utilizate distinct, și textul literar creează mister. Ceea ce derivă este poezia de care se bucură lectorul.

Comunicarea cu Dumnezeu asigura totul. Conștiința a apărut după greșeală, ca o sumă a cunoștințelor și influența ei va eroda, în timp, biologicul, înlocuindu-l, la un moment dat, cu abstractul frământării, care este etern. De aceea, „fericiți cei săraci cu duhul“, fie că doar cred în cuvântul biblic, fără să-și pună vreo problemă a veridicității lui, credința dându-le starea lui Adam, fie că n-au deplinătatea facultăților mintale, deci, nu sunt vinovați de nimic.
Pentru că spiritul suportă și presiunea dorințelor corpului, a instinctelor, omul nu suferă prea mult în timpul vieții, din cauza propriei conștiințe, care nu ar fi fost deplină dacă nu ar fi avut în exercițiu, parametrii binelui și ai răului. Ne ajutăm de Biblie, ca să ne ținem departe de altă conduită față de cea ortodoxă. Echilibrul este greu de dobândit, însă poate chiar înțelegerea faptului că avem un sfârșit este cauză în păcat. Nu ne vom mai întâlni cu fericirea plăcerii propriilor impulsuri și simțuri.
Conștiința ar fi apărut din interiorul și cu limitele ființei, instaurându-se ca supremă instanță. Pericolul de a realiza dependența de Creator ar fi indus un complex de subsidiaritate lui Adam; Evei, de și mai accentuată inferioritate.
Putem vorbi de cel puțin două contexte ale nevoii de interdicție, pe care, însă, le va produce, la urmă, acest complex dezlănțuit: răzvrătire, din sentimentul trufiei creaturii inferioare, de a nu se fi știut prima ori de a deveni majoră, prin forța cunoașterii, care ar fi opacizat principiul optim al creației, după chipul și asemănarea, sau, dimpotrivă, supunere până la a-ți pierde, ireversibil, vocația bucuriei. Al treilea, dedus din tendințele extreme ale primelor două situații, ar merge spre diminuarea capacității de discernământ arhaic, concomitent cu amploarea schimbărilor în vasta natură, în favoarea unei adaptabilități salutare la noul tempo.
Odată cu evenimentul erorii, s-au acutizat, din voință divină, impusă în blestem, diferențele între caracterele unor specii diferite, șarpe și om.
Ispita s-a produs neașteptat, aproape fără destin. În circumstanțele Edenului, noi, generația de astăzi, de exemplu, ne-am mai fi născut?
După alungarea din Eden, creația universală s-a comprimat sub forța altei dimensiuni, timpul. Ne-am fi născut, dar fără povara timpului și a spațiului magnetic.
Adam fusese creat ca o mașinărie perfectă, fără posibilitate de sucombare sau de îmbolnăvire. Interdicția imperativă provine de la previziunea divină că omul, deprinzând independență în gândire, va interpreta eronat unele idei personale, în reevaluare de sine și deci, de manoperă, fără să aibă revelația sursei întregului rău, șarpele, căruia îi putem bănui, pentru atunci, prezența altui aparat de locomoție, precum și capacitate manipulantă în comunicare. Ce ar mai fi însemnat starea de liber arbitru, de rațiune individuală? Trufie.
Unii susțin că vina șarpelui e similară în echivalență unui simplu rol pe care l-a primit în destin, așa cum Iuda, mai târziu. Influența răului nu se putea consemna mai înainte. Adam era singur și în totală credință. Trăia în contemplare și în melancolia tăcerii. De la Dumnezeu nu putea primi decât sfaturi sau, în continuare, porunci. Comunicare directă și pe picior de egalitate nu avea cu nimeni. Nici monolog nu rostea. Pe alocuri, monologul presupune dezacord, individualitate manifestantă în idee și ideile rostite, pe vremea aceea, aveau ecou imediat în faptă. Ne aflăm în primele momente ale creației și mai aproape ca oricând, de forța logos-ului care memorase șoapta creatorului „după chipul și asemănarea”. Un atribut al Demiurgului este împlinirea prin simplă reflecție.
De unde eventualitatea erorii? Creația fusese dezintegrată, prin îndepărtarea coastei din trupul bărbatului, deși obiectivul intervenției era de reprimare a slăbiciunii în unicitate / singurătate, a tristeții probabile. De ce Dumnezeu n-a creat altă ființă infailibilă, distrugând omul? A încercat, dar pentru un singur om drept pe pământ, pentru Noe, a salvat specia. Știa că poate veni Adam perfect, Iisus.
În ce fel? Sau: ne-am fi născut dacă Adam și Eva ar fi rămas în Eden? Ca astăzi, nu, pentru că, după Biblie, felul nașterii actuale e forma împlinită a cutumei aruncată asupra Evei, de Dumnezeu. Dar chinul facerii poate spori dragostea pentru noul copil, și o amploare în dragoste etalează nevoie de Dumnezeu. Acesta să fi fost și rostul blestemului și să nu fi fost spus din obidă, ci din previziunea exactă asupra evoluției lucrurilor?
Depărtarea de spațiul inițial, ale cărui dimensiuni să fi fost prea puțin distincte, a dus la o dinamică aparte în toate. Pe undeva, starea edenică trebuia să fie atinsă și constrângerea insului de către timp, sfidată. Noi deținem o posibilitate de a afla despre atmosfera epocilor trecute: redactarea de cărți. Dar ce ocazie au predecesorii noștri de a previziona fragmente din prezentul nostru, în afară de faptul că eu mă consider un reprezentant al lor?
Viața de apoi asigură fluența dintre om și viitorul oricât de îndepărtat. În fizică, timpul se consideră altă dimensiune, ca spațiul, de exemplu. Paralel cu viața de apoi, mașina Domnului pentru noi, trebuie să inventăm un vehicul al călătoriei în timp. Construirea lui devine posibilă când nivelul de conștientizare rămâne în proporție de standard și în acord cu sursa de bine din noi, adică să ne gândim exclusiv la ceva, la Iisus, de exemplu, fără să ne intersectăm cu alte idei.

(Articol apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 9 / 2009)

Între timp, trimisesem mesaj amicului Alex B., dar, pentru că nu-l citise devreme (am expediat mesajul pe la 14,30), m-a sunat la 20,46: „Hai! că vin la tine. Mâine, am meseriaș la lucru și nu știu dacă pot scăpa” etc. „Eu sunt în pat, m-am încălzit și nu mă ridic nici de-al naiba. Unde mai e deschis la vulcanizare, la ora aceasta?”. „Hai, mă, că este. Uite, la ASCET”. „Ăștia nu au deschis nici sâmbăta, pe zi, darmite acum”.

A rămas să mă ajute a doua zi. Care zi, evident, a venit, ca toate din calendar, dar și Alex a sosit, pe la ora unsprezece.

Era ploaie și rece.

Am încercat, întâi, cu aparatul meu, conectat la brichetă. Nimic. Am verificat compresorul și la bricheta mașinii lui Alex: era bun (și nou); pentru a-l conecta la mașina lui Alex, aveam nevoi de o înnădire, executată cu dibăcie, bineînțeles, de către amicul meu. „Ții așa!” îmi indica, de zor, poziția degetelor. „Dacă mă pișcă, îi dau drumul”. „Nu, pentru că se face scurtcircuit și mi se afumă siguranțele”.

Cauciucul s-a umflat, Alex B. s-a dezumflat: „Cât de depășiți suntem!” mi se adresează. „Nu suntem în stare nici măcar o siguranță să schimbăm” (se referea la siguranța de la mașina mea. A constatat el că ar fi arsă). „Depășit ești tu. Eu mi-am asumat că sunt perimat în acest domeniu, dar tu, o legendă a fizicii, nu ai voie”. A tăcut, zâmbind.

„S-a oprit” m-a semnalat, panicat. „Ce presiune este, de 1,8? La presiunea aceasta, scrie în prospect, se oprește și, din acest moment, mai am șapte minute să ajung la vulcanizare sau opt kilometri de parcurs”.

Alex B. era surprins de informațiile precise pe care le declaram.

Am sărit în mașină, i-am mulțumit și am întins-o. După vreo doi kilometri, am observat, în oglinda retrovizoare…

(Va urma)

Vinerea trecută, în timp ce Liviu J. mă întreba, la telefon, dacă i-am citit cartea, iar eu îi spuneam că nu, pentru că nici nu am luat-o din mașină: „Ia stai să mă uit! Poate o și prezint undeva”, am descoperit că am pană la roata din spate, pe stânga. Mi-a pierit entuziasmul, devenind preocupat de felul în care voi manipula compresorul din portbagaj (nu-l mai folosisem niciodată). Am încheiat convorbirea cu Liviu, căruia, între timp, îi venise în minte o soluție, întrucât și-a depanat bicicleta, de câteva ori: „Vezi că este o pastă care”…

Am intrat în casă, am deschis televizorul, pentru a urmări meciul Craiovei (eu țin cu ambele echipe Craiova) și l-am sunat pe Tavi Marcu. (Îl întâlnisem, ultima dată, în parcarea din fața blocului său: ținea compresorul, identic cu al meu, în mână, pentru a verifica presiunea din pneuri). M-a asigurat că este o nimica toată, că, indiferent cât de lăsat este cauciucul, compresorul îl ridică. Apoi, am discutat, timp de o oră. Între altele, Tavi a făcut o constatare inedită: standardul de viață este superior celui din anii nouăzeci. După calculele lui, raportate la prețurile unei mașini medii și ale benzinei, suntem cu peste cincizeci la sută mai sus decât atunci (adică ne-am permite mai multe, este mai bine în prezent). „Gol!” îl aud. „Unde?”. „A dat Craiova gol”. Deși urmăream același meci, acțiunea era pe la mijlocul terenului, la televizorul meu. Decalajul provenea de la semnal – mult mai târziu se propulsa la mine. După aceste mirări în duet – eu chiar mă gândeam că am în telefon pe Nostradamus (am avut un astfel de gând, nu glumesc!) -, Tavi a schimbat subiectul: cum o ducea el ca student la Mioveni, înainte de 89, că nu-și putea achiziționa un abonament la specială (autobuz al fabricii unde lucra), întrucât nu avea buletin de oraș, că avea un program strict (deșteptarea la ora șase dimineața), că stătea la coadă să ia o pâine pe cartelă, cum se oprea curentul electric din senin, că nu știe cum a îndurat frigul, iar, astăzi, fiul lui cum simte puțin rece, deschide centrala etc.

Când l-am auzit vorbind despre frig, mi-am amintit și eu cum stăteam cu picioarele pe caloriferul rece, în sufragerie, așteptând ora nouă seara să „vină căldură”. Discuția m-a indus unui mediu bizar, similar celui din romanul O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell. De fapt, chiar în acel an eram.

(Va urma)

Mai rar am prilejul să mă întâlnesc la jumătatea drumului dintre veleitățile de cronicar și plăcerea intimă de a regăsi în paginile altcuiva, tușe asemeni lungimii mele de undă sufletești, – căci, poezia, nu-i așa, are și un rol vindecător cum se cade împletit pe trupul iluziei- cum se întâmplă în cazul de față cu volumul poetului Dan Ionescu, volum apărut în condiții grafice excepționale la Editura Scrisul Românesc, în anul 2008. Excursul poetic din volumul mai tânărului confrate, este neîndoios o invitație la filosofie pe tema dualității ființei surprinse în ipostaze dintre cele mai faste spiritului creator, palpând aura unui îndepărtat, misterios ev antic, judicios traversând epoca luminilor și ajuns până în zilele
noastre sub forma unor texte incontestabil valoroase, învelite într-un vag parfum de fină metaforă. Raportarea la ilustre figuri din istoria inteligenței clasice universale, constituie pentru autor un bun pretext de meditație și constructivă reflexie, fiindcă acolo unde convenția dintre cultură și talentul nativ rotunjesc un pact favorabil pentru cititor (în speță, unul cu pretenții excesiv emancipate), Dan Ionescu reușește adevărate exerciții de virtuozitate stilistică, pentru care orice bun cunoscător în materie se poate declara pe deplin mulțumit. Preventiv, cum nu mi se prea întâmplă cu alte cărți ajunse la mine din dorința unor autori curioși să afle cu câtă grație bate câmpii un amărât de cronicar, am citit de două ori prefața criticului Dan Cristea la volumul în discuție, uimindu-mă că dumnealui ocolește orice angajament „ pe temă” mulțumindu-se cu câteva reflecții, dar și expediind restul în sarcina potențialilor comentatori mai mult sau mai puțin de meserie. Incitant, am purces la lectura propriu- zisă și revelație!
Despre cartea lui Dan Ionescu este cu neputință aproape să te pronunți expeditiv (cu excepția prefeței aici, căci, atât forma cât și conținutul poemelor, ca să nu mai vorbim de mesajul transcendent al ideilor în timp, fac neîndoios obiectul unor studii de caz pe măsura criticii aplicate, exclusiv. Ori, cum bine zice Dan Cristea… Personal, după legi și reguli ce nu au nimic aproape de a face cu spiritul academic, am căutat să ajung la autor cum am crezut eu mai bine de cuviință, aflându-l izolat cumva, și însingurat foarte într-o existență trufaș-cărturărească, riscând să piardă mult prea devreme legătura dintre surâs și lacrimă, de dragul inegalabilei ce-i drept, marmure de Carara. Dar cine sunt eu să-mi îngădui a certa, fie și numai prietenește, un asemenea poet cum este Dan Ionescu? Poate, Marea eternă să ne adune umbrele într-o zi, când sper să ne aflăm încă la țărmul dintre „ aici” și pulberea stelară, noi și iluzia… Altfel, cartea mi-a plăcut enorm. De ce? Pentru că a fost scrisă de un poet „ singur printre ai lui” și poate stârni polemici demne de un mare creator.

Ave!
P. S: m-am ferit ca de foc să nu dau citate, să scot din context un poem sau altul, acceptând „jocul” extrem de serios al autorului, tocmai spre a nu aduce vreun prejudiciu întregului de
dragul părții.

Dan Ionescu
VIS VISUS sau Forța Visului
Editura Scrisul Românesc, 2008

Suntem oameni...
Vremea râde, cum vrea, 
de noi:
ne pune riduri pe chip,
ne dă bastoane în mâini și pe spate...
Ne ia tot ce poate,
până la ultima suflare, 
însă pe tine, Luminem, nu mi te smulge
din suflet.
Zâmbetul tău a fost raza mea
de siguranță. 

Obosit, Diogene s-a acoperit cu straiul de lână moale și a tăcut. Gândurile pe care le mai formulase, dar nu apucase a le transcrie pe foaie, au renăscut din fundul butoiului, cu altă rezonanță, mai pregnantă; se ridicau în picioare, ca stafii, jucând țonțoroiul peste trupul său, în timp ce el somnului i s-a dedat. 

Am rămas cu o carte de la tine
și cu o strângere în brațe,
pe când destinele noastre se distanțau,
dar vocea iubirii adevărate își sună în mine,
din cornul speranței,
farmecul tainei nemuritoare. 

După ce am primit șutul pasului înainte,
de la cine nu merita deloc atenția mea,
m-am dus la mare, 
să mă scald.
Nici atunci, 
nu mi-am îndreptat gândurile spre tine, 
Luminem. 

La ce m-au ajutat înstrăinările
de tine, care, de fapt, erau de mine însumi?
-La nimic! Doar au adus răutatea altor relații
în viața mea și mă zbăteam să le dezleg. 

(Va urma)

În singurătate, 
mă agăț de posibilitățile 
de a nu ne fi ratat legătura - 
atât de cald începută!
Mă doare mult că eu am rupt-o. 
Deși aveam timp,
nu am mai avut inspirația de a o relua. 

Nu-s decât un om
și mă împiedic în angoase, 
mai mult decât oricine,
deși, în aparență,
sunt sprint. 
Oh, Luminem, 
lacrimile-s fierbinți pe obraji. 

Un demon a schimbat ceva în mine...
Nu înțeleg 
unde era Dumnezeul meu, 
pe care-l proslăvesc?
De ce m-a lăsat pradă obsesiilor obositoare?
Poate calea filosofiei mele 
să mă fi sustras celeilalte părți,
despre care nu scriu, 
întrucât nu am cunoscut-o,
a fericirii adevărate?
Nu oricine crede în ce face, 
ori eu așa am fost mereu: 
am mers până la capăt. 

(Va urma)