Privirea ta strălucea în aer, 
ca bronzul încins în topitoriile fierbinți
și cântecul păsărilor răsuna dulce, 
tulburând curgerea gândurilor noastre,
un râu de idei care ne învăluia, 
asemenea unei mantii divine.

Noi înșine eram acel foc sacru, 
care a stârnit dezbateri printre filosofii antici:
de ce tinde mereu să se înalțe către ceruri, 
acolo unde îngerii se descalță,
lăsând în urmă tărâmurile pământești, 
pentru înălțimi sublime?

În glumă, 
i-aș fi șoptit lui Platon
că, pentru noi, cei care stăm acum, 
îmbrățișați pe malul lacului,
flacăra se înălța deasupra timpului, 
traversând epocile, să ne lumineze sufletele.

Dar acest foc
este din inimile noastre născut,
cum ar putea veni  
din legendele vechilor ere?

„Umbra ideii dragostei voastre, cândva în cer,
se oglindea pe pământul altor vremuri”,
astfel ar fi rostit filosoful din grădinile lui Akademos, 
înțelept și pătrunzător...

Privirea ta s-a materializat în aer, 
ca bronzul în topitorii. 
Un cântec de pasăre a interferat cu fluxul, 
care purta gânduri. 

Noi înșine eram acel foc, 
despre care au dezbătut îndelung filosofii antici, 
de ce tinde mereu în sus, 
acolo unde îngerii își leapădă sandalele, 
pentru a pluti în eterul rece...

În glumă, i-aș fi spus lui Platon, 
care tot investiga un sens al presupusei taine, 
că, pentru noi, cei de acum, strânși în brațe, 
pe mal, 
flacăra se înalță, peste epoci, să ne vadă.

Dar focul acesta, 
umblând după oxigen, 
aparține propriilor noastre inimi, 
cum ar putea să vină din istorii? 

„Umbra din cer a ideii despre voi 
se preumbla pe atunci, pe pământul altei ere”, 
pare a se fi auzit glasul filosofului din Akademos...

(Va urma)

Câmpul vast se întindea în fața mea, 
nesfârșit și sterp ca deșertul Saharei,
cu puține locuri de popas, 
asemănătoare oazelor pierdute în pustiu.
Acolo, în spatele copacilor, bătuți de vreme,
am zărit lacul, ascuns ca un dar al zeilor, greu de dibuit.

Ochii mei, 
însetați de măreția lacului, 
au privit cu atenție împrejurimile,
dar doar o bătrână au găsit, 
așezată pe un scaun în apă,
răcorindu-se la mal, 
ca o nimfă retrasă din lumea zeilor.

Din Trabantul galben, 
asemenea unui car al unui muritor înțelept,
sări bătrânul cu slipul strâmb, un Romeo al vremurilor trecute,
uitându-și anii de glorie apusă.

Astfel își petrec zilele, ca niște jucării ale timpului, pierdute în rutină,
dornici să se țină de mână, dar prezența mea îi oprește; 
ei cred că acest mal le aparține, un tărâm ce nu-i de vânzare,
de parcă l-ar fi cumpărat odinioară, să nu deranjeze pe alții!

Au lăsat viața să treacă precum apele curgătoare
și acum se pretind stăpâni pe ceea ce nu pot fi niciodată,

Visează să domnească pe maluri ce nu le-au fost niciodată hărăzite.

Traversez câmpul 
și văd că opțiunile de popas 
sunt mai rare decât ploaia în Sahara. 

Ah! pomii aceia, 
gârboviți sub greutatea timpului 
și a pescarilor obosiți, 
maschează lacul...

Drumul, 
asemenea unui armăsar alb, 
undeva, a dat cu potcoava atât de tare în pământ,
încât a lăsat o amintire adâncă, 
pentru posteritate, evident.

Îmi ridic ochii înspre măreția lacului și ce văd? 
O bătrână așezată pe un scaun în apă, 
trăind visul unei vacanțe tropicale, fără pașaport.

Din Trabantul galben, 
căruia i se asortează decorul retro, 
sare bătrânul. Poartă un slip strâmb 
și are aerul unui Romeo, 
care și-a uitat chitara. 

Așa își petrec ei timpul, 
jucării stricate într-o rutină, 
parcă ar vrea să se țină de mână, 
dar prezența mea îi stânjenește.

Ei par convinși că malul acesta le aparține. 
Numai să nu irite restul lumii!

Au lăsat o viață întreagă 
să treacă pe lângă ei ca apa, 
iar acum pretind 
că sunt stăpâni pe ceea ce nu pot fi niciodată...

Traversez câmpul... 
Posibilități de popas sunt în jur, 
însă aride, ca în Sahara. 
În spatele unor pomi, 
încovoiați de vreme și de șezutul pescarilor,
dibuisem lacul.

Ca un armăsar alb, 
drumul își bate singur calea.
Undeva, într-un loc, a lovit mai tare în pământ,
cu potcoava și adâncitura amintește de moment.

Ochii mei caută măreția lacului 
și nu regăsesc decât o bătrână, care, ce sa vezi? 
Își pusese scaunul în apă, lângă mal și se răcorea. 

Din Trabantul galben, 
pe care-l aduce până la începutul umbrei de la pom, 
sare și bătrânul, cu slipul strâmb; 
se pomenește în sine un Romeo, 
care nu-și mai știe anii... 

După agresivitatea parcării, 
spui că își apără cu spada, cartonul mașinii, consoarta, 
care nu are treabă: dă și cu mâinile prin apă, se bălăcește.

Altfel nu au cum să-și piardă vremea, care i-a uitat, 
într-o anumită rutină: jucării defecte, 
care s-ar ține de mână, 
dar îi oprește prezența mea, 
na!
 
Ei tot cred că malul acesta le aparține 
și nu mai are nimeni voie să-l ocupe.
Să-l fi cumpărat, cândva, 
nu să irite și pe alții! 

Au lăsat o viață să treacă pe lângă ei, 
ca apa și acum se pretind stăpâni 
pe ce nu pot fi...

Într-o limbă înnobilată de glasurile vechilor aheeni, 
povestea ar putea suna astfel:

Plecatu-s-a el din șa, 
la rugămintea meșteșugită a prințesei, 
dorind a-l vedea cum se potrivește cu ținutul, 
„ca săgeata cu arcul!” - a observat ea, a râs 
și a dat bice bidiviului. 

Mai târziu, cavalerul evoca:
„Am ascultat cuvintele-i dulci 
și mi-am retras piciorul din scara șeii, 
dar pe dată ce făcui aceasta, 
ea învârti hățurile cu iuțeală 
și-și zori bidiviul pe cale îndepărtată.

Mă lăsă în urma-i, pustiit de dor și năuc. 
Până la mărețul castel, 
aveam drum lung de străbătut, 
iar porțile se vedeau 
doar ca un punct îndepărtat pe orizontul întins. 
Am început a păși sub soarele dogoritor, 
cu inima grea și apăsată, 
întrebându-mă dacă vorbele mele au mâhnit-o.

Îmi amintii atunci de marele Alexandru, 
cuceritorul lumii, care, străbătând deșertul, 
ars de sete, refuză apa, preferând să potolească
mai întâi setea unui supus devotat.

Din câte observați, 
prințesei i-am lăsat și eu prilejul  
de a mă vedea arc încordat, 
gata să trag cu întregul ținut în cosmos”. 

„Dă-te jos de pe cal! 
să văd cum îți șade, în peisaj” - m-ai mințit tandru...
Te-am ascultat...

Imediat ce mi-am retras talpa din scara șeii, 
ai dat bice bidiviului și pe-acolo ți-a fost drumul!

M-ai lăsat în urmă...
Până la castel, 
aveam atâta cale de bătut, 
încât, în previziunea mea, 
porțile păreau un punct.

Am început să merg prin soare, destul de furios: 
„am supărat-o cu vorbele, cu intenția de-a o iubi, 
pe covorul de flori?”.

Mi-am adus aminte de Alexandru cel Mare, 
care a refuzat apa din cupa regală, prin deșert, 
pentru a potoli setea unui supus muribund...

De data aceasta, 
eram picătura care speriam arșița, 
cu ardoarea de a escalada zidul castelului 
și cât mai repede, pentru a pune lucrurile la punct!

„Da, m-ai întâmpinat, de parcă m-ai fi auzit: pune-le!”.
„Păi, lada cu zestre, în dreptul ferestrei”...
„Aha! Să sară copiii de pe ea!” - m-ai ironizat, 
în vreme ce eu mă înșurubam, în soarele împăciuirii, 
ca smaraldul, în aurul verighetei. 

O, cum mă apasă absența ta, povară ce-mi rănește inima,
Precum trenul care pe șine așteaptă, fără vlagă să-și reia calea.
Când tu nu ești, parcă întunericul mă înfășoară, 
Sufletul mi-l strivește.

Faust, acela care și-a vândut sufletul înjositului înger,
Trăia în desfătare, cerând clipei să rămână în veci neschimbată,
Pe aceeași planetă ca a noastră, găsise un sens plin de dorințe,
Fără alt dar, decât un pact devastator, ce-l umbrea cu perene suferințe.

El știa că, dincolo de lumea aceasta, nu va mai avea nimic,
Nici sărutările iubitei, nici alinare.
La judecata finală, doar un suflet amintirile faptelor îi va purta
Și focul păcatului va îndura.

Dar eu, cel care nu mă vând, mai am o speranță,
Să caut în această viață doar ceasurile când ne întâlnim,
Fericirea mea stă în acele momente, o comoară prețioasă,
Când te regăsesc pe tine, iubita mea.

O, cântă-mi, Muză, 
despre suferința celui care-și poartă 
singurătatea ca pe un jug greu. 

Faust, 
acel muritor care și-a vândut sufletul îngerului căzut, 
iată, pe aceeași lume ca noi, 
și-a trăit viața în plinătatea ei, 
fără alt dar, decât un pact.

Dar Faust
știa că,
dincolo de tărâmul acesta, 
el nu va avea nimic din ce cunoaște acum 
și nici vreun loc pământesc, 
unde tristețea să-i fie alungată de sărutările celei iubite.

Când va fi judecat, 
va îndura doar prin suflul său focul păcatului...

Dar mie, 
care nu mă vând, 
îmi rămâne posibilitatea de a căuta, 
în viața aceasta, 
doar acele zile, 
în care să te întâlnesc, 
mângâierea inimii mele.

O, pentru mine, 
momentul absenței tale este greu de dus, 
el însuși pe sine se suportă cu dificultate; 
stă ca trenul pe șine 
și i se pare a nu avea energie 
să-și pornească structura mai departe, 
când nu are în vagoane întâlnirile noastre, ca niște lumini.

Faust, deși vândut îngerului decăzut, 
se bucura de tot ceea ce inima îi poftea 
și-i spunea clipei să rămână pe loc; atât de mult, 
pe aceeași planetă ca a noastră, 
îi plăcea să trăiască 
și nu avea nimic în plus față de noi, 
decât un pact devastator, 
care-l mai amenința, uneori, cu perenitatea chinuitoare.

Dar el, Faust, știa că, 
pe lumea cealaltă, 
nu mai are nimic din alcătuirea actuală 
și niciun context, 
în care tristețea să-i fie alungată de sărutări, 
îndreptate spre ființa cea dragă...

Ceea ce, la judecata de apoi, 
îl va reprezenta, 
un suflet supus amintirii faptelor, 
îi va fi străin, 
fiindcă nu va atrage după el 
mulțumirea firii cu strălucirea iubirii 
și Faust nu va îndura cu totul focul pentru păcat,
numai prin duhul insuflat 
(de către divinitate, la naștere)...

Dar mie, 
care nu mă vând, 
îmi rămâne posibilitatea de a căuta, 
în viața aceasta, doar ceasurile 
în care să te întâlnesc, 
fericite pentru mine.