Cu brațul, m-ai tras spre tine: 
„Pune ochii pe ideile de aici, din capitolul acesta, 
care nu e pentru oricine, să văd: îmi meriți atenția sau nu!
Ce te-a apucat să dai navală la sat?
Crezi că mai sunt mică să mă minți, cum ai tot făcut, 
când pe la poarta mea fluierai, de a sărit tata din pat?
Nu am fost suficient de precaută, să-i fi înmânat un par 
și să te fi prins el ca pe mingea de golf, 
să-ți fi tras și una și să te fi trimis în cosmos, 
la învățătorii cei mari, de stau pe gânduri în stele... 
Nu m-aș mai fi omorât eu acum să te învăț să citești Spinoza! 
Știi cum e:  Un par pe spate, un pas înainte!”

„La mine, 
ar fi însemnat zbor de rachetă, 
când NASA nu avea în program vreo misiune; 
m-ar fi respins și învățătorii aceia, 
despre care tot spui că sforăie, 
dar ei tot multe știu”. 

„Uf! Greu mai ești de cap! 
Nu am spus că ei și când dorm, pot învăța. 
Acolo, învățătura este ca un echipament: 
te îmbrăcau în știință, 
iar tu reveneai la tata și-i mulțumeai pentru directivă...
El te-ar fi văzut politicos 
și s-ar fi gândit poate să mă dea ție, 
dar acum tu ești pe mâna mea: poftim! Citește, 
că, altfel, te iau la goană!”

Deja obosit - mai învățasem cândva despre somn că face bine -, 
am adormit. 

„Fir-ai tu!”, îmi strigi și mă zgâlțâi, 
de începuse natura să amețească.
„Nu-ți place sa citim împreună? Las că îți arăt eu!”
Ai pus mâna pe ce aveai la îndemână, 
un buchet de romaniță.
Nu am mai așteptat să simt continuarea pe pielea mea 
și am rupt-o la fugă prin poiană. Tu, după mine. 
Toată planeta alerga împreună cu noi... 
Când te-ai ridicat din acea tihnă, 
dispăruse pământul de pe axă, 
nimeni nu mai avea pe ce să stea 
și eu te pâram, în gând, lumii întregi: ea e vinovată! 

Pe când mi-ai pus piedică, 
pronunțam numele tău.
„O, dragă, ai zis să ne jucăm! 
Și, uite! ne-am ales cu atletismul. 
Atât de rea am fost în rol?”

Suflate de vânt, 
două pagini din cărțile noastre s-au intercalat 
și le-am citit,
după cum ni s-au înfățișat.

În realitate,
îți continuai în liniște lectura, 
deși mă priveai surâzând, 
de parcă puneai la cale câteva șotii. 
Așa mă credeam eu: 
o țintă de ceară, așteptând să fie modelată, 
între gene, 
de ochii tăi.

„Mă  gândeam, zilele astea, 
cât  de inspirat ai fi în zăvoi,
așezat  pe o piatră sau movilă” -
ai pus punctul pe i,
în patul de verdeață...

Mă pierd în ochii tăi, 
atent, 
ca într-un labirint de oglinzi... 
Caut să mă văd pe mine, 
cel care stă pe scaunul din fața ta, 
rătăcit în irișii tăi adânci, 
dar tot ce descopăr este o pată verde, 
a cămășii mele. 

Pleoapa ta s-a închis ușor peste mine, cel oglindit 
și, din reflex, brațele mi s-au ridicat să atenueze căderea, 
dar cine eram eu, în acea clipă? 
Cel care te privea sau cel divizat de lumina ochilor tăi?

Eram unul împotriva a doi... 
Probabil cel din ochiul stâng îți simțea inima mai aproape, 
ca un spectator ce ocupă primul rând la un concert.

„Ce se întâmplă cu tine?” mă întrebi. 
„Încerc doar să mă regăsesc... 
Nu-i vorba de tine!” îngân încet, 
ascunzându-mă de suspiciunea ta.

Dar pe măsură ce-mi găseam cuvintele, 
scaunul s-a prăbușit și am căzut din ochiul tău drept; 
poate că acolo eram mai stângaci...

Îmi zâmbești... 
Cei doi din oglindire s-au răzvrătit, 
i-am văzut cum se ridică, 
apropiindu-se cu sorcova în mână, 
dar tu, deja cuprinsă de alt gând, 
ți-ai îndreptat privirea spre vitrina cu articole de iarnă, 
la reducere.

Vreau să văd cum mă reflectă ochii tăi pe mine, 
cel așezat pe scaun înaintea ta, 
căutându-mă pe mine însumi în irișii tăi, 
dar nu zăresc decât o pată albastră, 
cămașa mea întinând imaginea.

Am simțit pleoapa ta, 
când s-a închis peste mine, 
cel din oglindire și, în acel moment, 
mâinile mi s-au ridicat instinctiv, 
ca să nu fiu prins sub greutatea ei. 

Dar cine eram eu, cu adevărat? 
Cel care mă priveam din afară 
sau cel însușit de ochii tăi?

Eram unul împotriva celor doi reflectați 
și nu știam care dintre noi primește mai multă iubire. 
Poate cel din ochiul stâng - 
inima fiindu-i mai aproape - ,
căruia îi fac un semn: 
„Bătăile inimii ei sunt ca o simfonie?”.  

„Ce este cu tine?” îți aud glasul. 
„Mă verific pe mine însumi... 
Nu e vorba de tine!”, răspund încet, 
temător să nu fiu descoperit.

În timp ce vorbeam, 
scaunul, mișcat de mesaj,  
s-a răsturnat 
și eu am căzut din ochiul drept; 
poate acolo eram mai nătâng.

Îmi dăruiești un sărut în grabă, 
dar cei doi, 
răzvrătiți în reflexie, 
se ridică și vin spre mine, 
ca să mă confrunte. 

Nepăsătoare față de războiul meu intern, 
privirea ta rătăcește către vitrina cu articole de iarnă,
atrăgătoare prin prețul redus.

Mă uit în ochii tăi atât de atent...
Vreau să văd cum ei mă reflectă pe mine, 
cel care stau pe scaun în fața ta,
eu mă caut pe mine însumi în irișii tăi 
și nu par decât o pată albastră - 
culoarea cămășii mele mă întinează.

Am simțit pleoapa, 
când ai închis-o peste mine, cel din oglindire; 
din reflex, am întins brațele sus, 
să nu cadă peste mine pleoapa, 
dar care eram eu, de fapt? 
Cel care mă priveam din afară
sau cel pe care l-au împărțit ochii tăi?

Eram unul contra doi
și nu știam care primește mai multă iubire. 
Să fi fost cel din ochiul stâng? îi fac un semn 
și-l întreb dacă îți simte inima mai aproape, 
fiind în concertul pulsului, chiar pe primul rând...

„Ce-i cu tine?” te aud.
„Eu mă verific pe mine... 
Nu am treabă cu tine!” bâigui încet, 
ferit să nu fiu dibuit.

Câtă vreme am răspuns la întrebare, 
scaunul a căzut și m-a doborât din ochiul drept; 
probabil acolo eram mai nătâng. 

Îmi făcuseși cu ochiul și mi-ai dat, pe fugă, un sărut.

S-au răzvrătit cei doi, fixați în răsfrângere, 
i-am observat cum s-au ridicat și au venit spre mine, 
cu sorcova...
Privirea ta cuprinsese vitrina cu articole de iarnă, 
la reducere.

Lacul, 
vastă oglindă ce reflectă adâncul tăcut și rece, 
poartă deasupra corole galbene de nuferi, 
flori care imită gândurile pierdute ale unei dimineți de vară. 

Uneori, un fâlfâit discret de parașută coboară, 
ca un dor de înalt.

Ce mâl enigmatic hrănește rădăcina nufărului? 
Ce taină ascunde tulpină delicată, 
ce aduce viață petalelor tremurând pe apă, 
ca fustele unei balerine rătăcite?

Prins în capcana propriei inimi, 
îndrăgostitul nu poate dezlega misterul; 
el rămâne pe țărm, 
contemplând, 
incapabil să navigheze pe apele dorului nesfârșit.

Oglinda lacului se întinde, 
rece și adâncă, 
peste propria-i tristețe, 
iar florile galbene de nuferi 
palpită ca umbrele unei lumi scufundate. 

Privirea se pierde în albastrul greu al apei, 
unde sunetul parașutei cade lent, 
ca un melos uitat al vântului.

Ce mâl întunecat, 
ce pământ mohorât adăpostește rădăcina nufărului? 
Subțirea lui tulpină se ridică fragilă, 
asemenea, unei iluzii, 
purtând seva tăcută spre petalele ce tremură, 
precum rochiile fantomatice ale unor balerine.

Cercetând cu neliniște adâncurile, 
caut un sens, un semn al lumii de dincolo de apă. 
Și în cercul repetitiv al lacului, 
găsesc un ecou al disperării; 
un cerc de apă care încercă în van să se elibereze 
din propriile-i legături. 
Îndrăgostitul nu poate să dezlege acest mister,
nu poate naviga pe valurile acestei melancolii nesfârșite.

Lacul, 
a cărui oglindă strălucitoare 
triumfă asupra adâncului ascuns,
se arată ochilor drept cer de azur, 
pe care păsările de fier zboară, 
iar, uneori, se aude șuieratul parașutei, 
ca un fus care se rotește în văzduh.

Dar cine poate cunoaște mâlul roditor,
care adăpostește rădăcina nufărului? 
Ce pământ bogat și ascuns hrănește tulpina lui subțire, 
asemenea unei țevi delicate, 
ce duce seva vieții în petalele tremurătoare, 
care tresaltă pe apă, 
precum fusta balerinei în valuri?

Caut cu stăruință unealta ce mișcă barca pe lac
și aflu răspunsul în cuvintele lui Eminescu: 
este cercul alb,
care încearcă să se elibereze de propriile-i poveri, 
atunci când simte strânsoarea asupra sa. 

Niciun îndrăgostit nu poate 
să dezlege aceste noduri cu inima 
și să navigheze liber pe apele misterioase.

Lacul, 
a cărui oglindă triumfă asupra propriului adânc, 
apasă în sine cu alaiuri de nuferi.
Privit la suprafață, 
el este un cer albastru,  
pe care avioanele trec 
și, uneori, se aude parașuta ca un fus.

În ce mâl prosper și-a prins nufărul rădăcina, 
astfel încât, 
printr-o tulpină subțire ca țeava, 
aduce puteri în petalele tremurând ca o fustă de balet, 
uitată pe ape?

Caut instrumentul care mișcă barca 
și îl aflu la Eminescu: acesta este cercul, 
folosit de lac să încerce a se despovăra, 
când e destul de încorsetat; 
i-ar fi fost imposibil îndrăgostitului 
să o fi dezlegat cu inima 
și să fi navigat printre trestii, 
de-acolo de unde șerpii scot capete de ceară.

Privirea ta
s-a înălțat în văzduh, 
strălucind ca aurul sub mâinile bijutierului. 

Un cântec de pasăre a străbătut cerul, 
amestecându-se 
cu vârtejul neobosit al gândurilor noastre. 

Înaintea mea, 
eu ne-am văzut pe noi, 
umblând asemenea focului,
care-și hrănește flacăra din suflul vântului.

Eram acel foc, 
despre care filozofii antici au discutat îndelung, 
dezbătând de ce se avântă mereu în sus, 
acolo unde îngerii își leapădă sandalele. 

Într-o glumă, 
aș fi grăit către Platon, 
că pentru noi, cei de acum, 
flacăra își ridică fruntea 
să ne vadă cu ochii de jar.

Dar noi suntem focul, 
născut din bătăile inimii noastre, 
cum ar putea el să fie un dar al istoriilor? 

Privirea ta strălucea în aer, 
ca bronzul încins în topitoriile fierbinți
și cântecul păsărilor răsuna dulce, 
tulburând curgerea gândurilor noastre,
un râu de idei care ne învăluia, 
asemenea unei mantii divine.

Noi înșine eram acel foc sacru, 
care a stârnit dezbateri printre filosofii antici:
de ce tinde mereu să se înalțe către ceruri, 
acolo unde îngerii se descalță,
lăsând în urmă tărâmurile pământești, 
pentru înălțimi sublime?

În glumă, 
i-aș fi șoptit lui Platon
că, pentru noi, cei care stăm acum, 
îmbrățișați pe malul lacului,
flacăra se înălța deasupra timpului, 
traversând epocile, să ne lumineze sufletele.

Dar acest foc
este din inimile noastre născut,
cum ar putea veni  
din legendele vechilor ere?

„Umbra ideii dragostei voastre, cândva în cer,
se oglindea pe pământul altor vremuri”,
astfel ar fi rostit filosoful din grădinile lui Akademos, 
înțelept și pătrunzător...