Sub greutatea nopții, 
ce se lasă peste lume ca o pânză de plumb, 
strălucesc farurile caselor, 
lămpi care ard singuratice în întunericul nesfârșit. 

Un maestru din ceruri, 
ascuns în umbre, 
repară aripa, 
care se zbate în zborul mecanic al unei păsări robotizate, 
care poartă în plisc amintirea umanității în plină destrămare.

Aurora, 
stăpâna zorilor, 
se ridică încet din văile Olimpului, 
purtând, pe umeri, o amforă, 
dar roua nu mai ajunge pentru toate florile 
care îi cer alinare. 
Din ochii ei, 
curg lacrimi grele, 
stropind corolele ca sângele unei jertfe pierdute. 
În reflexia acestei suferințe, 
Eminescu a zărit buclele de aur ale zeiței dimineții, 
încercând să prindă, 
în cuvinte, 
lumina care se pierde în întuneric.

Chloris își pune cununi de roze pe fruntea albă, 
ca un strigăt mut într-un vis vechi, 
pierdut în labirintul unui timp rece. 
Ea nu mai caută mântuirea, 
ci doar o uitare liniștită, 
departe de orice suferință. 

Râul suspină adânc, 
purtând cu sine toate umbrele 
și toate morțile din fiecare zi. 
Privind spre cer, 
Chloris își vede straiul spulberat de păsări, 
un cântec ce dispare în ecou.

„Totul s-a destrămat”, 
notez eu, 
în tăcerea rece a nopții.

„Am pierdut totul”, îmi șoptește ea, 
strivită de goliciunea vieții, într-un pat de gheață.

Ca în fabulă, 
pasărea încearcă să cânte, 
dar totul se rupe, 
se prăbușește în praf și cenușă, 
un coș de nuiele care nu mai poate să țină nimic. 

Pe ape, purpura se naște și moare, 
fumul se ridică încet, în spirale tăcute, 
despărțind cerul de pământ. 

Ecoul răspunde căderii, 
iar luna, asemenea unui lanț vechi, 
scârțâie pe frunzele care se desfac, 
pedalând lent spre un final fără sunet, 
fără lumină, fără viață...

În umbra nopții, 
ce se încovoaie ușor peste tărâmul strălucitor, 
unde casele ard în luminițe ca stelele pe bolta cerească, 
Odobleja a dat viață mecanică unui robot, 
să umble prin odăi.

Aurora s-a ivit din poarta Olimpului, 
purtând o amforă, plină de rouă.
Bucle de aur străluceau în părul ei, 
atrăgând privirea ca un magnet, 
împletind în ele poveștile zeilor.
Când roua n-a mai fost de ajuns 
să adape toate florile ce-i ieșeau în cale, 
din ochii ei, s-au revărsat lacrimi,
ca izvoare de lumină, 
stropind cu tandrețe sânurile florilor, 
așa cum însuși Eminescu a văzut, 
din camera lui, 
cu ușa deschisă spre romantism. 

Chloris nu s-a lăsat mai prejos...
Din roze își făcea cununi, 
pentru fruntea albă ca zăpada. 
Nu mai căuta durerea, 
voia să-și piardă urma 
și să uite de chinuri. 
În locul zeiței, 
râul șoptea, 
purtând suspinele apei 
și toate imaginile ce se reflectau în val. 

Oglinda apei ardea în reflexii de lumină, 
iar fumul se ridica leneș spre cer, 
răspândindu-se printre rândurile privirilor obosite.

Ecoul răspundea nu iubirii purpurii, 
ci trosnetului de coș sfărâmat, 
un sunet al sfârșitului neașteptat. 

Deasupra, 
luna pedala ușor pe frunzele pădurii, 
purtând cu ea poveștile neîmplinite ale lumii.

Umbra nopții 
ca o tablă ușoară 
se încovoaie peste peisajul care iese din comun, 
prin becurile strălucind în case. 

Un meșter din cer a prelucrat tabla nopții 
și i-a dat forma unei păsări, la care, aplicat, 
conceptul lui Odobleja a pus-o în zbor, ca pe robot.

Aurora ieșise din ograda Olimpului, 
cu o amforă, pe umeri, 
dar, 
când roua nu i-a mai ajuns pentru florile toate din cale, 
a revărsat din ochii ei lacrimi 
și le-a adăugat „pe-al florilor sân" - a văzut Eminescu, 
dintr-un veac deschis spre romantism - 
pe el l-au atras, 
ca un magnet, 
buclele de metal rar, ale zeiței matinale.

Chloris nu se lasă mai prejos față de colega olimpiană. 
Din roze, își pune salbe pe fruntea ca de zăpadă; 
închipuie, la scara istoriei, portretul Albei-ca-Zăpada. 
La ce, oare, îi va fi trebuind să fie alta? 
Poate nu mai vrea să o afle durerea, 
ci să-i piardă adresa.

De acum, 
în locul lui Chloris, 
râul suspină, cu ape, cu tot ce ele răsfrâng. 
Când se uită spre cer, 
zeița își zărește blându-i supliciu, 
purtat în ciocuri de păsări. 
„Demersul a mers" - am consemnat...
„A zburat!" - ea însăși îmi șoptește, 
întinsă, alături de mine, în pat.

Ca în fabule, 
pasărea dă să cânte și coșul de nuiele, 
în care durerile mici ședeau pe ciuci, 
ori pentru că nu-i aparținea, 
ori, mă rog, va fi fost ceva neprevăzut, 
a căzut și, până jos, praf s-a făcut...

Pe ape, 
un purpur fantastic s-a născut: ardea în oglindire 
și fumul nătâng se răsfira în văzduh, 
printre șirurile privirilor plictisite.

Ecoul răspundea nu purpuriului de amor, 
ci trosnetului care anunța 
spargerea în țăndări a unui coș, 
picat din neglijența cuiva.

Pitită între cetini, 
veverița ronțăia alunele, risipite, cândva, 
de Grettel sau de altcineva, dintr-o poveste mai veche.

Ca un lanț de bicicletă, 
pădurea scârțâia, pe-ale cărei frunze, 
luna pedalează.

Am aflat, veste care m-a întristat, despre dispariția părintelui stavrofor, Mihalache Tudorică, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova.

L-am avut invitat în trei ediții ale emisiunii „Literatura la Craiova”.

Nu vorbisem niciodată cu părintele, deși, încă de pe vremea liceului, îl zăream trecând prin curtea bisericii Trei Ierarhi: îmbrăcat în ținuta de preot, părea îngândurat – cu siguranță, preocupat să deslușească sensul vieții, pe care, inspirat, să-l treacă în vreo carte.

În toamna anului trecut, l-am sunat, pentru a-l invita la emisiune. Mi-a confirmat, din prima, că va veni și va fi, la studio, înainte cu o jumătate de oră.

Ceea ce a spus în emisiune se poate urmări pe linkurile de mai jos, dar, la telefon, am discutat despre mult mai multe: „Domnul profesor, îmi zicea, vedeți ce lucruri interesante am vorbit la telefon, dar, mâine, cine știe dacă vom atinge profunzimea de acum, fiindcă depinde mult de dispoziția pe care o vom avea”. A avut dreptate, în sensul că, într-adevăr, nu am reluat ideile din convorbirea noastră, însă, oricând, indiferent de starea momentului, părintele era profund.

După un prim telefon, m-a sunat din nou, în jurul orei 21,00: am reluat unele subiecte, dar am simțit, undeva, nevoia dumnealui de a-și alunga solitudinea, chiar prin efemeritatea unei convorbiri telefonice; în plus, parcă voia să mă asigure că emisiunea va reuși – manifesta rafinament empatic.

După emisiune, mi-a oferit cartea de poeme, intitulată Să vă plâng un cântec sau Să vă cânt un plâns (Editura MJM, Craiova, 2022). I-am promis că o voi prezenta în revista „Scrisul Românesc”. Evident, m-am ținut de cuvânt, iar domnul Florea Firan, directorul publicației, a avut numai cuvinte de prețuire pentru părintele Mihalache Tudorică. Mă uit la titlul cronicii mele și nu-mi vine să cred asupra cărui titlu premonitoriu m-am oprit: Poetul în fața lui Dumnezeu.

Ce îmi vine în minte, din vastele discuții, este secvența cu Iisus pe cruce. Părintele a descris-o într-un mod inedit. În fața morții, susținea părintele Mihalache, Iisus a fost copleșit de întuneric, de tristețe și de singurătate (din cauza firii de om, pe care Însuși Iisus o împărtășea); ideea aceasta mă urmărește… Sper ca părintele Mihalache Tudorică să nu fi trăit o asemenea stare, pe care numai Dumnezeu o poate surclasa. Și, totuși, dacă a avut-o, știu că părintele Mihalache Tudorică a fost demn și plin de curaj, închinându-se la crucea din suflet, pe care o purta și era convins că îl va înălța peste întunecime.

Cu brațul, m-ai tras spre tine: 
„Pune ochii pe ideile de aici, din capitolul acesta, 
care nu e pentru oricine, să văd: îmi meriți atenția sau nu!
Ce te-a apucat să dai navală la sat?
Crezi că mai sunt mică să mă minți, cum ai tot făcut, 
când pe la poarta mea fluierai, de a sărit tata din pat?
Nu am fost suficient de precaută, să-i fi înmânat un par 
și să te fi prins el ca pe mingea de golf, 
să-ți fi tras și una și să te fi trimis în cosmos, 
la învățătorii cei mari, de stau pe gânduri în stele... 
Nu m-aș mai fi omorât eu acum să te învăț să citești Spinoza! 
Știi cum e:  Un par pe spate, un pas înainte!”

„La mine, 
ar fi însemnat zbor de rachetă, 
când NASA nu avea în program vreo misiune; 
m-ar fi respins și învățătorii aceia, 
despre care tot spui că sforăie, 
dar ei tot multe știu”. 

„Uf! Greu mai ești de cap! 
Nu am spus că ei și când dorm, pot învăța. 
Acolo, învățătura este ca un echipament: 
te îmbrăcau în știință, 
iar tu reveneai la tata și-i mulțumeai pentru directivă...
El te-ar fi văzut politicos 
și s-ar fi gândit poate să mă dea ție, 
dar acum tu ești pe mâna mea: poftim! Citește, 
că, altfel, te iau la goană!”

Deja obosit - mai învățasem cândva despre somn că face bine -, 
am adormit. 

„Fir-ai tu!”, îmi strigi și mă zgâlțâi, 
de începuse natura să amețească.
„Nu-ți place sa citim împreună? Las că îți arăt eu!”
Ai pus mâna pe ce aveai la îndemână, 
un buchet de romaniță.
Nu am mai așteptat să simt continuarea pe pielea mea 
și am rupt-o la fugă prin poiană. Tu, după mine. 
Toată planeta alerga împreună cu noi... 
Când te-ai ridicat din acea tihnă, 
dispăruse pământul de pe axă, 
nimeni nu mai avea pe ce să stea 
și eu te pâram, în gând, lumii întregi: ea e vinovată! 

Pe când mi-ai pus piedică, 
pronunțam numele tău.
„O, dragă, ai zis să ne jucăm! 
Și, uite! ne-am ales cu atletismul. 
Atât de rea am fost în rol?”

Suflate de vânt, 
două pagini din cărțile noastre s-au intercalat 
și le-am citit,
după cum ni s-au înfățișat.

În realitate,
îți continuai în liniște lectura, 
deși mă priveai surâzând, 
de parcă puneai la cale câteva șotii. 
Așa mă credeam eu: 
o țintă de ceară, așteptând să fie modelată, 
între gene, 
de ochii tăi.

„Mă  gândeam, zilele astea, 
cât  de inspirat ai fi în zăvoi,
așezat  pe o piatră sau movilă” -
ai pus punctul pe i,
în patul de verdeață...

Mă pierd în ochii tăi, 
atent, 
ca într-un labirint de oglinzi... 
Caut să mă văd pe mine, 
cel care stă pe scaunul din fața ta, 
rătăcit în irișii tăi adânci, 
dar tot ce descopăr este o pată verde, 
a cămășii mele. 

Pleoapa ta s-a închis ușor peste mine, cel oglindit 
și, din reflex, brațele mi s-au ridicat să atenueze căderea, 
dar cine eram eu, în acea clipă? 
Cel care te privea sau cel divizat de lumina ochilor tăi?

Eram unul împotriva a doi... 
Probabil cel din ochiul stâng îți simțea inima mai aproape, 
ca un spectator ce ocupă primul rând la un concert.

„Ce se întâmplă cu tine?” mă întrebi. 
„Încerc doar să mă regăsesc... 
Nu-i vorba de tine!” îngân încet, 
ascunzându-mă de suspiciunea ta.

Dar pe măsură ce-mi găseam cuvintele, 
scaunul s-a prăbușit și am căzut din ochiul tău drept; 
poate că acolo eram mai stângaci...

Îmi zâmbești... 
Cei doi din oglindire s-au răzvrătit, 
i-am văzut cum se ridică, 
apropiindu-se cu sorcova în mână, 
dar tu, deja cuprinsă de alt gând, 
ți-ai îndreptat privirea spre vitrina cu articole de iarnă, 
la reducere.

Vreau să văd cum mă reflectă ochii tăi pe mine, 
cel așezat pe scaun înaintea ta, 
căutându-mă pe mine însumi în irișii tăi, 
dar nu zăresc decât o pată albastră, 
cămașa mea întinând imaginea.

Am simțit pleoapa ta, 
când s-a închis peste mine, 
cel din oglindire și, în acel moment, 
mâinile mi s-au ridicat instinctiv, 
ca să nu fiu prins sub greutatea ei. 

Dar cine eram eu, cu adevărat? 
Cel care mă priveam din afară 
sau cel însușit de ochii tăi?

Eram unul împotriva celor doi reflectați 
și nu știam care dintre noi primește mai multă iubire. 
Poate cel din ochiul stâng - 
inima fiindu-i mai aproape - ,
căruia îi fac un semn: 
„Bătăile inimii ei sunt ca o simfonie?”.  

„Ce este cu tine?” îți aud glasul. 
„Mă verific pe mine însumi... 
Nu e vorba de tine!”, răspund încet, 
temător să nu fiu descoperit.

În timp ce vorbeam, 
scaunul, mișcat de mesaj,  
s-a răsturnat 
și eu am căzut din ochiul drept; 
poate acolo eram mai nătâng.

Îmi dăruiești un sărut în grabă, 
dar cei doi, 
răzvrătiți în reflexie, 
se ridică și vin spre mine, 
ca să mă confrunte. 

Nepăsătoare față de războiul meu intern, 
privirea ta rătăcește către vitrina cu articole de iarnă,
atrăgătoare prin prețul redus.

Mă uit în ochii tăi atât de atent...
Vreau să văd cum ei mă reflectă pe mine, 
cel care stau pe scaun în fața ta,
eu mă caut pe mine însumi în irișii tăi 
și nu par decât o pată albastră - 
culoarea cămășii mele mă întinează.

Am simțit pleoapa, 
când ai închis-o peste mine, cel din oglindire; 
din reflex, am întins brațele sus, 
să nu cadă peste mine pleoapa, 
dar care eram eu, de fapt? 
Cel care mă priveam din afară
sau cel pe care l-au împărțit ochii tăi?

Eram unul contra doi
și nu știam care primește mai multă iubire. 
Să fi fost cel din ochiul stâng? îi fac un semn 
și-l întreb dacă îți simte inima mai aproape, 
fiind în concertul pulsului, chiar pe primul rând...

„Ce-i cu tine?” te aud.
„Eu mă verific pe mine... 
Nu am treabă cu tine!” bâigui încet, 
ferit să nu fiu dibuit.

Câtă vreme am răspuns la întrebare, 
scaunul a căzut și m-a doborât din ochiul drept; 
probabil acolo eram mai nătâng. 

Îmi făcuseși cu ochiul și mi-ai dat, pe fugă, un sărut.

S-au răzvrătit cei doi, fixați în răsfrângere, 
i-am observat cum s-au ridicat și au venit spre mine, 
cu sorcova...
Privirea ta cuprinsese vitrina cu articole de iarnă, 
la reducere.

Lacul, 
vastă oglindă ce reflectă adâncul tăcut și rece, 
poartă deasupra corole galbene de nuferi, 
flori care imită gândurile pierdute ale unei dimineți de vară. 

Uneori, un fâlfâit discret de parașută coboară, 
ca un dor de înalt.

Ce mâl enigmatic hrănește rădăcina nufărului? 
Ce taină ascunde tulpină delicată, 
ce aduce viață petalelor tremurând pe apă, 
ca fustele unei balerine rătăcite?

Prins în capcana propriei inimi, 
îndrăgostitul nu poate dezlega misterul; 
el rămâne pe țărm, 
contemplând, 
incapabil să navigheze pe apele dorului nesfârșit.

Oglinda lacului se întinde, 
rece și adâncă, 
peste propria-i tristețe, 
iar florile galbene de nuferi 
palpită ca umbrele unei lumi scufundate. 

Privirea se pierde în albastrul greu al apei, 
unde sunetul parașutei cade lent, 
ca un melos uitat al vântului.

Ce mâl întunecat, 
ce pământ mohorât adăpostește rădăcina nufărului? 
Subțirea lui tulpină se ridică fragilă, 
asemenea, unei iluzii, 
purtând seva tăcută spre petalele ce tremură, 
precum rochiile fantomatice ale unor balerine.

Cercetând cu neliniște adâncurile, 
caut un sens, un semn al lumii de dincolo de apă. 
Și în cercul repetitiv al lacului, 
găsesc un ecou al disperării; 
un cerc de apă care încercă în van să se elibereze 
din propriile-i legături. 
Îndrăgostitul nu poate să dezlege acest mister,
nu poate naviga pe valurile acestei melancolii nesfârșite.