De ce să caut să scriu poemul cel mai bun,

când vremea, în trecere, are poezia ei,

bătută pe stâlpi?

Pe stradă, sub plumbul lui noiembrie,

am avut curajul să-mi spun

că nu există fericire.

Mica îndoială în a crede aceasta

mă apropia de orice detaliu al străzii,

de a cărui prezență pură ajunsesem a mă bucura

atât de mult, încât socoteam

că fericirea este viața de fiecare moment.

M-am uitat la pomii galbeni de pe drum

și inima a sărit de pe coarda comunului,

spre aceea următoare, a înfiorării de la culoare.

O, vremea! pe care secunda o definește

și ne aduce descoperirea viitorului pe pământ.

Vă jur, descendenți,

mărul acela ar fi căzut în iarba din paradis,

ca pieile șarpelui (care năpârlise, pe lângă noi,

în câteva rânduri)!

S-ar fi pierdut degeaba, precum raiul meu

pe acolo.

Primul fiu, care avea să dea țipăt pe un pământ pustiu,

l-am văzut răsfrânt în coaja mărului –

alt copil nu mai întrezărisem vreodată –

și m-a îndemnat, cu zâmbet, din leagănul de răsfrângeri,

să mușc din fruct.

Eva și-a presimțit pântecul împovărat.

Nu mai conta porunca.

Șarpele nu a fost decisiv cu nimic în hotărârea noastră.

Noi ne-am ales destinul

și ceea ce am pierdut nu a fost mai mult

decât prezența voastră.

Adio! mi-a spus umbra lui Adam.

O strig, o clipă în plus să mai stea,

ca pasărea în cuibul de primăvară.

Va căpăta vestmânt, o haină peste umbră

va cădea și eu o voi putea identifica.

Adio! ecoul a tresărit în cetini

și a doborât, dintre frunze, un glob sclipitor.

Cu brațele în aer, în timp ce s-a desprins de paradis,

l-am surprins pe înecatul Adam cu bucata de măr ce i-a rămas

în gât,

la ultima-i suflare în vestitul Eden.

Dau o fugă să-i apăr de spărtură,

să-i salvez pe lăutari de la umflarea peste măsură,

prin toarta instrumentelor muzicale tot văzduhul le vine

în gură.

Pe umeri, mi-a pus mâna o femeie străină,

iar mama, în mulțime, nicăieri

și am țipat mai tare decât tot ce în jurul meu era muzical.

Atunci, hora a încetat

și lăutarii de crispare s-au liberat, în aplauzele

audienței masive.

-Aici sunt! (Mama a confirmat).

Așadar, de groaza înfierii am scăpat.

Ura!

Lăutarii suflă din nou în trompete,

pălăria le cade într-o parte,

din buzunarul hainei, își extrag batistele,

pe care le tamponează de frunțile asudate.

Nu mai au vreme să le așeze la loc,

îi solicită ritmul, tot mai înalt!

și rămân batistele în răsuflări, pe clape,

.

Legat, câinele urăște mingea liberă, lovită cu piciorul.

Totuși, mingea are limite în mișcare,

instaurate de stilul în care am șutat,

fiindcă ajunge acolo unde, poate, nu ar vrea să stea

și din ce energie, a cui, să o mai ia la fugă?

Stă pironită locului…

Sunt pentru mine, azi, castanii viguroși,

un templu de minune

îmi pare strada,

aș vrea pe bancă să mă așez

și, în curând, pe foi să trec, în rânduri,

vraja.

E o peliculă de soare,

întinsă printre pomi,

în ramuri, stau cucii, pătrunși

de semeție. Jos, margaretele pe gânduri

s-au pitit, în calea papucilor mamei.

Un șut repede le-a trezit

din melancolie.

La masa din curte,

întinsă în umbră,

sub nuc,

se încing discuții pe loc,

în crengi, vremea veștejind

e un zgomot răgușit.

Mai văd și astăzi luna de atunci,

din călătorie,

cu aceiași ochi,

dotați cu vedere optimă,

o surprind agitată în cuier,

în care se mai zbat haine de-ale vreunui angel.

Of, cobor în mine și mai clatin,

cu o mână de gânduri,

banca primei întâlniri!

Aveam nevoie de progres în viață

și nimeni din afară

nu avea cum să ni-l dea.

Nu întrevedeam, duși de probleme,

acele idei încercând să ne salte între stele.

Vulcanul,

simțindu-ne reci,

sufla, înspre noi, jar.

Spațiul dintre mâinile noastre,

înghețate în tatonări,

se tot dilata

și nu aveam îndrăzneala de a ni le atinge

ori de a ne mișca.

În sufletul nostru, mai adânc

trebuia căutată simțirea prezentă,

a celor patruzeci și patru de ani.

Priveliștea e bună…

Mai văd și astăzi luna de atunci,

din călătorie,

cu aceiași ochi –

tot agățată de un cuier, în cer,

în care mai stau haine de-ale vreunui angel.

Oh, ce vedere bună! cu ea mă întorc în mine

și încă mai clatin,

cu o mână de gânduri,

banca primei întâlniri.

Simțindu-ne reci,

pământul aducea, între noi,

pe gura vulcanului din zare,

jar.

Nu întrevedeam ideile de acum,

încercând să ne salte între stele.

În sufletul nostru,

mai adânc

trebuia căutată

simțirea prezentă,

a celor patruzeci și patru de ani.

Printre noi, zboară zeci de păsări…

Câteva ar fi fost de ajuns pentru a mă purta peste oraș.

Ar fi fost culmea să cad iar din zbor

în brațele cui nu am vrut să stau.

Păsările fără minte au purtat prea departe

coșul de nuiele,

în care am visat ca un pui,

depărtându-mă prea mult de sinele meu,

în care s-au însăilat melancoliile

întâlnirilor pierdute în ceas de amurg.

În coșul, încrustat cu modele solare,

lucrate de un meșter popular cu mâini de faur antic,

am luat obiectele cele mai de preț, foi și pix.

Când au văzut

că apucaseră să ducă în gheare lăcașul

unui exponent al altei specii,

păsările au dat drumul coșului,

înainte ca eu să fi trecut, în eternitatea paginii,

vibrația aripilor în bătaie și cântecul triumfal.

Mintea m-a ajutat să scot din amintire plutirea

și, astfel, m-am salvat de la destrămare –

am reconstituit pe cer strălucirea zborului.

„Doar atunci îți voi mângâia sufletul,

când nu te vei mai ascunde în spatele unor măști” –

a fost gândul care a deranjat alaiul păsărilor geloase

și pe care l-au aflat din murmurul meu.

Când ziua a venit, Carnuții, cu conducătorii Gutruado și C., oamenii pierzându-și încrederea, semnalul fiind dat, au alergat cu toții la Cenabu și cetățenii Romani, care, făcând afaceri, se menținuseră acolo pentru cauză, între ei – C. F. Cit, un cavaler onest roman, care mersese înainte cu lucrul grânelor, au distrus (nimicit) bunurile lor.

În mod rapid, această veste a fost transmisă înspre toate cetățile Galiei, căci, la răsăritul soarelui, în teritoriile arvenilor, s-a aflat despre faptele vitejești de la Cenabu, (s-a aflat) înainte ca primul schimb să fie efectuat, când informația cea mai importantă întrerupe faptele și oamenii își dădeau de veste prin strigăt prin ogoare și prin regiuni: pe acesta din urmă, alții l-au auzit și au transmis rudelor, că atunci cade vestea, că se întâmplă.

Aceste lucruri fiind agitate, carnuții declară că ei nu refuză niciun pericol pentru cauza comunității, iar principii promit că vor face război și, pentru că, în prezent, nu ar putea să se păzească prin garanții între ei și pentru ca faptul să nu fie divulgat – cer (ca faptul) prin jurământ și credință să fie consfințit, fiind adunate laolaltă steagurile militărești, după care, conform obiceiului lor, este ținută o ceremonie foarte gravă, pentru ca, la începutul luptei, să nu fie părăsiți de către ceilalți.

Atunci, carnuții fiind elogiați, jurământul fiind dat de toți care fuseseră de față, în timpul stabilit pentru acest lucru, se pleacă de la adunare.