Mai am să-ți spun: tristețile sunt fluvii nebănuit de harnice, aleargă prin venele cetății dacice, Sarmizegetusa.
Lumina, cu aripi de muză odihnită, locuiește în coifuri latine, fără să tresară la licărul artificial al avionului.
Oh, sudoare, anulează-ți călătoria pe vârful năsucului tinerei femei, a cărui linie descrie ambiția, dar nu o învinge în lupta pentru supraviețuire.
Recurg la explicații, precis contestate de critici... Se organizase un concurs de sărituri în lungime: cine ateriza mai târziu vedea, la capătul plonjonului - clipele fremătând de atâta chin cât puteau cuprinde – erau ca niște ugere pline.
Eu însumi sunt surprins de impulsurile false ale inimii...
Te-am surprins suportând mânii, când soarele trebuia urcat din nou în cer pe scările sufletului și frângea umbra singurătății care îți dădea târcoale.
Oh, păstrează-ți, prietene, bucuria, ca istoria să dea greș pe spațiile albe, încă nescrise, în siajul roții care trasează liniile amăgirii pe spatele evenimentelor întoarse din excursie.
Orice lucru se descifrează mai bine când zăbovește, chibzuit, în scris.
Deschid o ușă a tăcerii. Pășesc înăuntru toți oamenii...
Inevitabil, obsesia că sunt departe de forfota orașului răstoarnă lanul de grâu. Pitite în rădăcini, bucuriile de altădată ale semințelor umplu zarea cu discursuri bine articulate despre împărăția întunericului, nu a soarelui care cade, la fiecare douăzeci și patru de ore, după deal.
Mă încumet să le descifrez și eu, cum o babă citește în patruzeci și șapte de bobi culorile viitorului.
Marin Iancu propune, prin vasta monografie, intitulată Marin Preda. Vocația pentru echilibru și totalitate (Editura Editgraph, Buzău, 2025), un itinerar critic de o remarcabilă densitate, urmărit cu o stăruitoare fidelitate față de imperativul echilibrului. Autorul angajează un parcurs exegetic marcat de o progresivă complexitate, în care traseele ideatice se întrețes cu arhitectonicele romanești cele mai elaborate. Efortul lui critic se constituie într-un veritabil acord creativ cu substanța operei studiate, izbutind să descifreze mecanismele imagismului simbolic, precum și acea polifonie de semnificații, dedusă din imaginarul fantasmatic al scriitorului.
Structurată în douăsprezece capitole, subdivizate la rândul lor în paragrafe și „subsecvențe” care migălesc detaliul cu o precizie aproape monografică, lucrarea de față urmărește geneza și metamorfozele prozei lui Marin Preda. De asemenea, există un Cuvânt înainte cu atribuție de orientare axiomatică, precum și o impozantă Bibliografie.
Investigația autorului se concentrează cu precădere asupra universului ficțional, acolo unde modalitățile de construcție romanescă sunt surprinse în însăși devenirea lor istorică. Încă din paginile inaugurale, privirea cercetătorului se fixează asupra auspiciilor tutelare sub care s-a format personalitatea lui Marin Preda.
Exegetul urmărește cu o scrupulozitate stăruitoare modul în care sensibilitatea tânărului Preda reacționează în fața complexului de trăiri și întâmplări care alcătuiesc geometria copilăriei și a anilor de școală, precum și acea încordare lăuntrică prin care faptele banale ale vieții rurale sunt filtrate și convertite în materie epică; tranziția bucureșteană este momentul de răscruce al primelor contacte cu mediul literar al Capitalei, unde formația lui intelectuală suferă șocul întâlnirii cu marea cetate a literelor. Fiecare întâmplare este analizată ca un vector care trimite spre viitorul mare prozator.
Studiul reușește să surprindă acea voință de a fi a scriitorului: „La puțin timp după absolvirea cursurilor Școlii Normale, în vara anului 1941, tânărul Marin Preda acceptă oferta de angajare în serviciul șantierului Fierbinți, la care renunță însă în scurt timp și, revenind în București, continuă să îndure pe mai departe foamea și frigul în cămăruța fratelui său Nilă. Atras de lumea literară bucureșteană și de speranța într-o înțelegere adecvată a viitorului său destin de scriitor, se întâmplă ca, prin plimbările prin București, să descopere la Casa anticarilor de pe malul Dâmboviței, volumul Cum am cucerit viața, aparținând scriitorului, tipografului și editorului Petre Georgescu – Delafras, pe care, cu voia prietenului său anticar, îl citește pe loc, arătându-se impresionat de povestea unui băiat simplu de la țară, care, cu doar șapte clase primare, ajunsese, prin perseverență și continuitate, unul dintre marii editori ai capitalei. Visând să se angajeze la editura acestuia, unde ziua lucra ca salariat, iar seara și noaptea va citi și va scrie, decide să îi facă o vizită editorului P. C. Georgescu – Delafras” (Ambianța culturală).
Printr-o prolifică analogie cu neliniștile epice ale lui Rebreanu, Marin Iancu ne poartă pe un traseu sinuos, o adevărată peregrinare în căutarea omului autentic, văzut în elementara și necosmetizata lui fenomenologie existențială. Cu o intuiție critică remarcabilă, el revendică pentru Moromeții locul cuvenit în panteonul marilor capodopere, fundamentându-și aserțiunea pe acea complexitate a raporturilor umane care refuză orice schematism facil. Pentru Preda, pământul este o stare de spirit, o prelungire a ființei. Ilie Moromete nu stăpânește pământul, ci îl interpretează, îi dă glas printr-o filosofie a „stării de vorbă” care suspendă timpul. Pentru prima dată în literatura noastră, autorul nu mai privește satul de sus, cu o milă de factură sămănătoristă. El îi conferă țăranului demnitatea de a fi un subiect al gândirii. Moromete este, în felul lui, un estet al existenței, un spirit care contemplă lumea din acel răgaz al liniștii, înainte ca istoria să-i năruiască hotarele: „Carte plină de rezolvări de mare subtilitate, Moromeții surprinde și astăzi prin forța imaginatorie și îndrăzneala abordării de-a dreptul seducătoare a unor situații de viață de o nebănuită complexitate, o umanitate plină de atracție și atinsă, în vulnerabilitatea sa tot mai accentuată, de formele unei iremediabile și tragice destrămări. Scriitorul transcende faptele printr-o viziune transformatoare” (Viziunea asupra satului între real și imaginar).
Conștiința estetică a lui Marin Preda se afirmă în acel „timp care nu mai avea răbdare”. Este drama celui care asistă la modul în care formele vechi de viață, organice și ritmate de natură sunt strivite de mecanismele abstracte și violente ale modernității. Moromete este un personaj arhetipal, un Făt-Frumos care luptă cu impozitele, cu tăcerea fiilor și, în final, cu propria-i singurătate. Este, în esență, victoria stilului asupra fatalității: Preda reușește să demonstreze că, sub asprimea gestului rânduit de muncile câmpului, se ascunde o inteligență sclipitoare, capabilă de cele mai subtile nuanțe metafizice.
Mai mult, cercetarea urmărește, cu o acribie care trădează dragostea pentru nuanță, destinul personajelor dincolo de marginile primului volum. Acestea își prelungesc tribulațiile și cunosc transformări sub povara unor noi orizonturi tematice, de la izolarea din Marele singuratic, până la tumultul din Delirul, ori se confesează, cu o sinceritate tăioasă, în paginile aproximativ de spovedanie ale Vieții ca o pradă. Este, în fapt, demonstrația unei unități organice a operei, în care viața și ficțiunea se împletesc într-un neîntrerupt și tragic dialog: „Prin alternanța dintre adevărul obiectiv și ficțiune, scriitorul a reușit să creeze un spațiu omogen din atâtea elemente, uneori imposibile, adesea contradictorii, tocmai prin reducția operată de memoria sa circumspectă – totul trebuia să se supună legii morale. Istoria, trăită ca un caz particular al memoriei, se va supune imperativului acesteia nu numai ca judecată asupra trecutului, dar și ca prag liminar al imaginației, implicând un proiect al viitorului” (Istoria ca „delir”).
O atenție deosebită este acordată metodei prin care Marin Preda își sondează propriile disponibilități interioare, acele resurse abisale menite să fundamenteze o arhitectură narativă de o înaltă densitate conceptuală. Este procesul prin care proza lui, depășind jalonul stabilit prin Risipitorii, accede la o etapă de deplină maturitate analitică și ne oferă imaginea unei viziuni ajunse la un echilibru fecund și la o limpezime prin care stăpânește deplin materia epică. În acest context, romanul Cel mai iubit dintre pământeni se înfățișează ca o sinteză biografică, un receptacol ultim în care sunt depozitate, cu o gravitate testamentară, toate căutările, angoasele și reflecțiile unei întregi vieți dedicate descifrării destinului uman. Prozatorul își îndreaptă privirea asupra condiției omului contemporan, prins în încleștarea unor conflicte viabile, de o inerentă valoare universală, ale căror ecouri trimit, printr-o filiație spirituală evidentă, spre un realism de sorginte balzaciană. Totodată, Marin Preda distinge, în proza epocii, noi valențe de sensibilitate și de idei, circumscrise unei modernități asumate; în paralel, îmbrățișează inovațiile unor maeștri, precum Marcel Proust, Albert Camus, Franz Kafka sau Andre Gide, și se lasă atras de tentația monumentalului și de acea polifonie care tinde, în mod esențial, spre dimensiunea epopeică a bildungsromanului: „Prezența unor personaje intens – problematice sugerează prozatorului restrângerea narațiunii propriu-zise în avantajul dezbaterilor de conștiință, dezbateri vizând nu atât înscrierea faptelor în sine, cât semnificațiile prezente ale acestora. Toate situațiile din Cel mai iubit dintre pământeni conduc spre imaginea unui personaj scindat, împărțit între extreme, paralizat de introspecție, destinat avatarurilor, traumatismelor și dizgrațiilor” (Lumea fenomenologică a personajului la Marin Preda).
Mai mulți exegeți au identificat în opera lui Marin Preda o atenție constantă acordată prezentului istoric, atitudine pe care Marin Iancu o numește „patimă a contemporaneității”; este vorba despre o participare efectivă la devenirea colectivă, în care destinul individual se judecă în raport cu destinul spiței. Din această implicare structurală, se naște accentul etic al prozei lui Preda, acea vibrație morală constantă care străbate, ca un fir roșu, pagini de o gravitate reflexivă care asigură operei o durabilă valoare exemplar-critică.
Volumul Marin Preda. Vocația pentru echilibru și totalitate este o construcție exegetică deschisă, supusă unei necontenite reordonări interioare, în care perspectivele se reactivează, se completează și se verifică reciproc. De asemenea, aparatul critic este bogat și riguros, menit să sprijine, sub raport monografic, examinarea fiecărei probleme în parte, fie că este vorba despre temele fundamentale sau despre statutul personajelor, văzute în diversitatea și mobilitatea lor semnificativă.
Atât de depărtată este vremea în care a trăit N. Olahus, încât mă aștept să fi trăit veacuri și nu cât îi este dat unui om obișnuit.
Față de eternitatea operei, el pare atât de mic, dintr-odată o surpriză în cutie, când tragi cu degetul s-o deschizi și din ea nu iese capul de balaur să te înghită, ci doar un șerpișor de lemn.
Așa resimt față de orice scriitor sau personalitate care și-a găsit locul în memoria mea - ca o statuie despre care aș crede că este sculptată în piatră și nu a fost o persoană vie, care, uite! Nichita Stănescu s-a dus între coloși la 50 de ani - un stâlp revigorat mereu de timp și nu erodat.
Vasta exegeză pe care Corneliu Dumitriu o consacră Tragediei și comediei în Grecia antică (Editura Galați University Press) se întemeiază pe aserțiunea că a sonda originile teatrului elen înseamnă, în fapt, a descifra înseși fundamentele istoriei universale a genului dramatic. În această perioadă, se fixează tiparele esențiale, care au jalonat devenirea spectacolului de-a lungul veacurilor.
Lucrarea este alcătuită din opt capitole de analiză asupra destinului teatrului, de la originile civilizației europene până la apogeul său clasic. Sunt investigate succesiv: nașterea tragediei, autoritatea legislativă a lui Aristotel, precum și triada de bază — Eschil, magistrul primordiilor, Sofocle, arhetipul echilibrului premiat, și Euripide, precursorul modernității afective. O privire sintetică asupra formelor tragice și un studiu dedicat lui Aristofan, maestrul comediei, încheie acest parcurs critic. Exegeza este dublată de prezența textelor fundamentale, reproduse integral: Poetica lui Aristotel; Perșii, Prometeu înlănțuit și Orestia de Eschil; Antigona și Oediprege de Sofocle; Medeea și Electra de Euripide. Comedia: Păsările, Lysistrata și Broaștele de Aristofan.
În istoria culturii, evoluția spectacolului nu se realizează prin acumulări întâmplătoare, ci prin fixarea unor tipare esențiale care, odată constituite, au funcționat ca modele durabile ale expresiei scenice. Aceste tipare despre legătura dintre om, lume și reprezentare sunt capabile să traverseze epoci și să se adapteze contextelor istorice, fără a-și pierde identitatea.
Primul dintre aceste șabloane este mimesisul, care nu trebuie înțeles ca o imitație servilă a realului. Lămurit teoretic de Aristotel și practicat exemplar de tragedia greacă, acest principiu a rămas activ până în teatrul modern, de la realismul secolului al XIX-lea până la versiunile contemporane. Chiar și în acele forme scenice, imune la convenția realistă sau care par să conteste verosimilul tradițional, mimesisul continuă să opereze sub o formă negativă ori distorsionată. Persistența mimesisului se dovedește a fi una dintre constantele artei spectacolului. Refuzul realului, atunci când apare, exprimă o formă de fidelitate paradoxală față de structura originară a reprezentării. Aristotel însuși conferă mimesisului o funcție constitutivă, transformându-l într-o lege internă a operei dramatice, prin care acțiunea dobândește valoare universală.
Al doilea tipar fundamental este catharsisul, conceput ca efect moral și emoțional al spectacolului asupra publicului. Deși sensul său a fost reinterpretat de-a lungul timpului, ideea purificării prin emoție — fie ea tragică, ironică sau comică — a rămas un parametru al experienței teatrale. De la tragedia antică la drama modernă și chiar la teatrul absurdului, spectacolul continuă să urmărească o formă de evaziune sau de clarificare a conștiinței privitorului.
Alt tipar esențial, luat în discuție de Corneliu Dumitriu, este dualitatea tragicului și comicului, stabilită în teatrul antic și transmisă ca schemă structurală a condiției umane. Departe de a funcționa exclusiv, cele două registre se interpătrund, generând forme hibride care definesc teatrul modern. Această sinteză, prezentă încă din opera lui Aristofan sau Euripide, s-a menținut ca o modalitate privilegiată de a exprima complexitatea existenței.
Autorul ne propune o incursiune de o înaltă ținută intelectuală în laboratorul teoretic al lui Aristotel, acolo unde conceptele de mimesis și catharsis au încetat să fie simple noțiuni estetice pentru a deveni legile organice ale operei dramatice. Prin această prismă a reprezentării, sunt reevaluate figurile monumentale ale lui Eschil, Sofocle, Euripide și Aristofan, în ale căror opere, geniul tragic și cel comic se contopesc într-o viziune totală asupra destinului omului, oferind posterității matricea nepieritoare a oricărei împliniri scenice.
În viziunea lui Corneliu Dumitriu, civilizația minoică reprezintă pragul întregii deveniri europene. Pe acest fundament, autorul grefează geneza actului teatral. El identifică, în efervescența ritualică a serbărilor dionisiace, însăși celula germinală a spectacolului de mai târziu: „Prima civilizație cunoscută a culturii europene a fost localizată în Creta, insulă situată la sud de regiunea Pelopones, din Grecia”; „Instituțiile cretane au fost socotite un model de organizare. Filosoful grec Platon a fost inspirat de aceste instituții atunci când a elaborat lucrarea Legile. Cetățenii insulei, ajunși la vârsta de 18 ani, depuneau un jurământ civic și erau acceptați la gimnaziu, unde se practica în special alergarea, erau obligați să se căsătorească, însă soția lor rămânea la proprii părinți până când tânărul era capabil să-și întrețină gospodăria singur”.
Într-un orizont cultural dominat de hegemonia genului tragic, Aristofan fundamentează în arealul elin specia comediei, configurând un mecanism estetic destinat sancționării prin resorturi ludice și satirice a carențelor de ordin etic și social ale cetății ateniene. Demersul său vizează, prin excelență, expunerea unor tipologii umane care marchează o derivă de la imperativele morale ale comunității: „Forma comediilor sale este aceea a unor fantezii alegorice prin care se prezentau principalele probleme ale vieții politice din acel timp. Protagoniștii pieselor purtau măști fantastice sau grotești de viespi, păsări sau broaște. Aceste comedii conțin o bogăție de amănunte greu de asimilat de către spectatorii din zilele noastre”.
Subsecvent examinării trăsăturilor intrinseci și a aportului inovator al fiecărui dramaturg menționat mai sus, cercetarea semnată de Corneliu Dumitriu înaintează practicienilor scenei — actori și regizori deopotrivă — un instrumentar analitic axat pe fișe de personaj structurate binar: autoreferențialitatea interpretativă („Ce spune personajul?”) – palier dedicat descifrării mecanismelor psihologice și a configurației mentale a protagonistului –, respectiv alteritatea și reflexivitatea („Ce spun alte personaje despre acesta?”) – dimensiuni care vizează receptarea și proiecția identității personajului în conștiința celorlalte instanțe dramatice. Prin această abordare, se facilitează trecerea de la exegeza teoretică la hermeneutica aplicată, esențială în procesul de construcție a rolului.
Prin amploarea documentării și rigoarea interpretativă, volumul Tragedia și comedia în Grecia antică se impune ca o lucrare de referință în studiul genezei teatrului european. Corneliu Dumitriu nu propune doar o reconstituire erudită a formelor dramatice eline, ci o lectură de adâncime asupra mecanismelor fondatoare ale spectacolului ca formă de expresie a condiției umane. În acest sens, cartea este și un prilej de reflecție asupra permanenței structurilor dramatice și asupra capacității lor de a traversa epoci, mentalități și forme artistice.
Dinaintea ferestrei, chemări astrale sprintează, dau din aripi — le prind.
Dacă vrei să-mi fii aproape, așază-te în fotografia aceasta de pe masă, în preajma ei, dar nu ca o frunză în copacul din spate... E singura șansă pe care ți-o ofer.
Imaginez turme de scântei pe Mureș; le mână strigătul toamnei spre frunzele care ne-au adăpostit de sfârșitul scris deja în caietele tale, cu majuscule.
Doar gândul trece peste codașa ciumă care a sunat clopotele din oraș.
Rânduri de păsări zburdă prin parc. Ne trebuie un singur pas până la explozie. De aceea, treptele de piatră atacă apusul cu lancea lucirii, până la sângerare.
Astăzi am strecurat un gând cu tine în atmosferă și am lăsat lucrurile să perceapă mișcarea în felul lor.
Când vulpea, sprintând peste poieni, a prins în purpură barba craiului, tot am crezut în mila zăpezii…
„Bună ziua, Romani!” — au salutat dacii. „Popoarele sălbatice dau slobod cântării: m-a făcut mama german și, în tactică, american; înaintea lui Columb — precum ne informează profeții — se atestă, prin aceste cuvinte, prezența altui tărâm dincolo de Ocean, așteptând zorii civilizației. Prin șesuri, zburdă apașii, ajutați de penele din podoabe.
Mississippi face ochi mari de mirare. I se pare că peștii îi înoată prin vis și au felurite culori; celulele lui albastre sunt adumbrite de catarge, iar de pe sandalele voastre, colbul Africii se prăbușește ca o iluzie.
Am fost surprinși, în colibele noastre, cocoțate pe tezaur, de atâtea maxime și proverbe: Carpe diem, Per aspera ad astra, Cogito ergo sum etc.
Peste mii de ani, Zalmoxis confirmă: lumile toate se vor adăpa din ele; limbile însele, construite printr-o operație de durată, se vor scrie cu literele romanae linguae și se vor desăvârși în sensul creștin al lucrurilor”.
„Bună ziua!” vă zicem, dar prin voi am vrea să se perpetueze și valorile dacice…
Până atunci, laptele sclipește în vase de lut, mierea strălucește în locul soarelui, iar voi nu vă puteți opri mirarea auzind că limba latină va impresiona clerul cu Pater noster qui es in caelis…
Recunoaștem: sămânța noastră va fixa un popor nou în spațiul unei culturi tragice”.
Apusurile actuale, cu urale căzând după blocuri, fără prea multe ecouri în oraș — doar în câteva pagini de poet romantic — scutură petalele de zbor.
În peisaj, se răsfață oglindirea înălțimilor de odinioară ale dinozaurilor, iar insectele, în inocența lor legendară, bat frecvent din aripi — practic, se omoară și se topesc în efort.
Câteodată, aripile scânteiază la contactul cu atmosfera mai grea decât supărarea, iar insectele trag speranță să depășească înălțimea răsfrântă și s-o ia la sănătoasa din loc, să se salveze de la gura dinozaurului ad-hoc.
Însă vechile, teribilele structuri persistă ca amintirea în aer și râd. Hohotul izbește himerele din castele, furtuna de vară, gâtlejul care-l leapădă și scrumul rămas din lulele pe niște pachete, în castel...
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
