Fără șubler în scris, te încumeți la o poetică treabă, pentru a da măsura exactă a lucrurilor. Tragi cât poți de dimensiuni, încerci să lărgești spațiile. Stăm cu urechea lipită de Dumnezeu, care a pus glasul lucrurilor să atârne de gesturi și fapte. Nu-i ușor pentru obiect să rămână sec, să se crispeze sub mâna spulberând momentul... Să mai vezi și o găină coborând pe șesuri, cu a sa gușă plină de pită. Mai aștepți ceva de la viață, vreo nălucă să te curteze la ceas vesperal? Privește-mă cu atenție și nu-mi spune că port arsură de sori. E inutil, cred, să repet - făurisem cu fetișcana o iubire din stele. Ia-ți, stilou, cerneala în dinți, începe apoi să destrami tipare, să cadă capete pe tobe stelare!
Modernismul. Ion Barbu: „Riga Crypto și lapona Enigel”
Modernismul. Ion Barbu: „Riga Crypto și lapona Enigel”
Modernismul este o orientare literară inițiată în literatura română de Eugen Lovinescu, a cărui doctrină pornește de la ideea că există „un spirit al veacului” care impune procesul de sincronizare a literaturii române cu literatura europeană. În genul liric, principala inovație pe care modernismul o aduce la nivelul conținutului este poezia de idei.
Continuă lectura Modernismul. Ion Barbu: „Riga Crypto și lapona Enigel”Dintr-o foaie…
Concitadinii stau prinși de garduri, privindu-ne, fără perdea, cum tocmim lista de locuri de vizionat. Hai să părăsim lumea orașului, cu ecourile ei strivite între mașini! Am zărit un codru pe care aș vrea să-l cunoaștem la pas, să ne împiedicăm în frunze. Nici la premiile Oscar nu s-a așternut cuiva un covor atât de moale și de prietenos! La fiecare cădere pe inima mea, eu te voi lăsa acolo, să tăinuiești cu trăirile mele pentru tine, să vezi ce mai vreau eu de la noi...
Caiet, anul 1994. Lecții de istorie
Încercându-și deschiderile în referate care lunecă din mape, studenții sunt, în rest, destul de discreți, puține vorbe au de adăugat la masa lumii. Lecțiile de istorie ale lui Tertinius sau Propertius nu mai ajung la noi, oricât de mult magistrul încearcă să le lungească. Dincolo, îngerii încleștează luminile sub formă de spadă. Ni se pare că am fi umbre sărite din raze.
Caiet, anul 1994. Îndemn la observație
Vedeți? Crângul rămâne nou, până se rupe o cioară de el, până când aceasta face bâldâbâc! în oceanul sufletelor. Nu vă mirați de mirosul eterului care vă umple nările, se întâmplă să vină de departe, dintr-o negură care, acum, plutește pe litere, limba de ceas îi poate măsura creșterea. Ochii tăi persistă în memoria mea și au desfigurat singurătatea, făcând-o hâdă și de nesuportat.
D-ale carnavalului*
*Fragment din lucrarea Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)
I. L. Caragiale are voință de absurd pe care întâi și-o exprimă în didascalii prin expresii lapidare, de anunțare a gesturilor și faptelor, apoi, în dialoguri, impunând uneori personajelor să joace o tatonare plină de umor, al cărei scop este de a returna piesa, cu mai multă grandilocvență, înspre acțiunea proiectată. Tușeul deschide ferestre înspre absurd și nu-i aparține. Frecventă și în Momente și schițe, tatonarea constituie un prilej de absurd pe care autorul nu-l repurtează din cauza mentalului vremii și pe care îl descoperim în trei direcții, ale situațiilor existențiale, ale indicațiilor scenice și ale replicilor.
Continuă lectura D-ale carnavalului*Caiet, anul 1994. Adevărul
Luna a rămas uitată în apă. Dintr-o clipă în alta, aștept să abandonezi starea de grație, am pregătit o propoziție săracă, fără complimente, care te va cuprinde; pe grumazul literelor, se va prăbuși părul tău blond. Nu deplâng decât adevărul. Gura lui va fi astupată cu o pleată, fața i se va deforma puțin de emoție, nu a fost niciodată atât de aproape de o femeie, s-a mulțumit să trăiască în subsolul paginii, un element modest, care se zbenguia cu fantasmele și mânca numai cerneală. Câteodată, din mila unui poet, se credea împărat și cerea să aibă recunoaștere în realitate, să se plece oamenii în fața lui. Un fulg mai trist a căzut din penajul păsării mute.
O scrisoare pierdută*
*Fragment din lucrarea: Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)
O scrisoare pierdută se deschide cu o situație absurdă. Dialogul dintre Tipătescu și Pristanda nu anunță nicio intrigă. Din cauza repetării, de către Pristanda, a replicilor interlocutorului, piesa pare a a fi în pericol de a nu se descătușa:
Continuă lectura O scrisoare pierdută*Caiet, anul 1994. Vâlvătaia fanteziei
Pe urmă, a nins... Eram inclus în povestea care se afunda în fulgi și știam că nu pot ieși, că sunt obligat să suport ninsoarea până la tocirea detaliului; trebuia cineva care să-l rumege. Altă grijă de acum mă apăsa: să nu fiu strivit prea mult, iar partea care va rămâne din mine, în ochiul cititorului să crească într-un fel exagerat - dimensiunile umane să fie sparte, să fiu împins înspre un tipar inedit. Deveneam, cum s-ar zice, un ins zburător, pe spațiul de pe iriși, mă sprijineam doar cu o bucată de suflet, simțeam guri care doreau să mă guste, mâini care pe mese ar fi vrut să mă frângă. Pe obiecte, se așezase icoana unui zeu. Lacrima lui era dusă de oameni în case, o destrămau și cristalele-i, ca niște măruntaie, se foloseau, fie în magie, ca să se ghicească sensul uităturii de zeu, fie la îmbăierea copiilor. Era desuetă caseta cu muzică pop. Am întins mâna, să sting aparatul. Butonul sfârâia ca mucul de lumânare. Vâlvătaia fanteziei cuprinsese în casă toate lucrurile.
Caiet, anul 1994. Singurătate de crâng
Dar moșul tău, îmi strigă o voce surdă, e primenit de rugă, de cântec și de mirt. S-a săturat să fie puls sub piele de cadână, sub piele înmiresmată, împrospătată zilnic de-un sânge prea aprins... Așa lui i se pare: că mănăstirea mută, cu turlele-i nătânge, e-un pâlpâit, prea supt de cadrul larg, al unei singurătăți de crâng.