De plăcere, caut astăzi să mă urc în mândrul cat, dinspre care să văd păsările albe licărind în priveliștea de sare.
Dincolo de semnele zeilor, pe care le-aș putea desluși, fără să apelez la sclipirea de geniu a oracolului, este acea matcă, de la care s-au înfiripat universurile.
De pe geana unei piețe, camuflată de respirația puhoiului de lume, mă întreb dacă, vreodată, ajuns în preajma tumultului mătcii, voi zări alte nașteri de spații.
Am devenit, în acest plan real, mai greu de întrebări decât oricine...
Mi-am propus să-l caut pe Dumnezeu. Am recitit, pagină cu pagină, Biblia, pentru a afla spațiul Domnului, dar, după ultimul pasaj, m-am regăsit în starea începutului, ca Adam dezorientat, cu sentimentul că i-a căzut din mână fila secretă a raiului.
Am ieșit în stradă să-mi strig dezamăgirea, dar liniștea lumii m-a inhibat atât de mult, încât am revenit în mine însumi, chemându-mi toți solii acasă.
A doua zi, m-am nimerit în agora, dispus la noi izbânzi. Am cumpărat, dintr-un magazin la modă, toga lui Democrit.
În voința tuturor de acolo, am identificat, de la început, spiritul divin, țesut ca pânza, într-un război al dilemelor, de tânăra fată.
La câmp, ce să vezi? Ciorile băteau mesaje cu pliscul, unele spre altele, ca la telegraf, că se apropie de nucul, prins cu agrafa de foaia văzduhului, cei doi soți, oarecum supărați: să se facă liniște și, mai târziu, când raportul dintre ei se va fi reglat, ca aparatului, frecvența pe Radio Constanța, să se ciugulească boabele din cuibul făcut în pământ cu parul, de către țăran.
Umbra atârnă de ram, ca un sac, dar nimeni nu are timp de răgaz.
Răscolită de plug, brazda înșfacă semințele în tăcere.
Pe drum, țăranul, căruia îi căzuse pălăria de pe cap și voia să o recupereze din coșul căruței, își îndeamnă soția să țină frâiele. -Mai bine, pe-ale căsniciei! îi răspunde, râzând. -Preocupată mai ești să conduci treburile! Poftim, preia-le tu! -Măi om ce ești, am glumit! -Eu, nu!
La orizont, ca dintr-o căciulă de scamator, hopa! și colina, pe-al cărei spate, potcoavele taie cărare.
Aranjându-și pălăria pe cap, țăranul se duce spre cal: îi pune hamul, să iasă la câmp, pentru semănat.
Parfumul boabelor de porumb iese din săcui, precum cobra, din coșul dresorului.
Femeia nu-și găsește opincile. -Uită-le aici, sub pom, îi strigă bărbatul cu of de supărare, dar și de șagă, totodată. -Cum ajung să mă încalț? întreabă ea, bosumflată. -Pe sârmă, dragă! Cine mai este ca tine? O acrobată am și eu în curte! -Dar, în spinarea ta, nu sui eu?
Ascultător, țăranul își ia în cârcă soața, precum apa se îndreaptă spre mal, alunecând pe spinarea peștilor.
-Dar, omule, nu puteai să mi le aduci la scară tu? Ți-ai omorât spinarea degeaba! Și, la câmp, îmi vei striga, toată ziua, că ai obosit din culpa mea. -Ia, du-te, femeie, mai încolo și mă lasă! O împinge, ușor, înspre casă. M-oi descurca eu și de această dată.
Femeia rămase acasă, la somn. Îi va duce, mai târziu, ulciorul cu apă.
Rămase la somn? S-o creadă ea! Bărbatul o smulge ca pe floare și o așeză în căruță, pe băncuță, lângă sine și-i dă bice pe spinare bidiviului pur-sânge.
Se desfășurase în atmosferă, sub formă de abur, tronul lui Jupiter și s-ar fi putut întâmpla să-l inspir. Întărit de forța lui, plămânii mei ar fi devenit mașini de respirat secole și istorii. Voința de a fi dictator s-ar fi impus în ceruri și trupul meu s-ar fi sublimat într-o stare de fulger.
Nu este aceasta cauza pentru care universul interior este separat prin carne de lume? Noi am fi numai voință, suflarea mișcând pomii, zborul cocorilor, umbra de lângă obiect, spre punctul central al vederii de sine al nostru.
Penele din mâna scribilor s-au transformat în pumnale, aerul devenise teaca din care s-au luat armele care m-au rănit și, astfel, mi s-a interzis să exist.
I am stolen by the taste of the deep of some fish that I devour, and I am carried to the sea, beneath the belly of a ship, full of doves, of wax, and barrels of sweet water.
Passing, just under my nose, an anchor falls. It traces, in its plunge, a straight line that, if broken into thousands of tiny dashes, would mean poems. I would gather them in sacks to take them to the restaurant, to read them to the ladies.
From the water, looking upward, I glimpse a blue globe, spun under the moon by the Lord— it is the sky!
I am vexed by a mist crucified on the wreck. I try to unbind it, and it, a rebellious dream, shatters; it cannot reach enough of the heights…
Sunt furat de gustul pentru adânc al unor pești, pe care-i mănânc și dus în mare sunt, sub burta unei corăbii, plină de porumbei, de ceară și de butoaie cu apă dulce.
Îmi trece, pe sub nas, o ancoră. Aceasta descrie, în picaj, o linie dreaptă, care, ruptă în mii de liniuțe, ar însemna poeme. Le-aș strânge în saci să le duc la restaurant, spre a le citi damelor.
Din apă, privind în sus, întrevăd un glob albastru, învârtit pe sub lună de către Domnu - e cerul!
Mă agasează un abur răstignit pe epavă. Încerc să-l dezleg și el, vis rebel, se sparge; nu apucă să cunoască destul din înălțare...
Gigel frolics around the yard. He’s not a child, but Agent 06. His age is the reverse of the number above, just like the house number on the gatepost.
He hopes for a quick nap in the hammock, calming the ideas that took him wandering through meadows and village fairs. The heat weighs him down and nudges him; otherwise, his mother can’t explain his sudden landing in the grass without some ancestral parachute. The sound of his fall brought everyone at the table to their feet. Branches broke heavily from the plum tree. They crashed down along with the would-be napper.
“I’m fine!” Gigel assures the spectators, as he gathers himself, with his hands, off the ground.
Gigel Spornic se zbenguie prin curte. Nu este un copil, ci agentul 06. Vârsta lui e inversul cifrei de mai sus, cum e numărul casei pe stâlpul de la poartă.
Speră la un pui de somn în hamac.
Căldura îl toropește și îi dă un ghiont, altfel nimeni nu-și explică aterizarea lui subită în iarbă, fără vreo parașută ancestrală. Zgomotul căderii i-a ridicat pe toți ai casei de la masă. Crengile s-au rupt masiv din prun. S-au prăbușit, împreună cu pretendentul la odihnă.
-Nu am nimic! Gigel Spornic îi asigură pe spectatori, în timp ce se adună, cu mâinile, de pe jos.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
