Pe geamul orizontului, 
Dumnezeu a scrijelit conturul nucului  
și natura l-a împlinit în doi ani. 
În coaja netedă ca o apă a trunchiului, 
se oglindește guguștiucul din preajmă. 

Un tufiș de întrebări 
se lasă cutreierat de adevăr. 

A venit ziua de azi, 
atât de îndepărtată de mine, 
cel de atunci, 
pentru care nucul însemna imperiul cel mai mare, 
dobândit într-o clipă de visare. 

Between the car seats,
from the little sand that fell there
off the soles of the shoes
of those I had given a ride,
I hoped flowers and wheat would bloom.
The gaze would have been drawn
to this fragment of summer,
and the soul,
carried by memory,
back to that day of the journey.

Între scaunele mașinii, 
din puținul nisip căzut acolo 
de pe tălpile pantofilor celor 
pe care îi luasem la ocazie, 
speram să răsară flori și grâu. 
Privirea ar fi fost atrasă 
de această parte de vară, 
iar sufletul, 
purtat de amintire, 
înspre ziua aceea de călătorie.  

Cea mai firească și rodnică metodă de întemeiere a unei istorii literare rezidă în inițierea cercetării de la creațiile cele mai apropiate, reprezentative pentru scriitorii autohtoni. Adrian Lesenciuc demonstrează o înțelegere profundă a acestei paradigme și se angajează într-un proiect de anvergură, concretizat în trilogia Critica de direcție (Editura Junimea, Iași, 2024), a cărei structură trimite la arhitectura monumentală a Divinei Comedii a lui Dante Alighieri.

În primul volum, Inelul. Mărimi scalare, autorul realizează o recuperare semnificativă pentru literatura brașoveană, a unei așa-zise „generații pierdute”.

Adrian Lesenciuc adoptă o metodologie integratoare, care  urmărește să descifreze interdependențele dintre viața și creația autorilor examinați. Această perspectivă hermeneutică, menită să deconstruiască separația artificială dintre creator și operă, reconstituie contextul de geneză al textelor.

Adrian Lesenciuc deschide demersul său de restaurare a memoriei literare cu figura lui Radu Teculescu, un poet a cărui operă, insuficient cunoscută, este așezată sub semnul unei rafinate introspecții simboliste. În această ordine de idei, autorul notează: „Așadar, Radu Teculescu a propus, în culorile unui simbolism întârziat, sub influența livrescă a unor E. A. Poe, Ch. Baudelaire sau P. Verlaine, o poezie a căutărilor în călătoria spre țărmuri nedescoperite”. Ultimul poem al lui Teculescu, Drum, sintetizează această căutare perpetuă, devenind metafora finală a itinerariului său artistic și existențial.

În contextul liricii brașovene, Adrian Lesenciuc identifică o serie de direcții definitorii, prin care se conturează pluralitatea și dinamica acestei geografii literare. Pastelul, redus la statutul de simplă convenție estetică, îl are drept exponent pe Nicolae Stoie. Vizionarismul, o dimensiune profund introspectivă, este marcat de creațiile lui Claudiu Mitan. Ioana Ieronim, prin explorările sale poetice, trasează un drum spre regăsirea ordinii cosmice, în contrast cu postmodernismul lucid și reflexiv al lui Octavian Soviany. Pe de altă parte, ludicul devine un teren de experimentare pentru Daniel Pișcu. Aceste direcții legitimează complexitatea unei tradiții lirice în continuă metamorfoză. Ionel Simota, considerat de Adrian Lesenciuc „poet atipic literaturii de astăzi”, articulează o estetică a tensiunii dintre sine și lume. Gesticulația amplă, caracteristică unui stil baroc, este contrabalansată de o introspecție profundă, prin care expresia robustă este transmutată într-un registru de reverberații interioare. Această dialectică a exteriorului și interiorului culminează într-o reconfigurare conceptuală: ceea ce este afirmat cu o energie aproape teatrală se reîntoarce spre sine, în tăcerea unor clarificări meditative, ca într-un proces de alchimie spirituală. Ionel Simota reușește să dezvăluie esențele conceptelor și ale sentimentelor fundamentale, într-o viziune care surprinde antagonismul între concret și absolut, între material și transcendent.

Secțiunea dedicată prozei și teatrului debutează printr-o analiză a operei Hans Bergel, autor a cărui creație este strâns legată de rezistența fermă față de „înaintarea tăvălugului roșu”. Alegerea de a aduce în prim-plan figura lui Bergel este justificată prin imperativul critic al recuperării unui scriitor marginalizat și uitat, o inițiativă care subliniază atât valoarea estetică a operei sale, cât și relevanța sa istorică în peisajul literar al epocii.

Adrian Lesenciuc aduce în discuție nume reprezentative, precum Ion Topolog, care se consacră poveștii de dragoste dintre George Enescu și Maria Cantacuzino, conferindu-i o dimensiune aproape mitologică. Daniel Drăgan se remarcă prin fidelitatea față de principiile realismului, în timp ce Alexandru Sincu jonglează cu estetica „artei ca joc”. Nicolae Gâlmeanu, pe de altă parte, propune o scriitură care sfidează normele clasice. În contrast, Doru Munteanu, descris de Lesenciuc drept „unul dintre numele emblematice ale Brașovului”, își consolidează statutul printr-o proză care pulsează de forța identității idiomatice în peisajul narativ contemporan.

Prin analizarea unei palete diverse de figuri literare, care variază de la autori consacrați la cei relativ obscuri, Adrian Lesenciuc realizează o cartografiere comprehensivă a peisajului literar brașovean. Demersul său critic se distinge printr-un efort constant de revalorizare a unor scriitori adesea marginalizați sau necorespunzător recunoscuți, contribuind astfel la o redimensionare a canonului literar regional.

De remarcat este echilibrul între analiza critică riguroasă și sensibilitatea interpretativă, care permite o aprofundare a textelor dincolo de încadrarea lor strict teoretică. Autorul demonstrează o înțelegere aparte a interacțiunii dintre estetică, istorie și context social.

Lucrarea se impune, astfel, în sfera criticii literare, prin erudiția analitică și prin capacitatea de a stimula o redescoperire a valențelor culturale din literatura recentă.

Bolta cerului a crăpat...
Se pot întrevedea 
atâtea calești deplasând îngeri, 
de la un veac la altul. 

Pe tabla de șah, 
se mișcă, 
ridicate de mâna invizibilă a creatorului absolut, 
piesele, 
cărora noi le-am vopsit chipurile, 
pentru a ne asigura binele lumii de apoi.

Stelele pulsează, 
acordate la respirația de proporții 
a îngerilor, care, 
în descălecatul pe pământ, 
înșurubează, 
în aerul mut, 
panouri publicitare, 
pe care își trec minuțios faptele, 
pentru lămurirea valorii, 
pentru premii și recompense.

Astăzi, 
îngerii dau putere renilor 
să-i poarte fulger pe glob, 
unde au ca misiune modelarea firii umane, 
asaltate de ispite, 
precum de berbeci, diverse taberi.  

In the cellar of the countryside house,
a drunkard wanted to die there,
because he felt so at home,
lying next to the wine barrel
(as grandma tells the story).

The cellar is neatly arranged:
at the bottom,
there are large shelves; demijohns
on the first level; pots and jars
on the second level. Tomato sauce bottles
and brandy on the top shelf,
alongside slender bottles from other eras.

On the left side of the staircase,
the pumpkins doze,
their circumference swallowing
the belly of a camel.

The last time
I visited the cellar,
I spotted an agriculture manual.
I cut out the pictures of trees
and would have set them up on the street,
in place of advertisements.

În beciul casei de la țară, 
a vrut să moară, 
fiindcă atât de bine se simțea acolo,
un bețiv, întins lângă butoiul de vin
(povestește bunica).

Beciul e dichisit bine: 
în partea de jos, 
sunt rafturi mari; damigene, 
la primul etaj; oale și borcane, 
la etajul al doilea. Sticle de bulion 
și de țuică, la ultimul, 
dar și sticle mai țuguiate, din alte epoci.

Pe partea stângă a scării, 
dormitează dovlecii, 
a căror circumferință înghite o burtă de cămilă.

Ultima oară, 
când am fost în beci, 
am zărit un manual de agricultură. 
Am decupat pozele cu pomi 
și le-aș fi instalat în stradă, 
în locul reclamelor.  

I approach the castle with my mind
and await the appearance of the princess in the balcony of love,
raised in melancholy, like the sea, in the path of carriages.
I hope for the resolution of the sentimental dilemma,
once and for all...

I search,
in the thicket of the heart,
for young plants with the chance to dive into the light of goodness.
I recognize them by the saw-like shape of their leaves,
so that,
transcending the concrete,
they may cut evil at its root.
I will pay attention to the sawdust,
to ensure it does not settle in the silver sparkle of things,
which I would later have to discard
and cast into the vast realm of nothingness,
due to the rot that yellows them,
inscribed in their molecules like on a blackboard,
which cracks like an old woman's curses among people,
on the street...

The memory of something once written can recreate it
or revive it.
Is it the same with things crumbled by time?

If the notion of nothingness had not invaded spaces,
like clouds do the clear weather,
infinity would have reigned imperially
in the hearts of matter; we would all have become temples,
our molecules sublimated beneath the skin
into diaphanous forms of gods.
We would shed our epidermis
at the bronze signal of the leaves,
which,
falling into our soul,
touch one another,
like postmen handing over correspondence,
only to have it returned to the sender
through another letter,
by the recipient trusting in fulfillment
and the workshop purposes spanning across the ages.

At the edge of life,
workshops have been set up to craft matter
for souls striving toward the higher layers
of the universe,
where the misty soles of angels can be seen.
Being closer to the testimonies of faith,
we will be freed from clay.
Memory will be possible,
able at any time to summon the body back to the kingdom of stars,
through the voice of faith in God.
Feet,
from a compass,
through which sin was remembered,
will become whatever our imagination desires,
wings or song.

A desire, any desire,
like that of swinging in the cradle of the stars,
will be a reason for joy.

Faith transfigures chaff into light,
we will be composed of angels dwelling in our bodies,
as if in counsel...

Mă apropii cu mintea de castel 
și aștept răsărirea prințesei în balconul de dragoste, ridicat în melancolie, ca marea, în calea trăsurilor.
Sper în lămurirea problemei sentimentale, 
pentru totdeauna...

Caut, 
în desișul din inimă, 
plantele tinere cu șansa de a plonja în lumina binelui, 
le recunosc după forma de ferestrău a frunzelor, 
astfel încât, 
în depășirea concretului, 
să poată tăia răul de la rădăcină.
Voi fi atent la rumeguș, 
să nu se instaleze în sclipirea de argint a lucrurilor, 
de care, pe urmă, voi fi obligat să scap 
și să le arunc în perimetrul vast al nimicului, 
din cauza putregaiului care le cănește, 
care li se va fi înscris în molecule ca pe tablă, 
care plesnește ca o babă în blesteme între oameni, 
pe stradă...

Memoria a ceva odată scris îl poate crea din nou 
sau revigora. 
Așa va fi fiind și cu lucrurile năruite de timp?

Dacă noțiunea de neant nu ar fi cotropit spațiile, 
precum norii, vremea bună, 
infinitatea ar fi tronat imperial 
în inimi de materii; deveneam cu toții temple, 
moleculele ni s-ar fi sublimat, sub piele, 
în forme diafane de zei. 
Vom fi scăpat de epidermă 
la semnalul de bronz al frunzelor, 
care, 
în picaj în sufletul nostru, 
se ating una pe alta, 
ca niște postași înmânându-și corespondența, 
spre a fi reclamată la expeditor, 
tot prin scrisoare, 
de către destinatarul încrezător în împliniri 
și rosturile de atelier de pe cuprinsul vârstelor.

La marginea vieții, 
s-au instalat ateliere în care se fabrică materie 
pentru sufletele tinzând spre straturile de mai sus 
ale universului, 
acolo unde se văd tălpile de abur ale îngerilor. 
Fiind mai aproape de mărturiile credinței, 
vom fi scutiți de lut.
Va fi posibilă amintirea, 
care poate oricând rechema trupul în împărăția stelelor, 
prin glasul credinței în Dumnezeu.
Picioarele, 
dintr-un compas, 
prin care se rememora păcatul, 
vor deveni ceea ce imaginația noastră va vrea, 
aripi sau cântec.

O dorință, oricare, 
precum aceea de a ne da în leagănul stelelor, 
va fi motiv al bucuriei.

Credința transfigurează pleava în lumină, 
vom fi compuși din îngeri stând în trupurile noastre, 
ca la sfat...

The melon field is bordered by a curtain of acacia trees.
In the shade,
a hut is built.
Around it,
a trench is dug,
to prevent water from flooding inside
when it rains.

In front of the hut,
among the chicken and turkey chicks,
a pot is placed
on a spit,
in which, every day,
at noon,
tomato soup is cooked.
A few logs serve as chairs.

In the branches,
wooden spoons,
pots, mugs, towels, and so on
are hung.

Before breaking the stem,
the watermelon is tapped with a finger
and listened to carefully.
A deep sound,
like a murmur,
is the code for a ripe melon.