În seară, 
aștept scrisoarea, 
pe care zeul o urnește
din nori,
spre mine, poate chiar acum. 
Un stindard e speranța, 
de-a aștepta, sub ceruri, 
un semn de vară...

Sub așternut, 
mă încrunt la ideea 
de-a nu putea să urc, 
așa cum sunt acum, 
amploare de visuri, 
la templul zeului Ra. 
Efigia-i tutelară e înecată în fum,
de la cădelnițe.  

Mi se strecoară, 
pe sub ușă,
oare de cine? -de către poștaș!,
un plic timbrat...
Îl iau degrabă-n mână, 
aprind subit un bec.
Din emoția mișcării, 
un nume îmi răsare: „...” - 
e cel mai așteptat. 
De azi, mă simt mai bine. 
Speranța a înviat!

Chapter 1: Ipostazele autor / spectator

Arta lui Eugen Ionescu este aceea de a rata posibilul, din cauza dicteului automat care-l duce, inițial, într-o lume despre care nu se mai scrisese și, deodată situat aici, de a se apuca să o ilustreze, în amănuntele ei maximale, în stare să timoreze pe orice lector, deprins cu firescul lucrurilor.

Succesul pieselor lui provine de la dialog, a cărui vigoare deșteaptă din reverie, fie pe spectator, fie pe cititor, dintr-un motiv cât se poate de simplu: visul (cel trăit aievea și nu avut în somn), de preamărire personală sau de reușită într-o aspirație etc., fiind de o amploare inferioară celui elaborat de Eugen Ionescu, e înglobat și erodat de spectacolul viu de pe scenă. În mecanismul replicilor nemaiauzite, care transformă personajele moțăind ca niște zombi, în vedetele care atrag atenția tuturor celor din sală, pentru cât durează reprezentația, este prins elanul oniric și, astfel, niciun privitor nu mai consimte la propria-i evaziune ficțională, e mulțumit că s-a liberat, chiar dacă numai temporar, de sub tirania gândurilor și nădejdilor sale, frământările interioare fiind preluate și deconspirate de piesa în rulaj. Nu mai este nimic de făcut, decât a se minuna de jocul actorilor și de a se preface a nu fi aspirat niciodată la fantasme.

Spectatorul / cititorul se confruntă cu vârful oricărui vis pe care l-ar fi putut născoci vreodată cu mintea, mica lui poveste se regăsește într-o ramă, care este scena.

(Va urma)

Ciornă:

care încă nu a cuprins pe aceia cu ochii deschiși,

de sub tirania a scăpat, chiar dacă numai temporar, muncii propriului gând, de a-l fi deplasat într-o lume eminamente interioară și de a fi socotit propria-i frământare unică și pregnantă, destabilizatoare de real.

tendință de a-și imagina ceva în conformitate mintea și firea lui, dar, cu siguranță, nu ar fi fost vreodată capabil de

Stăm cuminți în scaune, cu proiecția sinelui propriu în față, dar nimeni nu bănuiește aceasta, deci, spectacolul de pe scenă este de aplaudat.

tendință de a-și imagina ceva în conformitate mintea și firea lui, dar, cu siguranță, nu ar fi fost vreodată capabil de

Succesul pieselor lui provine de la dialog, a cărui vigoare deșteaptă din reverie, fie pe spectator, fie pe cititor, dintr-un motiv cât se poate de simplu: visul (cel trăit aievea și nu avut în somn) fiecărui spectator, de preamărire personală sau de reușită într-o aspirație etc., fiind de o amploare inferioară celui elaborat de Eugen Ionescu, e înglobat și erodat de spectacolul viu de pe scenă. În mecanismul replicilor nemaiauzite, care transformă personajele moțăind ca niște zombi, în vedetele care atrag atenția tuturor celor din sală, pentru cât durează reprezentația, este prins elanul oniric și, astfel, niciun privitor nu mai consimte la propria-i evaziune ficțională, e mulțumit că s-a liberat, chiar dacă numai temporar, de sub tirania gândurilor și nădejdilor sale, frământările interioare fiind preluate și deconspirate de piesa în rulaj. Nu mai este nimic de făcut, decât a se minuna de jocul actorilor și de a se preface a nu fi aspirat niciodată la fantasme.

Fiecare zi, 
născută din soare, 
îmi ia din puteri, 
mai mult devenind eu 
ideea absolută despre mine, 
din cer. 

Cum se plimbă zeii 
pe lângă ideea, a cărei umbră 
pe pământ eu sunt, 
o văd ei ca pe stâlp? 
Se așteaptă ca, peste ani, 
să intru, 
cu al meu corp de robot, 
în trunchiul ideii 
și, de acolo, vehement,
să vorbesc 
despre traiul auster?  

Atunci, 
în straiul de foc
al metamorfozei, 
când voi luneca de pe planetă, 
în abis, 
oasele-mi vor rămâne în pământ...
Gura de unde 
mi se va auzi? 

Mi se spune - 
de către un ins, 
ce nu e fioros,
că nu figurez pe laptop. 
Din programare, 
pe cuvânt! nu mă mișc, 
nici pentru a-mi revedea, 
în rai, pe ai mei bunici. 
-Câr, mâr, 
că o fi, că n-o fi!

Mă ridic - 
fluviul Nil, 
comparativ cu mânia-mi, 
nimic nu va fi: 
-Vii tu la mine, 
în spate, cu trei povești, 
pe jumătate citite, 
să mă minți? 
La vătaf dau telefon!
Sultanul, 
cât de aspru, în fața lui Mircea Voievod, 
nu m-a întrecut în furia din prolog!


„Mesagerul n-are nicio vină!” - 
aud voci primprejur. 
-Să vină încoace stăpânul!
De ce-l expune pe el? 

Mutarea a fost în inima orașului, 
al cărei puls vibra a istorie 
și a trai arhaic pierdut. 

Niciun comision nu mi s-a mai luat, 
pentru consum 
și o stea în plus am primit, 
la care, în seară, priveam. 

Fără miaun, ieșită din penel, 
pisica privește la noi, 
cu niște ochi mari, 
ca două farfurii așezate
pe masa gri. În bucla fictivă,
pare a da cap în cap 
cu peștele solemn,
pe care l-ar înghiți, 
însă, de fapt, e înlemnită, 
ca un șevalet susținând 
pocale fără spumă. 

Trezit de aurul razei, 
a cerut demâncare, 
trăgând sfoara clopoțelului mut. 

Soarele însuși 
din cer a căzut. 
Pe stradă, 
oamenii se uitau la eclipsă, 
prin cioburi fumurii de sticlă,
dar, în casă, 
evenimentele își urmau cursul firesc, 
surde la rumoarea de afară. 

Cu pași veseli, 
i se aduceau bucatele dimineții - 
pe-un platou, adânc lucind 
a argint. Singurul zgomot auzit 
era al cojii de ou fiert, 
sparte de coada linguriței.

În timp ce-mi imaginez 
toate acestea, 
meciul - de care am uitat - 
a început, deja e doi - zero 
pentru echipa gazdă.  
 

Viața a fost bună în această casă...
Pe culoarele adânci, 
slugile se hârjoneau
și își rosteau vorbe dulci, 
la tunetul vocii stăpânului, însă,
erau prezente și-i cântau în strună, 
fiindcă nu aveau învățătură, 
pentru alt instrument muzical.  

Din vasul cu apă caldă, 
pentru baie, 
vor fi căzut stropi mulți 
pe dușumeaua, 
ștearsă în urmă de poalele 
fustei prelungi, 
ale femeii care, 
în brațe,-l ducea. 

O, timide vremuri 
au mai fost!
Tăcute și blânde -
așa clipele s-au dus, 
pe nesimțite, 
în istoria, 
a cărei față, 
în prezent, 
este curățată de patronul - 
care a fixat o placă memorială, 
afară: 

E aproape de mine 
un zeu care-mi spune 
că fluviul de frunze aduce suspine.
-Mă spăl în lacrimi -
nu-i nimic, față de alții dormind în morminte -
ce nu mai apucă a se încrunta, 
de la necazul vuind în lume. 
Și în rădăcini, 
de-ar fi, 
eu găsesc sprijin
și îmi înalț sufletul,
înspre soarele verii următoare,
când tu, zeu clevetitor, 
în templu vei fi, 
sugrumat de paloare, 
doar o zugrăveală, 
pupată, veșnic, de babe. 

Deși celebru pentru limpezimea în frază, el a impus canoanele limbii latine clasice, totuși Caesar nu cred că ar fi reușit să aducă pacea în imperiu, din cauza mentalului său belicos. În propria-i evoluție politică și militară, nu reușise decât prin forța armelor.

(Va urma)