„Caesar” este un cognomen (o poreclă) care însemna „chelul”. Când germanii îl vedeau pe Caesar conducând armata, strigau înspăimântați: „Kaisar!” (Chelul!); de la cognomen, „Cezar” a ajuns renume, un atribut care desemnează măreția unui conducător, pe rege însuși.

Caesar, personajul istoric, a fost un geniu militar și literar, care prin jurnalul de campanie, intitulat Commentarii De Bello Gallico, a pus bazele limbii latine clasice: dintr-o frază, enunțată clar, înțelegi totul.

Caesar a intenționat să devină dictator (să dețină puterile militară, politică și religioasă): de aici, opoziția senatorilor romani, adepți ai republicii, opoziție soldată cu uciderea lui Caesar la idele lui martie (44 î.Hr.). Între cei care au complotat și l-au lovit cu pumnalul, s-a aflat și Brutus.

„Și tu, Brutus?” – a exclamat Caesar la vederea acestuia (despre care se credea că îi este fiu). Înainte de a-și fi dat ultima suflare, Caesar și-a acoperit chipul cu mantia, pentru a nu i se observa schimonoselile de la durerea provocată de înjunghieri.

După asasinarea lui Caesar în Senat, a urmat un război civil între Octavian și Marc Antoniu (primul – nepotul, al doilea – susținătorul lui Caesar), încheiat printr-un armistițiu greu de înțeles: pentru a-și fi asigurat loialitatea, cei doi combatanți au întocmit o listă cu zece dintre cei mai buni prieteni ai lor (pe care i-au sacrificat).

Octavian Augustus a devenit împărat și a instaurat perioada de aur a imperiului, de bunăstare și de pace. Artele au cunoscut o dezvoltare fără precedent. Se spune că, pe vremea acestui mare împărat, societatea omenească era, în privința armoniei, egală aceleia care ar putea exista în cer („precum în cer, așa și pe pământ” – atunci a fost), însă toate aceste lucruri s-au declanșat de la voința unui om, precum Caesar, de a fi schimbat ceva în ordinea lumii, de a-i fi acordat un impuls, spre a-și fi ilustrat propria-i viziune în istorie. Pentru această încercare, apreciată și recunoscută ulterior, porecla i-a devenit renume, cunună pentru conducătorii străluciți.

Prin 2003, în luna august, pe una dintre străzile centrale din urbe, așteptând în fața firmei de instalat centrale de apartament, l-am întâlnit pe unul dintre amicii mei, care era încântat de perspectiva unei vacanțe în Egipt: „Te duci tu în fierbințeala de acolo, când abia aici, la noi, rezistăm?”. Intervenția mea l-a tulburat: s-a uitat în ochii mei îngândurat, însă a clătinat din cap și a adăugat: „Vreau să văd piramidele!”. După ce am mai schimbat o vorbă-două, a plecat de lângă mine, înspre mașina lui, parcată în capătul străzii: „Mă uit după el ca pentru ultima dată” – am nutrit acest gând. Și aleea avea un aspect de tunel, din cauza îngustimii. Pentru ultima dată a fost. În Egipt, în penultima zi a excursiei programate, a făcut infarct. Erau prevăzute niște scufundări cu echipament de supraviețuire, distracție la care s-a înscris. I s-a făcut rău pe marginea bazinului și a murit. Nu avea decât 47 de ani.

P.S.

Descoperise că avea o fiică – trăitoare în Germania – care l-ar fi sunat. Stabiliseră să se întâlnească în parcarea din apropierea combinatului, la o dată ulterioară revenirii lui din excursie; plin de speranță, își imagina cum va decurge momentul și îmi povestea… În clipa în care simțea că se scurge viața din el, oare a avut tristețea ratării acelui vis? Obida lui (că va fi moștenit de niște nepoți îndepărtați, despre care îmi mărturisea că abia așteaptă să-l vadă murind, pentru a-i lua casa) îl va fi copleșit, îl va fi însoțit ca o umbră, în lumea de apoi?

I-am oferit o carte, pe care a așezat-o în biblioteca lui (bibliotecă de care era mândru). Uneori, mă gândesc la soarta acelui exemplar, pe care mâini a încăput și dacă a fost răsfoit de cineva și ce-și va fi spus în sine, la vederea dedicației pentru amicul meu: îl va fi aruncat? Culmea este că, ultima dată când l-am vizitat, am fost pe punctul de a-i cere să treacă apartamentul pe numele meu, pentru a face o fundație culturală etc., dar mi-a fost greu să-mi exprim ideea și-mi pare rău, deși nu cred că ar fi consimțit, fiindcă nu știa că era atât de aproape să-i sune ceasul și l-ar fi speriat premoniția, ca pe oricare.

Anii șaizeci ai secolului trecut, când lupta împotriva capitalismului era în toi, la un centru de recrutare în armată…

Sala este plină de tineri. Șeful comisiei întreabă:

-Are cineva rude peste hotare?

Tică Mamut, subțirel și brunet, cu o vorbă gângavă, ridică mâna și recunoaște: „Eu am!”.

În această situație, șeful comisiei, destul de panicat, îi dă pe toți afară din sală, cu excepția lui Mamut, pe care-l conduce în camera de interogatoriu: „Ai rude peste hotare?”. Mamut confirmă. „Unde? În America? Unde?”. „La Brabeți, peste hotare, acolo am bunicii”. În satul lui Tică Mamut, când oamenii mergeau în satul învecinat, spuneau că se duc „peste hotare”, așa le era vorba.

Bunicul meu patern a fost jandarm în București, pe toată durata celui de al Doilea Război Mondial…

De câte ori auzea vorbindu-se despre rege, la televizor sau la radio, se ridica în picioare, în semn de respect și de admirație. În schimb, îl detesta pe Ion Antonescu, din două motive: 1. că a băgat țara în război și 2. că a dat ordin să li se coase buzunarele la ținuta cazonă, pe timpul iernii.

Regele își iubea țara și nu ar fi fost de acord niciodată să intrăm în război – își susținea prima idee. Antonescu a fost cel care a băgat țara în război.

„De ce-l urăști? A fost un patriot!” – îi replicam, atunci când îl blestema pe mareșal. „Iarna, a dat ordin să ni se coase buzunarele la pantaloni”. „Foarte bine, erați mai vigilenți și gata să răspundeți cu foc de armă”. „Dar ofițerii de ce aveau mânuși de piele?”. Aici, nu mai aveam ce să spun.

Încă un fapt îl mai urmărea pe bunicul meu: plânsetul copiilor din vagoane, acei copii cărora nu le-a putut da apă, deși erau însetați și strigau disperați că mor de sete. Lor, jandarmilor din gară, li se interzise prin ordin să dea o mână de ajutor deportaților.

Față de tot ceea ce se scrie în cărți și în ziare, aceste opinii mi s-au părut, pe cât de simple, pe atât de lămuritoare; aparțineau unui om care l-a văzut pe regele Mihai, însoțit de mama Elena, în acel timp tumultuos. „Cum era, tată?” – l-am întrebat despre regina mamă. „Frumoasă, tată, frumoasă!”.

Un prieten mi-a relatat despre o întâlnire pe care a avut-o, acum mai bine de zece ani, cu Majestatea Sa, Regele Mihai.

I-a apreciat regelui modestia, dar a rămas impresionat de o vorbă iterativă a acestuia: „Poporul meu”; invariabil, în discuțiile care invocau poporul în sine, regele își asuma apartenența și suveranitatea prin rostirea acestei sintagme.

Când amicul meu, în timp ce-mi povestea, a început să încurce evenimentele celui de al Doilea Război Mondial, m-a dezamăgit – de fapt, nu-mi venea să cred că era atât de înstrăinat de probleme și unul ca el, fără vreo cunoștință în domeniu, măcar de cultură generală, a avut privilegiul de a-l fi cunoscut pe rege în persoană, un simbol al acelor timpuri (și nu numai), a fost față în față cu istoria vie și nici măcar nu și-a dat seama, astfel încât, după întrunire, să fi pus mâna pe carte și să se fi documentat, pentru a fi ieșit, din situație, cu lecția învățată, în schimb, el a reținut o vorbă, căreia nu i-a deprins auspiciile, anume să-și fi dovedit sieși că este demn de a se fi considerat „prins” în expresie de către un făuritor de istorie. Ulterior, la o distanță de ceva ani, interlocutorul (de câteva secunde al regelui) a ajuns, ca în piesele lui Caragiale, președinte al Centrului de Cultură sau cum se va fi numit instituția județeană, acolo unde a stat până la pensie…

O rudă apropiată mi-a mărturisit…

Prin anii optzeci, a stat în gazdă, la Sinaia, pentru un sejur de câteva zile, la omul care a contribuit la arestarea lui Ion Antonescu.

Mareșalul venise la Palatul regal, însoțit de propria-i gardă militară, care a părăsit scările palatului, acolo unde se instala de obicei, din momentul în care căpitanului (care o coordona) i s-a transmis ceva (nimeni nu știe ce), de către un aghiotant al regelui.

Regele, susținea gazda rudei mele, mi-a dat ordin să-i transmit mareșalului că este arestat și, indiferent de reacția pe care o va avea, să nu fac absolut nimic. I-am comunicat: „Domnul mareșal, sunteți arestat!”.

„Din ordinul cui, mă?” – mi s-a adresat. „Din ordinul Majestății Sale”. A tăcut și a dus mâna dreaptă la buzunarul interior al hainei. Am crezut că va extrage pistolul să mă împuște, dar a scos batista și s-a șters pe frunte. Bodnăraș era ascuns după niște perdele, pe hol, să vadă ce se întâmplă.

Drept recompensă pentru rolul meu, am primit această casă.

Coincidența trăită de cel care mi-a povestit mi s-a părut incredibilă, întrucât evenimentele aparțin trecutului îndepărtat și nimeni nu le mai poate scoate din cutie. De asemenea, luând cunoștință despre actul de la 23 August, din manual, rămăsesem cu impresia că aceia, angrenați în istorie, nu pot fi întâlniți printre noi, pe stradă, însă confidența unuia dintre participanți arată, încă o dată, că piramidele au fost ridicate de oameni obișnuiți.

Cu toate că Iona este supărat, pentru că Dumnezeul lui este „milostiv” și „îndurat”, totuși mobilul încercării de a se abate de la porunca divină îl regăsim dincolo de această mărturisire, care, să nu omitem, este rostită după ce el hotărăște: „acum, Doamne, ia-mi sufletul meu”. Deci, spre partea finală a capitolului, când asistăm la scena unei dezbateri mult mai crâncene, spre satisfacerea propriei ambiții de a fi săvârșit un oficiu de pedepsire a celor pe care i-a vestit. Pentru Iona, finalizarea misiunii ar fi însemnat distrugerea cetății Ninive. El se plasează cu fața la răsărit pentru vizualizarea „spectacolului”. În acest fel, își asumă cu adevărat postura de obiect. Crede într-un plan divin prestabilit, ale cărui puncte să nu schimbe perspectiva de început, după avatarurile oamenilor. Cunoaște o frustrare pe care o va revărsa în gesturi de neliniște. Se mută de colo-colo, parcă pentru a se regăsi pe sine însuși.

Iona încearcă să se abată de la porunca lui Dumnezeu. Refuză limitele noi ale unui destin. O imposibilitate de a se ridica la presupusa sacralitate a misiunii. O inadaptabilitate. Vrea să fugă la Tarsis. Nu preferă destinația om. Totuși, se pierde cu frenezie între oamenii de pe corabie. Refuză providența. Niciodată n-a privit mai departe de el însuși. O căutare a libertății într-o condiție care nu pretinde mult. Dacă ar fi acceptat de la început misiunea, sentimentul de libertate ar fi survenit mult mai târziu și numai după ce Iona s-ar fi risipit destul cu mesaj între oameni, până la a se fi „lepădat” de sinele vechi și atunci n-ar mai fi avut bază de revenire, în cazul vreunei nevoi de energie. Dacă, pentru mai departe, ar fi pornit la drum cu energia prozeliților, nu și-ar fi pierdut cumva unicitatea? Din poruncă divină este înghițit de un pește. Interiorul peștelui este de fapt egoismul lui Iona. Corabia nu e sfărâmată. Este un semn că mai sunt speranțe. Fiul lui Amitai se poate prăbuși într-un gol de activitate. Dumnezeu îl chinuiește prin remușcările conștiinței. Iona se refugiază în suferința remușcării, precum și într-o stare de somn.

În Biblie, voința Creatorului acționează întru ameliorarea egoismului general, tocmai printr-o persoană cu o rezervă de individualism în construcție. Personajul biblic este sedus de respectarea propriului ritm existențial. Asumarea unei misiuni presupune altă febră. O libertate puternică tocindu-se în impactul cu închistarea umană. Creația nu acceptă, pentru încă o dată, intervenția artistului. Legătura dintre om și Dumnezeu ar duce, în cazul omului, la o forțare a limitelor, iar depășirea lor, benefică pentru Dumnezeu (care, în sfârșit, ar dispune de o entitate pe picioare și cu aspirații personale șterse). Dar Iona cultivă vocația anonimatului. Are capacități de conservare. Trăiește ispita de a se sustrage măreției poruncii supreme. Capcana este aceea de a fi înghițit de un pește apărut din vâltoarea pedepsei. Monstrul marin este o traducere în formă concretă a egoismului uman. Dumnezeu cere libertate pentru credința numai în el însuși, pentru asigurarea unei justiții.

O sursă a calvarului lui Iona este neîncrederea, iar un corespondent mitic – Prometeu. Acesta (Prometeu) a beneficiat de libertatea de a stăpâni. Va fi înlănțuit, dar căderea este a cuiva împlinit, capabil să trăiască forme infime ale libertății, privind fărâmele de ficat purtate în plisc, din înlănțuire, de vultur. Vulturul este un vehicul între suferința lui Prometeu și măreția lui Zeus. Însă, încoace de acele timpuri fabuloase, stăruie destinul concret al poetului Ovidiu.

Sfântul Andrei a venit într-o țară, ai cărei locuitori susțineau că-l văd pe Zamolxis, motiv pentru care moartea nu-i speria, fiind convinși că vor ajunge, imediat (prin moarte), în lumea mirifică a zeului lor; și, totuși, Sfântul Andrei a reușit să-i creștineze. Pentru învățătura nouă, despre care vorbea, putea fi ucis, totdeauna subiectele religioase trezind pasiune exacerbată, cu atât mai mult, în vremea aceea, când tutela zeului dacic era atât de puternică…

Însă i-a convins, datorită grației divine de care a avut parte, la fel ca toți misionarii creștini, mai ales cei din primul val.

Am fost la peștera Sfântului Andrei, loc, probabil pustiu, la vremea sosirii lui în Dacia. S-a ridicat și o biserică, alături. În contemporaneitate, se face pelerinaj, de către credincioși.

Înăuntrul peșterii, care purta urmele activității religioase a sfântului, am încercat să identific starea acestuia și gândurile care i-au străbătut fruntea; să fi știut că, a doua zi, trebuie să merg în satul învecinat, pentru a le vorbi oamenilor, înarmați cu arc și fascinați de Zamolxis, despre cu totul altceva, decât viul lor cult, m-aș fi inhibat și aș fi preferat să-mi duc traiul primitiv, oricât de bun mi l-aș fi putut face. M-aș fi îngrijit de focul de peste iarnă, mi-aș fi asigurat hrana zilnică – aceștia ar fi fost parametrii existenței mele, pe care i-aș fi depășit, numai dacă aș fi avut un imbold extraordinar, primit de la Dumnezeu, imbold pe care, sunt încredințat pe deplin, Sfântul Andrei l-a primit, după cum se menționează și în Biblie. De asemenea, tot prin har divin, a învățat repede limba în care le-a propovăduit, iar cuvintele rostite erau de la Dumnezeu, răsfrângere a logosului care a înființat universul.

Nu se menționează nicăieri niciun protest la adresa Sfântului Andrei, din partea băștinașilor, fapt care, încă o dată, îl situează pe patriarhul bisericii creștine (la noi) în rândul celor care au fost coordonați și animați de către Duhul Sfânt.

Pe vremea lui Iisus, exista obiceiul ca diverși profeți să predice pe străzile cetății.

Iisus s-a impus și a fost urmat de către adepți, datorită minunilor dumnezeiești pe care le- a făcut. Misiunea Lui a fost dificilă, pentru că vorbea despre Dumnezeu – tatăl, într-un context religios dominat de zei. Cum ar fi ca, astăzi, să ajungă, din senin, o persoană la Vatican și să prezinte o lume fabuloasă, pe care ar reprezenta-o, și care ar fi cea adevărată, să vorbească despre alt Dumnezeu, despre alt Iisus, chiar să se recomande pe sine cel mai potrivit să inițieze altă religie? Ar fi băgat în seamă de cineva, ar fi el ascultat? Evident că nu.

Dar pentru Iisus a contat fapta, nu s-a dat în lături să ajute, să îndrepte soarta unora sau altora. Când lumea, cea prezentă acolo, a văzut pe olog ridicându-se și plecând, pe propriile-i picioare, cu patul în spinare, a recunoscut forța dumnezeiască, în rezultatul acesta al binecuvântării, a fost convinsă de tot ceea ce i se spunea. Și martirii creștini au văzut ei ceva memorabil, altfel, le-ar fi fost mult mai bine, și-ar fi salvat viața, dacă s-ar fi dezis de Iisus; au preferat să moară decât să abandoneze credința creștină.

(Va urma)

Dacă încercăm să ne explicăm apariția universului și, implicit, a omului, ne vom duce atât de îndepărtat în trecut, încât encefalul nu mai face față și se închide, ca o poartă, dinaintea momentului inițial, a cărui imagine ar fi trebuit să ni se transmită genetic.

Din punct de vedere logic, universul nu ar fi existat (și, totuși, e! – M. Eminescu), pentru că, din ce să fi explodat? De unde a „venit” primul fir de praf? E posibil ca nimicul (vidul) să fi devenit atât de puternic, să se fi întărit în sine, încât să fi produs implozie, iar cosmosul, dimpreună cu noi, să se fi situat, pe o axă, luată reper în demonstrație, în dreptul numerelor, notate cu minus, în matematică și să-și fi făcut apariția pe ușa din dos.

Dacă aderăm la creaționism, totul capătă contur, deși, la fel de simplu, este să negi, dar te împiedică întrebarea: Ce facem cu Iisus? (care a existat!).