Mi-ai adus cafeaua, 
acel dar modest, dar atât de prețios, 
din care beau cu o încântare subtilă, 
Aburii se risipesc ușor în văzduh, 
plutind în fața privirii mele. Încet, 
te așezi pe inima mea ca o floare pură, 
de o frumusețe rară, 
care pătrunde adânc în sufletul meu.

Mă simt asemenea unei grădini 
care trăiește sub atingerea ta, 
toate rădăcinile mele sunt îmbibate de acea apă, 
dătătoare de viață. 
Când soarele, obosit, își trage norii peste el,
ca o pătură, sub care adoarme, 
tu deschizi ochii tăi fermecători asupra mea, 
iar căldura lor mă cuprinde acolo unde razele, 
retrase într-un colț, 
nu mai pot ajunge.

„Acum aș vrea să mă ascund în brațele tale calde", 
îmi spui tu, ca o șoaptă venind 
din spatele unei perdele de mister.
„Și eu te-aș primi cu tot soarele din ființa mea", 
îți răspund, 
cu inima gata să te cuprindă, 
luminată de apropierea ta.
„Și aș vrea să te sărut neîncetat", 
îmi răspunzi cu o finețe, 
născută dintr-o eternitate a dragostei.

„Observi, 
draga mea, 
că nicio vorbă nu-și găsește locul înaintea săruturilor?", 
spun eu, 
pe când mă apropii de tine, 
la doar un pas de atingerea deplină.

Mi-ai adus cafeaua, 
din care beau cu plăcere nemărginită, 
pe când tu, ca o umbră divină, 
te ridici pe aburii ei, 
plutind în privirea mea, precum o zeiță din Olimp
și iată! te cobori ușor asupra inimii mele 
tu, cea mai pură floare dintre toate. 
În prezența ta, 
grădina sufletului meu renaște, 
cu firavele rădăcini, 
însetate de izvorul vieții.

Când marele Helios își așază capul pe nor, 
pentru a se odihni, 
tu, cu ochii tăi strălucitori, mă luminezi, 
în locul razelor, care s-au retras deja, 
așa cum se retrage un războinic în pacea cortului său.

„Acum, aș vrea să mă ascund în brațele tale calde", 
îmi șoptești, ca o nimfă din spatele perdelei, 
care îți ascunde chipul blând.

„Și eu te-aș primi cu bucuria soarelui
care se revarsă pe cerul dimineții!", 
îți răspund cu fervoare, 
pe când mă îndrept spre tine, 
dorind să te cuprind cu întreaga mea ființă.

„Iar buzele tale nu m-aș sătura a le săruta, neîncetat", 
murmuri tu cu pasiune.

„Ah, oare n-ai observat 
că, de fiecare dată, 
înaintea vorbelor noastre, 
sărutările vin mai întâi?", grăiesc eu, 
când, la doar un pas de tine, 
mă apropii, 
pentru a împlini dorul din inima mea.

Mi-ai adus cafeaua, 
din care eu beau cu încântare, 
pe când tu, pe aburii ei, plutești în zarea ochilor mei 
și mi te așezi pe inimă, tu, cea mai pură floare.

Mă simt o grădină, 
cu toate rădăcinile îmbibate de apa vieții. 
Când Helios, 
pe boltă, 
își trage peste față un nor, să adoarmă, 
tu deschizi asupra mea ochii tăi, 
care mă încălzesc, 
în locul razelor, 
intrate deja în garderobă.

„Acum, m-aș  ascunde în brațele tale!", 
îmi șoptești, din spatele perdelei...
„Și eu te-aș primi, cu atâta soare!", 
îți declar solemn, ca un poet medieval, 
în timp ce mă îndrept spre tine, 
pentru a te cuprinde cu inima. 
„Și  te- aș  săruta neîncetat", 
îți continui opțiunea...
„Ai văzut
că nici nu apucăm să facem nimic, 
înaintea săruturilor, 
nicio vorbă nu ne spunem?", 
constat, când sunt la un pas de covorul lui Aladin, 
ca să ajung, în fiecare zi, oriunde mă poartă gândul, 
mai aproape de noi.

„Hai, ridică-te!”, am strigat, fără ezitare,
„Trăsura ne așteaptă, gata să ne arunce pe drumuri sălbatice,
spre dealuri nebune, unde vântul urlă prin cuiburi sterpe”.
„Oi!”, ai exclamat, trezită din vis,
„Da, vom colinda peste câmpuri bătute de soare,
și ne vom opri la fântână, sub copacul acela înalt,
unde umbrele dansează și timpul nu există”.

Florile pe care le-ai adus în cerdac
au atras albinele, care se zbăteau în lumină
și noi, ca niște artiști exilați,
râdeam de zborul lor frenetic,
de cum se aruncau din lanuri spre noi,
prinzându-se de fiecare petală.

„Am uitat să ne punem miere pe felii!” -
glasul meu a rupt tăcerea,
iar slujnica, venind ca un duh al dimineții,
cu șorțul ei vechi,
ne-a adus pâinici calde, abia scoase din foc,
le-am rupt în porții și le-am scufundat în mierea sălbatică.

Apoi, într-o rătăcire copilărească,
am alergat după albină, ca să-i smulg dulceața,
dar tu, cu o ironie blândă, mi-ai șoptit,
„Bărbate, 
spectrul tău e doar o rugină, un lucru uitat”.

De la acel cuvânt,
te-am numit stăpâna visurilor mele,
a tuturor fantasmelor pe care, cu mâini de sclav,
le-am scos din noroiul zilelor,
așezând piatră peste piatră,
într-o construcție nebună, care nu cunoaște sfârșit.

„Hai, ridică-te!”, am strigat, fără cruțare,
„Trăsura ne așteaptă, gata să ne poarte spre deal,
unde câmpiile se deschid în fața noastră, fără sfârșit”.
„Oi!”, ai răspuns, surprinsă de chemare,
„Ai dreptate, vom străbate câmpurile
și, neapărat, să ne oprim la fântână,
sub acel copac înalt, unde umbra se strecoară blând”.

Florile aduse de tine în cerdac
săltau cortina de petale pentru albina zumzăitoare,
mereu prezentă în lanuri și aici,
în fața noastră, ca o enigmă care se desfășoară.

„Am uitat să ne punem miere pe felii!” -
La această remarcă, 
slujnica s-a trezit:
cu un zâmbet misterios,
a apărut, ținând șorțul strâns în mâini
și ne-a adus pâinici fierbinți,
rupt-am fiecare o jumătate
și le-am uns cu miere.

Eu am alergat după albina zglobie,
dorind să o prind, să ne dăruiască ea însăși mierea,
obișnuit cum eram cu jocurile vechi,
dar tu mi-ai șoptit:
„Bărbate, e vremea democrației”...

De la acea șoaptă blândă,
te-am numit stăpâna inimii mele,
a întregului univers pe care, cu trudă de sclav,
îl scoteam la suprafață din solul vremii,
așezând cărămidă peste cărămidă,
sub luminile zilei care ne binecuvânta.

„Ridică-te, o, iubito!” am strigat cu glas puternic,
„Trăsura ne-așteaptă, gata să ne poarte spre culmi,
unde dealurile ne cheamă”.

„Oi!”, ai răspuns, tresărind la auzul cuvintelor mele,
„cu adevărat, vom colinda peste câmpuri verzi
și ne vom opri la fântâna de sub copacul cel falnic”.

În cerdac, unde florile tale cu atenție erau așezate,
albina s-a așezat pe petalele fragile.
Așa cum Leonardo da Vinci ar fi cercetat cu uimire,
noi ne minunam de zborul neobosit al micii vietăți,
care se arată în lanuri întinse și acum, aici, împreună cu noi.

„Am uitat să ne punem miere pe pâine!”,
am rostit eu, iar vorbele mele au trezit slujnica,
pe care am și observat-o cu șorțul în mâini, în pragul ușii,
aducând pâinici calde, proaspăt coapte pe plită.
Le-am rupt cu grijă în jumătăți și le-am uns cu miere,
iar eu, năvalnic, am alergat după albină, s-o prind,
să ne dăruiască mierea ei dulce, ca un dar de la zei.

Dar tu, cu înțelepciune, m-ai tras de mânecă:
„Bărbate, e vremea democrației, s-a schimbat lumea,
sabia ruginită a căzut din mâna ta puternică”.

Te-am numit regina întregului meu univers,
căci
am ridicat împreună ziduri din cărămizi ale vieții,
așezându-le sub soarele zilei, piatră peste piatră,
întru slava casei noastre, cămin și fortăreață de neclintit.

„Hai, ridică-te!”, 
strig fără milă, 
„trăsura așteaptă pregătită să pornim spre deal”.

„Oi!” ai exclamat, când ai auzit... 
„Ai dreptate, peste câmpuri vom colinda 
și, neapărat, să facem un popas la fântână, 
sub acel copac înalt”...

În florile aduse de tine, cu dragoste, 
în cerdac,
ateriza aurul albinei. 
Ca Leonardo da Vinci, 
noi comentam despre abilitățile vietății zglobii, 
de a se face vizibilă și în lanuri și aici.
„Am uitat să ne punem miere pe felii!".
Constatarea mea a trezit slujnica de alături, 
care, nu știu cum, 
a venit, ținând șorțul în mâini, 
să ne ofere niște pâinici, 
făcute pe plită - erau calde - le-am rupt pe jumătate 
și le-am mânjit cu mierea din borcane.
Eu alergam după albină, să o țin de gură 
și să ne dea ea miere - mă învățasem cu argați mulți, 
dar tu m-ai oprit: „Bărbate”, mi-ai șoptit, 
„e vremea democrației. Spectrul tău a ruginit, 
ți-a căzut din mână”...

De la această replică, 
pe tine te-am numit stăpână 
a tot ceea ce universul vieții mele, din solul vremii, 
cu o lopată de sclav, scotea la suprafață 
și în luminile zilei cărămidă peste cărămidă așeza.

Aburii cafelei umblă prin cameră... 
Câteodată, 
trec printre ei și ajunge la tine silueta mea, 
ruptă din mireasmă.

Pretinzi ceașca de cafea lângă pat, 
acolo unde vrei să te mai dedai unui pui de somn.
Astfel, apare prima idee a ceea ce voi fi astăzi: 
somnul tău!
Și o cană de apă dorești...
A doua idee, 
căreia mă substitui, 
dar mai mult voi fi, 
pesemne, setea ta de viață...

Conceptele lui Constantin Noica privind „devenirea întru ființă” par a se concentra exclusiv asupra „carențelor lumii” – susține Ion Militaru în cea mai recentă lucrare a sa, Filosofia existenței defecte (Editura Institutul European, București, 2023). Cu abilitate analitică, Militaru (care identifică și definește termenii clasici prin care Noica interpretează lumea: „individual”, „determinații” și „general”) își transformă investigația într-un instrument hermeneutic, destinat în primul rând sieși, pentru a defini existența apolinică, prin sublinierea aspectelor deficitare ale acesteia. În capitolul inaugural, Ontologia existenței defect – despre rostul și natura exemplelor în filosofia lui Constantin Noica, Militaru dezvăluie cum se poate ajunge la caracterizarea unei societăți prin examinarea modelelor pe care aceasta le adoptă. Tema îi oferă prilejul de a expune noi fațete ale unor figuri emblematice ale lumii antice, precum Socrate și Platon. Despre Socrate, în particular, aflăm detalii prețioase despre maniera în care acesta a stabilit paradigma sinelui ca motor principal al propășirii individuale, precum și despre metoda prin care și-a șlefuit personalitatea și a influențat gândirea ulterioară: „Înainte de a deveni marele constructor al ideilor, în chip necesar, el este ascultătorul decent al semenilor. Pentru a ajunge la idee, el traversează cu atenția cuvenită relatările acestora despre nimicuri, opinii și convingeri comune, adică exemple”.

Ca succesor al învățăturilor socratice, Platon perpetuează ideile maestrului său, instituind bazele filosofiei occidentale. El își configurează sistemul filosofic, valorificând relatările despre sfârșitul tragic al lui Socrate. Acest demers îl surprinde pe Ion Militaru, care s-ar fi așteptat mai degrabă la o separare strictă a filosofiei de orice formă de artă, decât la o fundamentare a acesteia pe o narațiune. Această „eroare” de tinerețe a lui Platon ar conduce la anumite disonanțe în structura filosofiei și la confluențe inadecvate între stilurile sofist și beletristic, aproape la o disfuncționalitate în cadrul existenței reale, din cauza percepțiilor care ajung întretăiate la nivelul conștiinței cetățenești.

În capitolul secund, Existența defectă. O mutație necesară în filosofia lui Constantin Noica, Ion Militaru examinează, prin prisma uneia dintre soluțiile hegeliene – aceea a acțiunii ca modalitate de depășire a unui anumit prag –, viziunea profundă a gânditorului de la Păltiniș, care se aliniază cu teoria lui Blaga din Trilogia cunoașterii. În această lumină, Noica argumentează că, odată ajuns la treapta rațiunii, omul riscă să se prăbușească, în timp ce Blaga subliniază că urmarea exclusivă a căii paradisiace nu este suficientă pentru explicarea universului, deoarece misterele pot fi erodate. Mutația sugerată de titlul capitolului este, în esență, una dublă și implică: a) Necesitatea dislocării: noua transsubstanțiere. b) Ilustrarea unei posibilități: dislocarea în fapt.

În al treilea capitol al lucrării, Logică și existență defectă, care își are punctul de plecare în faimoasa dispută între Gabriel Liiceanu și Constantin Noica, în jurul interogației fundamentale: „Avem noi căderea să retragem dreptul la ființă celor care nu trăiesc cultural?”, Ion Militaru face o constatare plauzibilă: „Prima virtute filosofică a lui Constantin Noica a fost apetența pentru lumea căzută”. Pentru a-și susține afirmația, el se angajează într-o analiză extinsă a mai multor problematici filosofice, reexaminând concepte esențiale, precum ființa obscură a individualului, individualul din logică și silogismul existenței defecte, despre care afirmă, în continuare, că acestea nu sunt neapărat inovații recente, ci mai degrabă reconsiderări, în context contemporan, ale unor idei preexistente. Militaru configurează cu atenție circumstanțele apariției logicii pentru filosofie, oferind o perspectivă clară asupra rolului acesteia în comprehensiunea existenței: „Cel mai celebru silogism din întreaga istorie a silogisticii vine să spună ceva care nu privește idealitatea, nici îngerii și nici pe Dumnezeu însuși. Adevărul celui mai celebru silogism reiterează ceva care nu are nevoie de nicio intervenție a cerului sau a incursiunilor în lumea idealității. Defecțiunea existenței prin capătul de lume, moartea”.

Astfel, în viziunea lui Militaru, filosofia lui Noica se dezvăluie ca un dialog constant cu imperfecțiunea și fragilitatea existenței umane. Acesta descoperă în apetența pentru „lumea căzută” o virtute fundamentală, o capacitate de a se confrunta cu limitările și discontinuitățile vieții fără a recurge la evadări idealiste. În loc să fugă de realitatea contingentă, Noica o îmbrățișează, recunoscând moartea ca pe o componentă integrantă și inevitabilă a existenței, ceea ce conferă o dimensiune profund umană și autentică gândirii sale filosofice.

În concluzie, Filosofia existenței defecte reprezintă un demers hermeneutic de subtilitate, demonstrând coerența internă și actualitatea perenă a gândirii lui Constantin Noica.

Sub povara nopții, 
care cade ca un văl întunecat peste lumea pierdută, 
luminează slab farurile îndepărtate ale caselor, 
străji neputincioase în imensitatea unei pustietăți tăcute. 

Cerul pare o boltă adâncă și implacabilă, 
unde meșterul divin, 
ascuns în abisurile propriilor melancolii, 
a încrustat fărâme dintr-un vis sfărâmat. 
Acest peisaj nocturn, 
asemenea unei păsări mecanice, 
își duce drumul spre nicăieri, 
întruchipând zădărnicia oricărei speranțe.

Aurora, 
zeița blândă a dimineții, 
se ridică din umbra Olimpului, 
purtând în mâini o cupă vastă, 
însă roua, 
odinioară binecuvântare pentru flori, 
nu mai poate alina întreaga suferință a pământului. 
Lacrimile îi curg tăcute din ochi, 
stropind florile ca o ploaie rece, 
amintind de o suferință neîncetată. 
În acea tăcere sumbră, 
Eminescu întrezărește buclele aurii ale zorilor, 
atrase de o lumină pe cale de dispariție.

Chloris poartă cununi de trandafiri, 
ca și cum ar încerca să ascundă o rană adâncă, 
o cicatrice a timpului ce nu vrea să vindece. 
Ea nu mai caută fericirea, 
ci doar liniștea unei uitări definitive, 
departe de orice urmă de durere. 

Râul, 
în suferința sa eternă, 
suspină adânc, 
târând după el toate frământările, 
toate pierderile și sfârșiturile zilei. 

„Totul este doar un vis ce se destramă”, 
notez, în liniștea grea a nopții.

„Totul s-a risipit”, 
îmi șoptește Chloris, străină și singură, 
întinsă lângă mine, 
în această noapte nesfârșită.

Pasărea vrea să cânte, 
dar coșul de nuiele, 
care a cuprins toate durerile, 
se prăbușește în praf și ruină. 

Pe ape, 
purpura unui apus de speranță 
se naște și moare, 
iar fumul se ridică lent, fără direcție, 
despărțind cerul de pământ într-un vis sfărâmat. 

Ecoul nu răspunde iubirii,
ci căderii, 
iar luna, ca un lanț ruginit, 
scârțâie pe frunzele moarte.