Înainte de Ignat, tata se gândea la cel mai priceput măcelar din apropiere și la alți vecini în stare să țină de porc. Făcea o listă cu ei și prestabilea ora.

A doua zi, oamenii se adunau (mereu se mai nimereau vreo doi-trei în plus) plini de voioșie, ciocneau un pahar de vin, apoi, în grup, se îndreptau spre cocină, vorbind între ei că bietul animal sigur și-a visat sfârșitul. Înainte de toate, era o luptă pentru a-l scoate din „bârlog”. Tata avea sensibilitate și nu se încumeta să împingă în spinarea porcului, să-l dea afară din cuibul de paie.

Odată, de spaimă, porcul a zbughit-o prin gard și a alergat până când nu a mai putut, rămânând fără șansă în coama dealului. De acolo, abia l-au tras spre locul desemnat pentru sacrificiu. Mie îmi era milă și când era lovit cu unealta în gât, mă întorceam cu spatele, însă mama avea pregătită o mână de tămâie pe care o apropia de gâtlejul spintecat al animalului și-i vorbea ca unei vietăți demne de respect, pentru felul în care s-a luptat să mai supraviețuiască: „Gata! Mânca-ți-aș aburul tău”. Vorbele încheiau momentul dramatic, atenția tuturor fiind concentrată pe focul de paie sau de la flama arzătorului. Cu alte cuvinte, se pârlea porcul. Mă impresiona focul de paie: se ducea în sus ca piramida, prilej pentru mine și pentru alții să ne mai încălzim. Ulterior pârlitului, porcul era întors când pe o parte, când pe alta și curățat de către un bărbat mai energic, volubil și haios ca bărbierul din Sevilla. (Îl curăța, întrebuințând „baioneta” – cuțit lucrat de tata la fabrică). Din șoriciul bine spălat, cei mai pofticioși (între care mă număram și eu) primeau câte o bucată presărată cu sare.

O operațiune de pricepere și de migală era tranșarea carcasei de carne, mereu în spate fiind un coordonator: acum plămânii, splina, ficatul ș.a.m.d. Căpățâna se depozita ca un trofeu în camera cea mai răcoroasă.

Prin clasa a doua probabil, eram curios cum se putea juca Nică din Amintiri cu „bășica porcului”. Am insistat pe lângă bunicul, care mi-a făcut hatârul. Dar proba a durat puțin, fiindcă am dat mai tare în balon (cum o credeam) și s-a spart imediat: „Aceasta a fost tot?”. „Dar tu ce ai fi crezut?” mi-au răspuns cei de pe lângă mine.

Atmosfera evenimentului era aparte, percepută numai cu sufletul, oricât de mult aspectele se amplificau în ochii mei…

Acum vreo zece ani, am vrut să fotografiez oamenii care participau la ignat, dar am filmat clipa, o animație scurtă, pe care ziua respectivă a dus-o în istorie, acolo de unde nu se mai poate recupera și nici aceia care nu mai sunt printre noi nu mai au cum să iasă din clip și să trăiască.

Abia intram în casă, la amenințările mamei, altfel m-ar fi apucat dimineața prin nămeți. Cizmele erau doldora de apă (zăpada topită care îmbiba ciorapii). Cât m-am bucurat în clasa a treia, când doamna învățătoare a organizat un concurs de săniuș.

Aveam o sanie din corn (așa li se spunea țevilor din care erau făcuți tălpeții). Am pierdut concursul, pe care am fost convins că-l voi câștiga, pentru că doamna stabilise o regulă, să nu ne punem pe burtă pe sanie. Când a dat startul, sfoara a intrat sub tălpeți și, evident, sania mea a luat-o în stânga pârtiei.

Am avut, pe când eram și mai mic, alta, din lemn. Plângeam pe lângă mama că nu am pe ce să mă dau, rupsesem atâtea nailoane, bunicul m-a auzit, a venit în deal cu sania aceea făcută de el, căreia i-am făcut proba imediat în curte și am fost dezamăgit, fiindcă abia se târa pe lunecuș. Am stat bosumflat până mi-a adus tata sania aceea adevărată. Bine, la Craiova, vedeam altele în magazin, mi le doream, dar tata îmi explica pe îndelete de ce e mai bună și mai rezistentă sania mea.

Pe înserat, ieșeam în poiana din fața porții, eram singur și aveam timp să-mi închipui că sunt Ștefan cel Mare pe cal. Sau Mihai Viteazul. Manevram sfoara precum voievozii căpăstrul, priveam semeț zarea și când mi se părea că dau năvală turcii, porneam în „goană” spre ei. Învârteam în aer sabia de lemn. În plin avânt spre dușman, mai cădeam de pe „cal”, fiindcă nu se făcuse pârtie încă.

Dar agream schiurile. Cu toate acestea, o singură dată le-am pus în picioare, tot la vârsta copilăriei. Cezar, un băiat mai mare cu vreo patru ani decât mine, a ieșit cu ele în drum. I le confecționase bunicul lui. L-am întrebat cum: „A înmuiat scândurile în apă caldă, pentru a le încovoia la vârf”. Aceasta am reținut. Mi se părea un artificiu incredibil (pe atunci), nu mai auzisem despre posibilitatea de a modela astfel lemnul. M-am urcat pe ele și dus am fost, pe ulița îngustă și abruptă. Mai târziu, mi-am dat seama că aveam talent la schiat. Nu am căzut o dată și nici nu mă gândeam că mi s-ar fi putut întâmpla.

---

Cam în vremea aceasta, așteptam vacanța, plin de bucurie. În ultima zi de școală a primului trimestru, am revenit liniștit de la școală, am deschis televizorul pe lămpi și m-am uitat la filmul Vlad Țepeș (rol jucat de Sihleanu). Mă feream să privesc finalul, când marele voievod urma să fie trădat și ucis de către propriii-i boieri (sfârșit încă neclarificat de istorici): la viclenia lui înnăscută și unică în istorie, s-o pățească atât de rău? Nu înțeleg.

---

Înainte de Crăciun, recăpătam o stare de pace și de siguranță.

---

Regăseam sub pernă sau lângă sobă cadourile aduse de Moș Crăciun. „Pe unde a intrat?”. „Pe horn!” – mă lămurea mama, în timp ce eu încercam să-l redefinesc în minte pe abilul bătrân. Cum a încăput pe coș, apoi cum a trecut el prin cuptorul de tablă al sobei și a ajuns fără zgomot în cameră la mine, să-mi lase cadouri și să plece mai departe la alți copii nerăbdători să-l vadă. Mă simțeam nedreptățit când îmi auzeam verii de la Craiova jurând că l-au atins, că era îmbrăcat în mantie purpurie, că i-au spus poezii și au primit în schimb darul la care au visat. Am rugat-o pe mama să ne mutăm și noi la Craiova, să-l întâlnesc și eu pe Moș Crăciun, însă ea mereu argumenta că este mai generos al nostru și, dacă mai insist, poate îl supăr și nu mai trece pe la noi la anul.

Fiindcă m-am depărtat de copilul care am fost, iernile au devenit cu adevărat mai apăsătoare și am început să fiu atras de atmosfera de basm în care scria Vasile Alecsandri, foc în cămin și liniște plenară…

O întrebare de actualitate ar fi: de ce nu este citită astăzi opera dadaiștilor?, iar un posibil răspuns ar fi că elementele experimentale conținute au fost preluate și dezvoltate. 

            E posibil ca dadaismul să fi apărut din gândul inițiatorilor, de a inventa ceva, pentru ca istoria literaturii să le rețină numele în primele rânduri. În acest fel, își recunoșteau dezavantajele față de predecesori, capi sau reprezentanți ai altor curente literare, a căror operă se împlinise într-un curent literar consacrat.

            Manifestul dadaist conține substratul că există undeva o legătură cu publicul destul de cumpătat sau cu acei scriitori dornici de schimbare, dar care se afiliaseră, până atunci, altor mișcări.    Dadaiștii au omis a-și elabora articolul-program în maniera pe care o recomandau altora, hazardul total. Manifestul lor de forță acesta ar fi fost, ca, prin hazard, să fi stabilit o conexiune cu lectorii, altfel, printr-un program logic și așezat, nu s-ar fi diferențiat de predecesori.

            Prima scriere teoretică a elaborat-o Tristan Tzara, Manifest despre amorul slab si amorul amar. Impresia primordială pe care o lasă manifestul e că a fost gândit pentru a determina o relaxare în procesul creației pentru cei interesați de literatura originală, dar citindu-l mai atent, vom observa că, subscriind normelor lui, puțin e afectată singurătatea în creație, prin sugerarea unor instrumente auxiliare de lucru, ca săculețul, ziarul și foarfeca. Indicația finală, de a nu avea așteptări mari de la „oamenii vulgari”, confirmă credința lor că hazardul nu e înțeles de oricine; acest avertisment e de natură clasică, în conformitate cu opinia lui Horatius, că vulgul trebuie ocolit. Prin extrapolare, am regăsi o corelație cu prevederea clasicismului, că poezia eufonică și de idei se adresează unei clase instruite.

            Apelul la hazard, prin interzicerea accesului la orice tip de mesaj din partea conștiinței, este explicabil prin faptul că, dacă ar fi fost efectuat, în literatura nouă a acelui început de veac, ar fi pătruns datele unor evenimente care prin atrocitate înspăimântaseră o lume și încă erau de actualitate, precum Primul Război Mondial, ori prin literatură și prin artă în general, Tristan Tzara și adepții mișcării pe care o inițiase urmăreau să iasă din cotidian. În baza acestei recomandări, actul artistic era la îndemâna oricui, indiferent de vârstă: „Pentru a face o poezie dadaistă, /
Luaţi un ziar. / Luaţi o pereche de foarfeci. / Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei voastre. / Decupaţi articolul. / Tăiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol şi puneţi toate aceste articole într-un săculeţ. / Agitaţi-l încetişor. / Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage. / Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna. / Şi iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate încântătoare, / deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari”. Joaca face parte din poezie, hazardul este un fel de joc, dar prin hazard s-ar ajunge destul de rar la adevăratele zbateri interioare ale omului. Acest prim program, care a coincis cu avalanșa de orori a Primului Război Mondial, a promovat subpuncte noi, traduse de teoreticieni prin încurajarea liberului arbitru, a valențelor subconștientului etc.. Interesant ar fi de revăzut și al doilea manifest important al mișcării, redactat în 1918, la finalul războiului, și de comparat principalele obiective.

            Impresia de dezarmare în fața realității halucinante nu mai există în al doilea manifest important, din 1918. Se revine la acel principiu formulat de Baudelaire în Corespunderi, la importanța senzației valorificate în scriitură, cu deosebire, în poezie. De fapt, senzația e boaba spumei de care vorbea Mihai Eminescu, de la care ei trebuie să recreeze spațiul urban, acolo unde, în cafeneaua Voltaire, își puseseră în plan să schimbe lumea, prin forța artei. Adversar declarat a tot ce e sistem, Tristan Tzara abstrage din darurile ființei, pe rând, tot ce o ajută să se implementeze în realitate, nu pentru a face o glorificare, ci dimpotrivă, pentru a arăta cât de inutile sunt artei, aceste aptitudini ancestrale: „Dacă toți au dreptate și dacă toate pilulele Pink, să încercăm să n-avem dreptate. În general, se crede că e posibil a explica în mod rațional cu gândirea ceea ce se scrie. Toate acestea sunt relative. Gândirea e un lucru frumos pentru filosofie, dar e relativă”. Dacă am schimba, din ultima propoziție, cuvântul „filosofie” cu „mister”, am avea  schițată concepția filosofică a lui Lucian Blaga din Trilogia cunoașterii, conform căreia datoria omului în fața unui mister este să-l amplifice și nu să-l elucideze pe calea rațiunii.  

            Psihanaliza este văzută, în mod paradoxal, ca un domeniu care deteriorează obiectul (instinctul) de studiu, încurajând viața de salon (dialogurile pe marginea a ce reține subconștientul, în timp ce persoana intervievată poate s-ar face utilă în altă parte, între timp): „Psihanaliza e o boală vătămătoare, adoarme tendințele antireale ale omului și face din burghezie un sistem”.

            Esența dadaismului ar fi că, indiferent de învățătura dobândită și de sistemele care arhivează atâtea precepte, important e să avem atitudinea unui om liber, în stare să fie el însuși în creație.

În poemul Cântec din volumul Sensul iubirii (1960), orizontul are viața lui, exprimată prin vocabula „inimă”, o metaforă personificatoare; totuși, oricât de animat, devine un disc, mișcat în spațiu de mirajul exercitat „de-un răsărit de lună”, zboară din mâna unei magii, deviază dintr-un impact. Nu există departajare între cele două categorii ale universului, relevată și criptică, pentru că perspectiva poetului e creaționistă, orice aparență are în spate un imbold pe care i-l acordă plăsmuitorul, Dumnezeu însuși. În reprezentarea opticii, poetul se distanțează de mitologia elenă, pământul nemaifiind susținut de Atlas, ci învârtit în urma ciocniturii eventuale dintre material, ceea ce este planeta, și imaterial, fantazia apariției lunii pe bolta cerească. Acum, orizontul nu mai are consistența materiei. Poetul a dispus ca model statuia „Aruncătorul cu discul” sau „Discobolul”, a sculptorului antic, Miron. Percepția naturii de către poet este conformă condiției acestuia, de ființă mai atentă la evenimentele din jur. Undeva în spațiu, există un punct, în care, acumulate, sunetele toate sunt ca un puls, dar imaginea, reevaluată din alt unghi, e comparabilă cu aceea a unui tambur lovit de cantitatea materială pe care o poate deține raza lunii. Viziunea asupra lucrurilor, într-un tip egocentric de interpretare, poate fi hiperbolică. O impresie extrem de puternică despre legătura dintre sinele propriu și natură determină eul poetic să ilustreze trăsătura demiurgică pe care o deține, crede aceasta, din proximitatea aceluia de care depinde totul, e de ajuns să emită un gând, pentru ca arborii să foșnească „mai pur”, cu un plus semantic față de manifestarea simplă de până atunci. Reverberarea propriilor intenții la nivelul vegetal sporește încrederea poetului în ipostaza lui de creator, de arhitect al naturii și interesul față de interiorul lui sufletesc: reflectând în sine, ajunge la o paralelă între pulsația inimii și orizont și-l vede înglobat acesteia sub formă de sunet, cu alte cuvinte umanizat, captat de ființă sub forma a ceea ce poate ea domina, un biet semn sonorizat. Perspectiva se restrânge, dar i se oferă un motiv: față de tezaurizarea curentă, zariștea primește un aspect nou, care o schimbă, ajungând la dimensiunea unui disc, în timp ce ecoul șocului (de ordin vizual, apariția lunii) devine „larg”, înlocuitor al spațiului. Pentru a înțelege răsunetele, care marchează un eveniment vesperal (întrevederea lunii), drept pulsație, protagonistul liric trebuie să aibă o vârstă care să-i confere o experiență în fața acestor fenomene cosmice, să fi avut timp să asimileze mișcarea aștrilor pe firmament, precum incașii: „C-un gând foșnesc toți arborii, mai pur/și cu-o bătaie-a inimii, răsună larg discul orizontului din jur/parcă lovit de-un răsărit de lună”. E un moment în care poetul pierde veleitatea discobolului, de a azvârli piesa din mână pe o direcție a succesului, cât mai departe, ca în atletism. Totul, de acum înainte, se va întâmpla fără el, fără vreun control din partea lui.

Nichita Stănescu se simte asociat la renașterea unei societăți eteroclite (care în mod paradoxal avea ca ideal egalizarea între oameni, o aplatizare neexperimentată în istoria omenirii până la începutul secolului trecut, o doctrină care a bântuit un veac), el însuși, de dragul ideii, se supune unei eventuale mineralizări: „cărămida trupului mi-o pun/la ridicarea lumii comuniste”. Determinarea spațiului, lumea comunistă, pentru care este predispus la sacrificiu, abandonarea propriei identități în favoarea unui debut social (nu prea bine cunoscut în esență maselor largi, din cauza propagandei virulente în anii șaizeci ai secolului trecut), etalează o nevoie de fixare într-un context a poetului; definirea tendinței, de apartenență sigură la o postură socială, implică mai mult decât afirmarea faptului: o manieră bravă, dincolo de romantismul care a inaugurat stanțele celor mai râvnite situații visate, dar niciodată împlinite. De aceea, surprinde, în cazul lui Nichita Stănescu, situarea, prin temă, în preajma creației eminesciene, precum în poemul O călărire în zori, dedicat „Lui Eminescu tânăr”. Metamorfoza spiritului/sufletului în rocă ori a altor fapturi, precum tăcerea, în arie coloristă ca zarea și, mai departe, în ordine paratactică, în granule de stâncă, e recurentă în lirica semnată de Nichita Stănescu, aspect care o situează în descendența operei lui Ovidiu: „Tăcerea se izbește de trunchiuri, se-ncrucise,/se face depărtare, se face nisip” (O călărire în zori); „Metamorfoza-n noi forme a formelor gândului îmi este/Să povestesc, o zei (și-acelea-s a voastră lucrare);/Fiți de-ajutor năzuințelor mele și-mi duceți povestea/ 13 De la obârșia lumii până în vremurile noastre” (Ovidiu, Metamorfoze). Ipostaza este renascentistă, prin antropocentrismul relevat. Tânărul pleacă în lume, din sfera inepuizabilă a mitologiilor, fiind capabil, prin geniu, să transforme destule în cale, chiar pe sine însuși: în ultima secvență, de fapt el adresează același salut soarelui care-l semnalizase identic: „Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde și grave./Sufletul meu îl întâmpină, ave!”. Inspirat de o „liniște ca la-nceput”, când sunt condiții oportune genezei, imboldul poetului de a fi zeu creator se transformă în contemplare, într-o lume deja existentă. Strofa surprinde maniera în care s-ar putea concepe o lume paralelă, la nivelul ecourilor care sunt cele mai apropiate domeniului spiritual. Interiorizarea devine legătura nemijlocită a individului cu alteritatea.

Jalea de la moartea lui P M S l-a cuprins și pe A. (al cărui nume, Drâmboi, are sonoritățile unui instrument muzical, drâmba, instrument care face mai multă gălăgie, precum însăși vocea lui A.), care, trântit pe scaun, ca un pașă în mijlocul atelierului, frunzărea pagini pe youtube, în căutarea cântecelor fostului rapsod: „Și el și alți interpreți ai zonei – mă pune în temă A. D. – au învățat să cânte de la Domnica Trop”; pentru exemplificare, redă melodia Foaie verde ca aluna, melodie pe care o ascultasem de mai multe ori.

M-am înscris în conversație, cu uimirea mea, încă nestinsă, legată de impresar, care mi-a fost coleg de serviciu, acum mulți ani. Nu bănuiam că el se poate ocupa de impresariat, mai ales că mi-a părut a fi un ins îndârjit, fără umor și, poate, fără simț al artei. Purta căciulă mare, de cazac pierdut de cal. Două-trei vorbe am schimbat cu el, însă, când l-am revăzut, ocazional, ne-am salutat cu distincție, fiindcă, totuși, nu-l pot defini – are darul de a se dedubla, de a sta sub căciulă, tocmind cine știe ce planuri…

(Va urma)

            Îngerul, în propria-i apariţie pe care o susţinea prin efectul curant al bătăilor mai repezi din aripi, se însenina şi din efectul de aur al vorbelor mele şi-a asigurat combustia de a rezista sfârşitului în scop: cineva din grija lui îşi oprea mărturisirea în marginea adevărurilor din Biblie.

Faţă de Anca, lumea din jur căzuse. Apreciam intervenţii simple: „Niciun autobuz nu pleacă din oraşul acesta la o asemenea oră. În nicio direcţie“ ca semne de inteligenţă aparte. Atât eram atent la oameni, cât să-mi furnizeze o informaţie utilă mersului pe mai departe. Eram uimit că mă înţelegeau.

            Îndelungatele discordii nu le mai clarificam decât în defavoarea mea: eu sunt vinovat prin repetate întrebări care induc neîncredere, prin mirări în marginea unor situaţii de la care aşteptam o explicaţie. Numai în faţa răspunsului: „Of! dacă nu poţi avea încredere, de ce să mai continuăm?“, ca un taler greu, săltându-l pe celălalt în lumina atenţiei, îmi recăpătam calmul necesar perpetuării dialogului fin.

Între noi, între mine şi Anca, nu era decât o poveste. După ce n-am mai crezut în nimic, expresiile conţinând culmea unor fantezii, au regresat, rămânând în aer zăpada fabulosului pur. Sub presiunea dreptăţii, oscilam între bine şi rău, ca între două toarte de cupă; la un moment dat, am sărit peste măsura celor două valori şi, ca să-mi dovedesc mie însumi că sunt în afara comunului, am ucis-o pe gazdă, izbind-o cu fruntea de pereţi. M-am plasat peste fascinaţia referentă a echilibrului. În sângele uscat pe lespezi, am întrezărit, înfiorat, micul testament, pe care-l pregătea: între beneficiari, eram şi eu. Dorinţa mare de a-şi fi  împlinit subpunctele inscripţionase fluxul sanguin. Planuri îi curgeau din vene. Am eliberat-o de planuri şi de tensiunea lor. E binele pe care i l-am făcut. Vreau răsplată pentru aceasta. Voi merge în lume şi voi spune doar atât: am pus punct la planuri.

Am căutat un spaţiu de îndreptare a greşelii de a fi ucis o persoană. Cel mai bun ar fi fost interiorul unei balene, unde m-aş fi refugiat de întregul teluric, nu doar de semnificaţia noţiunii Om, şi nu m-ar fi ajuns, perisabile pe traseu, invidia şi cutezanţa.

La o masă de lemn cu o lampă aprinsă, pregătit să dau mai departe o pagină din carte, în pragul cel nou al amintirii de a mă fi sustras la naştere, dintr-un sine care, fără tiparul văzutului ulterior,  a derulat în traiul părelnic destinul din cer, am scris mai multor posturi de televiziune şi unor centre de cercetare ştiinţifică. Mă ofeream voluntar: să mă expedieze cu echipament elementar de supravieţuire, în pântecele unui chit. Am luat legătura cu mai mulţi filosofi în vogă. Nu m-au luat în serios; au presupus că voi reveni dintr-un adânc asemănător ca solitudine profundului omenesc, cu o foaie de observaţii firavă, redusă la anxietate. să le ofer o fişă de observaţii. În fond, mă devora în condiţia mea civilă procesul-verbal, la care scria un plutonier. 

Mă raportam îngerului în situaţii fără ieşire: „Dă-mi elan din firea ta de lumină, să mă înalţ peste mânia care în avans, o simt în prezent!“

A doua zi, eram vinovat pentru cantitatea de plumb topit turnată în mânerul cuțitului: „Nu mi-ai spus cât să torn!”. „M-am gândit că mânerul va fi greu, dar am socotit că știi ce faci!”. „L-am refăcut. Am topit, încă o dată plumbul și l-am scos din mâner”.

După ce am încheiat discuția, pe o asemenea temă, a zdrăngănelii din mâner, A. D. a rămas cu ochii pironiți în geam: „Pare a bate vântul afară. Eu văd frunzele de plop, dar după clătinarea lor nu te poți lua, fiindcă frunza plopului se bate și când nu este vânt, frunza plopului și a dorului”.

După o asemenea abatere, de la metal la suflet, ne-am întins, ca pe iarbă, la o discuție despre suflet, cum Diogene a avut tăria să se rupă de cele urbane, pentru un trai auster, ascunzându-se, vederii oamenilor, în butoi. Ulterior, am revenit mai încoace, în era de după Cristos: „Nu există nimic după moarte!” – a concluzionat A. D. Și eu am consimțit, inițial, însă, după o secundă, am revenit cu observația: „Dar Cristos a existat. Imaginează-ți că vine unul acum și ne vorbește despre alt Dumnezeu, despre altceva, l-ai crede? Nu. L-ai crede nebun, însă Iisus a convins prin minuni. Sau Sf. Andrei: a venit într-o țară, în Dacia, ai cărei locuitori susțineau că-l văd pe Zamolxe, lângă ei și de aceea nu se temeau de moarte, având siguranța de a intra în lumea zeului lor, care, de fapt, era un semizeu, elev al lui Pitagora. L-ar fi putut ucide pe Sf. Andrei, fiindcă le-ar fi defăimat zeul, dar, după cum se spune, Sfântul avea, asupra lui, Duhul Sfânt, care atrăgea oamenii etc.”.

Am sorbit o gură de cafea, mai dulce decât o beau în mod obișnuit. „O făcui mai dulce, mi-a confirmat A. D. Pusei apă la fiert și pentru ceai și pentru cafea și nu am aproximat cum trebuie cantitățile”.

Încălzit și urmărit de ecoul discuțiilor, precum aceea despre Mobre V. care, îmi spunea A. D., încerca să convingă lumea asupra binelui nepoatei lui, am șters-o către sală, acolo unde aveam să-mi pun la punct viitorul curs, decis a nu mai descifra și calcula plumbul nimănui, decât, poate, textul lui Bacovia, familiar mie prin conotații profunde.

O pornisem iarăşi la drum. Oh! Exclamam şi-mi veneau în minte, în treacăt prin autogări în paragină, versuri din Conachi, oh! Exclamaţiile care trecătorilor păreau semnalul unei dureri adânci, erau de fapt bucurii sonorizate în faţa peisajelor şi a oamenilor întâlniţi, erau semnul unui extaz imposibil de surprins, că m-am despovărat de iubirea pentru Anca, în măsura în care îmi permitea absenţa ei. În distanţa, măsurabilă în kilometri, dintre noi, se dilua, spre deschiderea mea înspre alte lucruri, încordarea în dragoste. Oricine mă vizita resimţea în mediul meu tensiunea iubirii şi la plecare, lua ceva din ea. Deşi vastă şi robustă, lumea de afară n-o învingea pe cea lăuntrică, în care mă refugiasem cu visul de a fi reieşit iar în lume, cu opţiuni sentimentale împlinite.

            Ca să mă fi bucurat iar de călătorie, căutam premisele conjuncturale ale vechii incursiuni la mare, când pe balcoane greceşti, lecturam liniştit din cărţi de A. Holban.

Pe stradă, îngerul întâlnit cândva în căderea mea în transă, s-a ivit ca o fluturare de lumină lângă hotelul Jiul:

„Iartă-mi cursul tentaţiei – mă oprisem în loc şi rosteam lent şi destul de încet, ca nu cumva trecătorii să mă ia drept nebun – iartă-mi, repet, îngerule, care faci abil conexiunea dintre lumi, iartă-mi slăbiciunea de a fi fost aproape rostirii fără control a ceea ce am văzut demult.

            Rostirea devenea un corp de sine stătător care nu se pulveriza în ideile care o continuau, ci afectată în vreun fel de intenţia mea de a o prelua în confesiune, se deşira nelegitim pe Terra. Realităţile deconspirate: raiuri în mişcare, infern rezidând în umbre mai mult decât pot îndura, îşi vor fi redublat circumstanţele şi din suportul nou reizbucneau fără tandreţea atingerii ideilor umane, în frontul cosmic, anulând calea propice transei.

Având ceva timp, m-am abătut pe la atelierul administratorului (de la instituția la care lucrez).

Tuns proaspăt, cu blugi și pantofi noi, A. D. avea prins în menghină un cuțit, dintre acelea argintii, cumpărate de la diverse benzinării, pe punctele acumulate. De sus, ca avionul în picaj, A. D. venea cu mașina de găurit, asupra mânerului. „Nici eu nu știu ce fac!” – mi-a răspuns la întrebarea mea, legată de ce mai meșterește… „Uite cum se aude!” – mi-a spus, zgâlțâind cuțitul în mână, ca în altă menghină. În mâner, se auzea un zgomot metalic, de ceva de fier care se desprinsese. „Cred că voi turna plumb topit!” – a continuat. De undeva din spate, a venit cu un fel de ceainic (prevăzut cu mâner lung și manufacturat din țeavă groasă), pe fundul căruia se regăsea o pastă alburie, plumb rămas acolo de la mai vechile prelucrări. Cu o lampă, despre care se întreba dacă are sau nu suficient gaz, s-a apropiat de vasul cu plumb și a dat drumul flăcării, cum varsă dragonul jar pe gâtlej – așa credeai: că, în atelier, a nimerit un dragon. Ca un lichid, gazul mai dădea pe lături, lățind focul în mod dezordonat, afectând, parțial, componentele de plastic ale lămpii.

După ce a terminat operațiunea, A. D. proba cuțitul, în al cărui mâner turnase metalul topit, pentru a fixa bucata de fier care se auzea a se mișca: „E greu al dracu!”. Prins de curiozitate, am ridicat și eu mormanul de kilograme care părea a se fi adunat în suplul mâner. Lama căuta în sus, ca jucăria Hopa Mitică! Indiferent de cum întorceai unealta, lama ridica nasul, ca în bătălii, cum țineau cavalerii săbiile gata de atac. Am așezat cuțitul pe bancul de fier, cu mânerul drept, în poziție verticală: stătea ca lumânarea. „Cum îi dau eu cuțitul ăluia?” (A. D. se referea la amicul său, care-l rugase a-i rezolva clinchetul, să nu se mai audă). „Dar văd eu ce fac!”. Pentru că se apropia ora începerii programului, l-am lăsat pe A.D. în atelier, să-și omoare capul cu problema grea pe care el însuși a creat-o, cu plumb destul.

Identitatea prezentă în care mă exaltam cu atribute ferme de caracter, acum se anula în regres până la părerile care-mi deveneau bază de pornire pentru o vedere nouă, fie şi numai sporadică, ale bunicului participant pe front la Sevastopol, că prăpastia cursă din misiunea (aripile) avioanelor, exploda în mine ca bombă. M-am surprins salutând cu mâna în aer un vecin de palier; între mine şi el prevedeam pilotul care din carlingă flutura amical o eşarfă a timpului său. O vreme n-am ştiut să explic vecinului momentul acesta. Foşnetul plasei pe care pusesem mâna, contrastant prin superficialitate vacarmului interior, m-a trezit din confuzie.

Înaintarea în vârstă coincide cu apariţia ideii că moartea rezolvă crizele în care intri, legate de timp sau de faptul că un defect fizic, dacă-l ai, se va anula în moarte, în timp ce, până aici, el în vârste se va fi amplificat, precum şi frământările presupuse de el.   După traversarea morţii şi a porţiei de eternitate, spiritul tău va reveni în altă viaţă pe Terra, sub acea înfăţişare pe care o vrea ambiţia ta prezentă. Alt chip din ambiţia de azi, cu trăsături ale aspiraţiei către un idol al frumuseţii. Conjuncţia dintre minte şi frumuseţea fizică o vei fi conştientizat suficient, astfel încât vei avea ocazia ei şi o vei etala ca un filosof în opera lui. În capitole se vor fi revărsat experienţe ale iubirii care ajutată de harurile în sfârşit primite în a doua viaţă, va fi triumfătoare asupra timpului care iar te va îmbătrâni, dar amărăciunea perisabilităţii îţi va fi departe, respinsă de un suflet fericit.

            Teama de moarte se atenua mult în aceste momente de frământare, în timp ce înţelegerea faţă de curajul unor eroi legendari ca Ahile îmi făcea veridice Iliada şi Odiseea, orice operă de la Epopeea lui Ghilgameş încoace. Din cauza condiţiei acestuia de semizeu, mai aveam până a înţelege amploarea îndrăznelii unice a lui Ahile de a alege nemurirea modelului care a devenit, în locul unei vieţi lungi şi fericite.

Detestam faptul de a fi îndrăgostit. Mai mari păreau obstacolele ca prilejurile de împlinire. Preocupări curente îmi erau afectate de îndoială numai pentru că eram departe de Anca. Ea gândeşte diferit de mine. Spune ceva o dată şi nu mai revine, ori mie a reveni la ceea ce mi-a plăcut să aud cândva, hotărâte confirmări, decizii de a privi înainte, mi se părea că înseamnă dragoste.

            Eram complexat din cauza aspiraţiei de a trăi sub toate raporturile cu Anca şi greşeam în afirmaţii, patima din spuse răscolea răutăcios, că nu mă deconspiram, jucam inversul rolului trăit.

            În discuţiile noastre, m-am redescoperit pe mine însumi şi progresiv mi-am înţeles firea, stări a căror melcancolie nu ştiam de unde provine.