Lui Cristian nu trebuie să-i spui că urmărești filme… Va crede că te rupi de realitate.

Dacă îi povestești ceva despre cinema, te va privi cu o sprânceană ridicată și îți va spune că viața nu are scenariu, iar realitatea nu se termină niciodată cu genericul de final.

Ai uitat să spui că, după ce îmi puneam mierea pe pâine, mă uitam, în stânga și în dreapta, să nu vină albinele să mă înțepe că le mănânc… munca.

În sfârșit, mă aud cu vărul Cristian. Îmi răspunde grav, de parcă ar fi pe scenă la teatru:

— O, lume nouă în țară veche! Îmi vine să plâng…

Apoi oftează adânc, de parcă ar încerca să convingă un juriu de dramă. Îl aud cum își suflă nasul demonstrativ.

— Gata, zic eu, lasă teatrul!
— Nu e teatru, e realitate! oftează el din nou. Doar că o interpretez mai bine…

Se smiorcăie prefăcut… În timp ce-și exersează „tragedia”, își unge o felie de pâine cu miere.

Pe WhatsApp, Cristi mă întreabă dacă mai trăiesc, fiindcă n-am mai vorbit de trei zile.

Îi răspund: Nu dorm de trei zile. N-am timp pentru așa ceva.

El îmi trimite trei emoticoane cu lacrimi.

Pregătirea pentru câmp...

Aranjându-și pălăria pe cap, 
țăranul se duce spre cal: îi pune hamul, 
să iasă la câmp, pentru semănat.

Parfumul boabelor de porumb 
iese din săcui, precum cobra, 
din coșul dresorului.

Femeia nu-și găsește opincile.
-Uită-le aici, sub pom, 
îi strigă bărbatul cu of de supărare, 
dar și de șagă, totodată.
-Cum ajung să mă încalț? întreabă ea, 
bosumflată.
-Pe sârmă, dragă! Cine mai este ca tine? 
O acrobată am și eu în curte!
-Dar, în spinarea ta, nu sui eu?

Ascultător, 
țăranul își ia în cârcă soața, 
precum apa se îndreaptă spre mal, 
alunecând pe spinarea peștilor.

-Dar, omule, nu puteai să mi le aduci 
la scară tu? 
Ți-ai omorât spinarea degeaba! Și, la câmp, 
îmi vei striga, toată ziua, 
că ai obosit din culpa mea.
-Ia, du-te, femeie, mai încolo 
și mă lasă! O împinge, ușor, înspre casă. 
M-oi descurca eu și de această dată.

Femeia rămase acasă, la somn. 
Îi va duce, mai târziu, ulciorul cu apă.

Rămase la somn?
S-o creadă ea! 
Bărbatul o smulge ca pe floare 
și o așeză în căruță, pe băncuță, lângă sine 
și-i dă bice pe spinare bidiviului pur-sânge.



Planuri de bătaie

Năvălise în casă imaginea florilor de câmp. 
Impactul a fost de necuprins în carte.

O găină își spânzură strigătul de garduri. 
Urechile mele dau fuga să-l salveze, 
de la prăbușirea în spațiu. 

Fantasme zgâlțâie câinele. 
Lătratul îi sare din gât. 

Amurgul s-a rănit. 
Vin femei să-i strângă sângele în vase. 

Un purceluș rumen, cu mărul în gură, 
este instalat în peisaj 
și concurează ridicolul lanului de porumb, 
care-l toacă, demult, cu întrebarea: 
tunurile armatei napoleoniene au bubuit?

De la epoleți, spre univers, 
sute de corole migrează în liniște. 
Spiritul cuiva extrem de caustic 
le va desfoia până la esențe. 

În soare, 
planurile de bătaie ca niște semințe 
așteaptă mâna indiferentă 
să le arunce în lume. 

Deschid o paranteză, 
în care se așterne câmpia întunecată. 
Ghiulele banale rup cămăși curate de in.








După zece ani...


Deschizând fereastra istoriei, 
Penelopa căuta cu privirea în orizont, 
dincolo de bolboroseala caierului de lână.
 
Atent să nu-l doboare din avânt 
urzeala pescărușilor, 
Ulise punea piciorul pe scara 
de cântece 
a sirenelor, 
dar,  
de pe raftul bibliotecii, 
a căzut, 
cu zgomot nou de coperți, 
romanul, 
bine vascularizat, 
al lui Joyce; s-a prăbușit 
în ograda sfioasei Ofelii,
peste slujbași. 

Zeii s-au ferit din calea paginilor. 
Ar fi putut fi suflați de curenți 
în versuri improprii. 
S-ar fi regăsit față în față cu îngerii, 
astfel încât și-ar fi pierdut aripile, 
arse de aure. 

Scriitura lovește malul numit „Om", 
cu amintirile, 
săpând adânc în gândire, 
până când îl obligă 
să se descopere singur, 
ca un vapor, 
în fața singurătăților. 





Insomnii


Trezire la ore ciudate, telefonul ca un judecător implacabil,
4,30, simțuri în dezacord, oboseală și neliniște,
televizorul devine tovarăș de insomnie,
dramaturgie nocturnă, în speranța unui somn fugar.

Rutina adoptată în zilele mai leneșe,
ochi închiși, cosmosul palpitând în surdină,
liber să plutească în vremea eternă,
fără a lăsa urme în tumultul vital.

Dușul devine ritual de trezire,
gânduri despre greutatea bătrâneții,
sub apa caldă, reflecții inopinate,
în euforia împrospătării sub para de metal.

Totuși, întrebările despre bătrânețe persistă,
fredonez încet o melodie, 
fără tracul pe care-l am, 
dacă ar fi să-l cânt în fața oricui, 
chiar a unui manechin neînsuflețit, 
când m-aș bloca…



Poem de toamnă 


În pom, atârnă tristețea ca un sac fără frunze.
O gânganie se târăște, în spate cu ultimele ei clipe.
Soarele cade în curte și razele răsună,
ca lovitura de bețe în tobă.
Ar fi posibil să treacă, 
pe lângă planetă, 
lumina cerului?
Cu binoclul, dintr-o pădure, am urmări-o,
urcați unul peste altul, ca un stâlp – văzut din cosmos drept o rază uscată.
Din când în când, 
mă refugiez în trecutul pe care-l port în sinea mea, ca pe o bijuterie
și nicio eroare făcută, 
oricând anterior, 
nu este mai gravă decât înaintarea în vârstă.
Viitorul, 
spre care nu pășesc, 
îmi semnalează propria-i sosire,
albindu-mi firul de păr.





Matca 


De plăcere, 
caut astăzi să mă urc în mândrul cat, 
dinspre care să văd păsările albe 
licărind în priveliștea de sare.

Dincolo de semnele zeilor, 
pe care le-aș putea desluși, 
fără să apelez 
la sclipirea de geniu a oracolului, 
este acea matcă, 
de la care s-au înfiripat universurile. 

De pe geana unei piețe, 
camuflată de respirația puhoiului de lume, 
mă întreb dacă, 
vreodată, 
ajuns în preajma tumultului mătcii, 
voi zări alte nașteri de spații.

Am devenit, 
în acest plan real, 
mai greu de întrebări decât oricine...


Monologul lui Diogene

A trecut Cronos să-mi ia din zile 
și i-am spus că nu-mi mai pasă. De azi, 
sufletul meu este indiferent la gălăgia din Olimp. 


-Nu te mai interesează filosofia, Diogene?
-E opțiunea mea permanentă, 
dar m-am săturat să deservesc pe alții, 
captiv în portul speranței de a-mi trăi viața, 
după placul inimii. 

Aidoma razelor soarelui din odaie,
unde plutesc particule de materie fină, 
privirea mea e spre marii filosofi,
ajunși, demult, pe tărâmul lui Hades.

Umbra lor exuberantă 
se ciocnește de pergament,
rostogolindu-se în spațiul dintre arte și realitate. 
Este un spectacol perfect, 
care face toți anii, Cronos!

-Mulțumesc pentru telefon! îi spun lui Cristian, la finalul convorbirii noastre.

-Nu ți-l dau, pentru că am nevoie de el! îmi răspunde serios, fără să râdă, parcă să-și dea seama dacă m-am prins de glumă…

În discuțiile pe care le avem (pe WhatsApp), îmi mai exprim, câteodată surprinderea pentru inițiativele pe care Cristian le are în diverse contexte. El nu pierde niciodată ocazia să-mi replice: „Tinere, nu știi că stai de vorbă cu Cristi? Îi fuge mintea mai repede decât curentul electric prin fir”.

Îl sun pe Cristian la Roma și-l întreb ce mai zic fotbaliștii lui Cluj, la microfon.
— Că au avut ocazie să intre în meci, dar nu mai intrară. Rămaseră tot la ușă. Unul a bătut la ușă, dar n-a răspuns nimeni. Altul a încercat să sune antrenorul, dar avea telefonul pe silențios. Ceilalți așteaptă în fața vestiarului și speră să iasă cineva să-i bage în joc…

Ieri, Cristian a trăit „ultima mea zi a vârstei de 56 de ani” (mi-a spus, deodată, la telefon, în timp ce discutam despre impertinența fotbaliștilor de la U Cluj și cărora ai noștri, aseară, le-au scos fotbalul din cap).