Epilog (Fragment de roman)

            Îngerul, în propria-i apariţie pe care o susţinea prin efectul curant al bătăilor mai repezi din aripi, se însenina şi din efectul de aur al vorbelor mele şi-a asigurat combustia de a rezista sfârşitului în scop: cineva din grija lui îşi oprea mărturisirea în marginea adevărurilor din Biblie.

Faţă de Anca, lumea din jur căzuse. Apreciam intervenţii simple: „Niciun autobuz nu pleacă din oraşul acesta la o asemenea oră. În nicio direcţie“ ca semne de inteligenţă aparte. Atât eram atent la oameni, cât să-mi furnizeze o informaţie utilă mersului pe mai departe. Eram uimit că mă înţelegeau.

            Îndelungatele discordii nu le mai clarificam decât în defavoarea mea: eu sunt vinovat prin repetate întrebări care induc neîncredere, prin mirări în marginea unor situaţii de la care aşteptam o explicaţie. Numai în faţa răspunsului: „Of! dacă nu poţi avea încredere, de ce să mai continuăm?“, ca un taler greu, săltându-l pe celălalt în lumina atenţiei, îmi recăpătam calmul necesar perpetuării dialogului fin.

Între noi, între mine şi Anca, nu era decât o poveste. După ce n-am mai crezut în nimic, expresiile conţinând culmea unor fantezii, au regresat, rămânând în aer zăpada fabulosului pur. Sub presiunea dreptăţii, oscilam între bine şi rău, ca între două toarte de cupă; la un moment dat, am sărit peste măsura celor două valori şi, ca să-mi dovedesc mie însumi că sunt în afara comunului, am ucis-o pe gazdă, izbind-o cu fruntea de pereţi. M-am plasat peste fascinaţia referentă a echilibrului. În sângele uscat pe lespezi, am întrezărit, înfiorat, micul testament, pe care-l pregătea: între beneficiari, eram şi eu. Dorinţa mare de a-şi fi  împlinit subpunctele inscripţionase fluxul sanguin. Planuri îi curgeau din vene. Am eliberat-o de planuri şi de tensiunea lor. E binele pe care i l-am făcut. Vreau răsplată pentru aceasta. Voi merge în lume şi voi spune doar atât: am pus punct la planuri.

Am căutat un spaţiu de îndreptare a greşelii de a fi ucis o persoană. Cel mai bun ar fi fost interiorul unei balene, unde m-aş fi refugiat de întregul teluric, nu doar de semnificaţia noţiunii Om, şi nu m-ar fi ajuns, perisabile pe traseu, invidia şi cutezanţa.

La o masă de lemn cu o lampă aprinsă, pregătit să dau mai departe o pagină din carte, în pragul cel nou al amintirii de a mă fi sustras la naştere, dintr-un sine care, fără tiparul văzutului ulterior,  a derulat în traiul părelnic destinul din cer, am scris mai multor posturi de televiziune şi unor centre de cercetare ştiinţifică. Mă ofeream voluntar: să mă expedieze cu echipament elementar de supravieţuire, în pântecele unui chit. Am luat legătura cu mai mulţi filosofi în vogă. Nu m-au luat în serios; au presupus că voi reveni dintr-un adânc asemănător ca solitudine profundului omenesc, cu o foaie de observaţii firavă, redusă la anxietate. să le ofer o fişă de observaţii. În fond, mă devora în condiţia mea civilă procesul-verbal, la care scria un plutonier. 

Mă raportam îngerului în situaţii fără ieşire: „Dă-mi elan din firea ta de lumină, să mă înalţ peste mânia care în avans, o simt în prezent!“

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.