O, zei! Ascultați povestea lui Diogene cel înțelept,
Ce în căutarea omului adevărat și-a pus sufletul cu zel.
În Atena, sub soarele arzător,
Striga el, căutând cu disperare un om de onoare.

„Noi, oameni? O, Diogene întreabă,
Veniți, să vă măsor umanitatea!
Tu, cel din colț,
Apropie-te! Te voi supune la încercare”.

Diogene desface felinarul cu migală 
și zorește lumina afară din viață,
Suflând în flacără. Așază pe om,
Cu tălpile în ceara ce se topește încet.

Din cerul înalt, o rază cade
Pe cetățean.
„Uite, Diogene, omul strălucește!” -
Toți exclamă, în cor, cu glasul ridicat.

„O, adevărul e spus, însă-i strălucire falsă,
Din soarele ce doarme, o rază rătăcită pe umeri i-a ajuns.
Nu lumina sufletului pur,
Ci sforăitul soarelui l-a aprins”.

Astfel, Diogene trece prin istorie, 
Cu lampa în mână, de zor clamând: 
Caut un om!

-Noi nu suntem oameni, Diogene? 
-Veniți să vă evaluez umanitatea! 
Tu, din colț, care te uiți precaut la mine, apropie-te! 
Te voi fileta în lampă...
Dacă te vei aprinde cu lumina vie a sufletului, 
vei corespunde așteptărilor mele, de a fi regăsit și eu, 
în Atena, pe cineva demn de conversație. 
Ia să te fixez! 

Cu migală, Diogene desface felinarul. 
Suflă în flacără și-l așază pe voluntar, 
cu tălpile în suportul încă împresurat de ceară. 
De sus, 
vine o rază și-l luminează pe cetățean. 
Toți exclamă: 
-Uite, Diogene, omul din fața noastră a străluminat! 
-O, este adevărat! Strălucirea însă nu este naturală, 
ci suflată de soarele dormind. Dacă treaz ar fi fost, 
nu ar mai fi expediat nicio rază banală. 
Din sforăitul solar, 
a ajuns să lumineze stingher omul din lampă. 
-Ești prea de tot, bătrâne filosof!
(Va urma)

În Ljubljana, am ajuns pe ploaie…

Fiindcă nu aveam cum să-mi omor timpul mai potrivit, m-am îndreptat înspre centrul orașului, de care mă despărțeau vreo cinci sute de pași.
M-am oprit la acest pod (din fotografie), ale cărui capete sunt străjuite de niște dragoni de fier, dar și de turiștii (în mare parte, englezi) cocoțați pe aripile sculpturilor, pentru fotografii. Nu eram decis pe care dintre alei să o apuc: ambele erau murdare.

Încă mai ploua mărunt, motiv pentru comercianți să nu te lase să iei loc la terasă, ci numai înăuntru, unde nu știi dacă e răcoare.
Meniurile abundă în sortimente de pizza.
Totuși, am găsit un restaurant, ai cărui angajați pretindeau că au mâncare tradițională. Pe plăcuța de la intrare,  era menționat anul 1776.

Precum se deschidea la ora 19,00 și mai aveam de așteptat, m-am așezat la o terasă din apropiere, cu tipic american (se auzea Tina Turner în difuzoare). Am nimerit cu fața înspre niște tineri, care, îmbrățișați impudic, se sărutau chiar în ușă. Mă uit mai bine spre ei: nu sunt deloc juni! Bărbatul este îmbrăcat într-un fel de pantaloni de ciclist și cu obrajii ridați, iar femeia, în alb și negru, ca o îngemănare de piese de (mat-) șah. Am crezut că lucrează la tejghea, dar nu aveau nicio legătură cu barul, pentru că, după un timp, s-au depărtat, abia acum jenați – parcă se treziseră la realitate, căzuseră din condiția de protagoniști ai unui spectacol care nu trebuia ținut.

(Va urma)

Imaginea este de la Leptokarya…

Între plajă și mare, există o porțiune cu pietre mari, pietroaie. Cel mai convenabil, pentru a nu-ți supune tălpile unui chin inutil, este să te arunci repede în valuri – în Grecia, cel puțin în iunie, nu simți diferența între temperatura de pe țărm și cea din mare. Nu este nevoie să te obișnuiești cu apa.

După primii pași, vine o adâncitură, după care te trezești în apa înaltă (și în apropierea țărmului!), de la doi metri în sus.

Împreună cu prietenii mei, Spirache și Cristi, excelenți competitori la turnir, am petrecut multe ceasuri în apă, numai în glume.

Niciunul dintre noi nu am râs poate mai mult niciodată.

Își găseau să spună o poantă, tocmai când eu începeam să înot; trebuia să renunț la tentativă, pentru că înghițeam apă, de la râs.

Cu o piatră pătrată în mână, pe care apa a lustruit-o cu migală, Cristi își imagina cum va citi a doua zi, imitând pe cineva, a cărui predilecție era să improvizeze sau să expună, prin viu grai, un text „scris ieri”, pe seama unui eveniment domestic.

Improvizația lui Cristi – Spirache poate confirma – era de Oscar! Cu șapca albă pe cap, regăsea un asemenea ritm al lecturii, încât orice ar fi pronunțat („țara noastră se sfârșește acolo unde începe a vecinilor”, „ieri, am plantat praz” etc.) părea coborât din tragediile antice, semnate de Eschil, Sofocle sau Euripide.

(Va urma)

„Bună!” - ai rostit, iar ecoul
a deschis porțile umbrei
și-n tăcerea albastră a serii,
am auzit în gând cum porțile s-au dat la o parte.

Pesemne și eu eram duh călător,
plutind prin pădurile toamnei,
un visător...
Dar această idee, un zmeu înălțat spre cer,
ar fi stârnit mânia stelelor palide
și am ascuns-o, ca pe un fruct de tăcere, în hainele mele.

Cu o poezie la piept,
pluteam prin lumea ta,
ale cărei mistere erau sculptate din bunătate.
Mai multe nu puteam zări,
căci mă aflam mereu la intrare,
așteptând alt cuvânt,
un far spectral ce-mi luminează calea.

„Bună!" - ai rostit.
Deodată, am auzit, în gând,
cum porțile s-au dat la o parte.
Pesemne, și eu, în explorare, eram duh călător,
după asemănarea cu Dumnezeu,
dar această idee,
dacă aș fi înălțat-o ca pe zmeu,
ar fi dus la mânia celui din cer
și am ascuns-o, în haine.

Cu o fițuică la piept,
pluteam prin lumea ta,
ale cărei temelii erau fixate pe bunătate.
Mai multe nu puteam zări.
Mă aflam în permanență la intrare.
Aștept altă vorbă, de-a dreptul călăuzitoare!

Pe creste înalte,
ne hrănim ca vulturii, cu puținul bucatelor,
dar de zbor nu ne mai săturăm, în înaltul cerului vast.

Rostești simboluri, asemenea incantațiilor sacre,
deschizând porțile sufletului tău adânc.
Am auzit cuvântul „tristețe”
și am început să gravitez în jurul stării;
în zadar aruncai lemne pe foc,
pentru a crește vâlvătaia, în pustiul munților,
fiindcă pe mine nu mă mai puteai scoate din golul cosmic.
Nu sunt nici astronaut,
să sper să mă întorc la navă,
nici familiar inimii tale,
pe care așteptam să o cunosc pe îndelete,
lângă susurul apelor sfinte.

Aștept alt cuvânt,
care să mă depărteze de moft
și umbra lui să-mi fie strajă,
în lumina veșniciei.

Pe creste, 
ne hrănim ca vulturii, cu puținul bucatelor,
dar nu ne mai săturăm de zbor. ..

Rostești simboluri, 
care deschid porțile sufletului tău. 
Am auzit cuvântul „tristețe" 
și am început să gravitez în jurul stării;
degeaba, aruncai lemne pe foc,
pentru a crește vâlvătaia, în pustiul munților,
fiindcă pe mine nu mă mai puteai scoate din golul cosmic
și nu sunt nici astronaut, 
să sper să mă întorc la navă, 
nici familiar inimii tale, 
pe care așteptam să o cunosc pe îndelete, 
lângă susur de ape. 

Aștept alt cuvânt, 
care să mă depărteze de moft 
și umbra lui să-mi fie strajă. 

Mi-aș fi dorit să fug,
să scap de temeri,
dar în prezența ei,
visam să zburăm,
să ne ascundem de lume,
la marginea pământului.

Am împărțit vremea cu nimicuri,
despre paznicul Academiei,
„A tunat stăpânul: să fie părăsită incinta!
Ce putea face bietul om?
Ne-a spus încet să plecăm”...

Speram să renunțe la poveste,
să vorbească despre noi,
dar era fermecătoare
și în amintirile ei.

Stă în fața mea...
Oare simte ceva pentru mine?
E doar politețe?

Dacă m-ar cunoaște cu adevărat!
De ce mă ascultă?
Pomul îmi face semn din ram,
dar nu am curaj să mă apropii,
mă tem că o sperii.

O, ce minune! Zeii mi-au răspuns.
Ea se ține de mine,
ca o notă muzicală pe coarda harpei sufletului meu.
Parcă s-a apropiat cu un pas...
„Hai! să-ți arăt manuscrisele mele”.

Scot pergamentele,
i le dau spre judecată.
„Le caut în biblioteci, îmi dai autograf!” -
îmi zâmbește.
De nu aș fi Diogene,
m-aș învârti ca prâsnelul în ață.
O fi reciprocitate?

Mi-aș fi dorit să fug, 
să scap de gândurile întâlnirii, 
dar, în prezența femeii la care aspiram, 
aveam impulsul de a sări, 
împreună cu ea, 
în vehicul și să ne fi adăpostit de ochii lumii, 
la marginea pământului...

Ne-am împărțit vremea cu nimicuri, 
precum despre paznicul Academiei, 
spre care, îmi povestea ea, tânăra de lângă mine, 
„glasul stăpânului a tunat, cândva, ani în urmă:
Să fie părăsită, imediat, incinta!
de toți care-i trecuserăm pragul, îți dai seama?
Și, atunci, bietul om ce putea să facă? 
Doar eram destui intruși. 
Ni s-a adresat, 
cu voce joasă, 
să o ștergem, cumva, de-acolo”.

Speram să renunțe mai repede la subiect 
și să revină, într-un fel, 
la ce mă interesează pe mine să aud, 
ceva legat despre noi, 
însă era fermecătoare 
și în ceea ce îmi povestea.

Stă în fața mea...
Oare o ține în loc vreun sentiment pentru mine? 
O fi doar politețe în răbdarea ei?
Cum să-i spun despre ce mă preocupă? 
O, dacă m-ar cunoaște cu adevărat! 
De ce mă ascultă? 
Nu vede că mi-a tulburat discursul? 
Cu sutele de frunze, 
pomul observă și-mi face semn din ram, 
lovindu-mă ușor. A! Mă împinge înspre ea, 
dar nu am curajul să mă apropii, 
din cauza unui gând: se va speria?

O, ce minune! Zeii m-au ajutat, din Olimp. 
Tânăra se ține de mine, 
a căzut ca nota muzicală pe coardele de harpă 
ale sufletului meu. 
Hm! Parcă, totuși, s-a apropiat cu un pas...
Hai, o îndemn, să-ți arăt manuscrisele!
Scot din desagă pergamentele cele mai juste 
și i le înmânez, spre judecată.
„A”, exclamă, „le caut eu în biblioteci! 
Îți dau de veste și mi le semnezi”.
Îmi zâmbește, în continuare. 
De nu aș fi Diogene, 
m-aș fâstâci, rotindu-mă ca prâsnelul în ață.
O fi reciprocitate?

(Va urma)