În Excelsior, poemul cu titlu omonim volumului (1895), raportul dintre planurile celest și terestru este răsturnat. Delimitarea piere sub energia excesivă a corpurilor astrale. Casele sunt detectabile din spațiu, datorită farmecului pe care însăși luna li-l acordă. Pentru a se umple cu atâta lumină, cât nu mai poate primi, orice acoperiș trage înspre sine, ca pe un tub, magia selenară:

„Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiș de casă
    E baltă de lumină”

(Excelsior)

Mozaicul de finețuri estivale („pulberi de aur”, „flori scânteietoare”), similar celui de la curtea Penelopei, blochează orice formă de agresivitate – aceasta este impresia poetului, analizându-se pe sine – simte că stăpânește orice e viu. În tragediile antice, destinul era inexorabil, oricât de mult omul ar fi încercat să-l modifice, în conformitate cu propriile-i aspirații. Adevărat spirit romantic, Macedonski prezintă auspiciile fatumului ca pe niște coordonate facultative, influențabile de către frumusețile naturii, atât pe timp de zi, cât și noaptea. Titlul volumului (Excelsior), tradus din limba latină, înseamnă „mai sus”. Într-adevăr, poemele consfințesc tendința avântată a autorului, de a sălta, din peisajul terestru, înspre acela superior, presupus celest, diverse componente (case, păduri, ape etc.), inclusiv imanente, precum arta de a sublima germenii sorții autoritare, ca un medic genetician. Antiteza cu tragedienii greci rezultă dintr-un scop artistic, deloc magistral, acela de a sublinia cât de grozavă este noaptea de vară:       

„Sub pulberi de aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
    Și ce destin, balaur?”

Socotit superior primelor două volume (Prima verba, Poesii) prin tematici (destinul, viața, relația dintre om și univers etc.) și manieră (exuberantă, dar și profundă, totodată), Excelsior, după insinuarea supremației omului față de soartă, a controlului pe care acesta l-ar avea asupra celor hărăzite, propune, în mod surprinzător, acceptarea, ca pe un dat firesc, a preeminenței naturii terestre (în relație cu noi), atitudine formată la fața locului de către poet, cu ocazia unei călătorii în stepă („În zadar, asupritoare, omenirea-naintează, / Stepa largă e și astăzi un domen necucerit; / N-o despintecă nici pluguri, nici orașe n-o brăzdează”, Stepa). Ceea ce-i rămâne și îl mulțumește pe deplin este puterea de a ignora trecutul imediat și răvășitor, putere pe care tocmai spațiul vast al pustei i-o furnizează, ca pe un medicament. El se recuperează pe sine tânăr (pe când era capabil să înfrunte predestinările injuste), abandonând zestrea de trăiri și de slăbiciuni, adusă de vârsta maturității. Având două variante la îndemână, persistența în timpul trecut și renașterea într-un vis extrem de realizabil, precum asumarea unui rang de conducător, dispus la a se bate cu orice adversar, pentru a trăi clipa după cum îi poftește inima, poetul se îmbată de elan, mai mult decât un emir. Este acel apogeu mult dorit, de a spune clipei: „Mai rămâi!”, aidoma lui Faust, dar și potrivit pactului cu oricine i-ar facilita metamorfoza (în mândru viteaz) și l-ar însoți în misiune, precum don Quijote, orbit de stima de sine, ia în piept realitatea, cu propriile-i arme, scutul și lancea învechite, pentru a se afirma drept cavaler al dreptății, deși lupta cea mai acută ar trebui purtată cu sine însuși, pentru a nu cădea în derizoriu.

Atent la contexte și la fapte, lui Macedonski i se pare că orice amănunt sâcâitor, pe care nu-l așteaptă în existența de zi cu zi, provine de la soartă. De aceea, sunt puține ocaziile în care nu o disprețuiește. Inovator din cale-afară de modern, îmbină piatra prețioasă cu fierul, configurând cea mai strălucitoare spadă, cu al cărei sprijin își va supune destinul. Stepa devine teatru al confruntării (între poet și destin):

„Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vârtej de aur roșu, de nisip înfășurat,
Și când luna stoarce lapte peste iarba șoptitoare,
    Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.

La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbește,
Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,
Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuțește.

Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
Nici săgeata nu te-ntrece și te-avânți fără-ncetare,
Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.

Din real ieșit afară nu mai ești ca orișicare,…
Te-nzestrezi cu mâneci roșii la tunică de satin,
Chipeș, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,
    Și se uită, și se uită mizerabilul destin”.

Pe cât de populată este pusta (cu bătălii fictive, cu sine în mijlocul evenimentelor), pe atât de pustie îi pare propria realitate. Pe un fundal existențial fără umanitate, nu mai află interlocutori de treabă, decât în rândul morților:

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult”

(Cu morții) 

Ca în proza fantastică, unde anticipează secvențe cinematografice de tip horror (cearta păsărilor din curte anunță intriga filmului Păsările de Hitchcock), și în poezie, Macedonski dă tonul valorificării miturilor dintre cele mai detestate, precum acelea despre zombi, tot ca o formă de a arăta cât de lipsit de viață este propriu-i destin și cât de antipatic, mai mult decât o carcasă de oase. Decorul este potrivit invaziei sinistre. Rolul corbului (din poezia Corbul de E. A. Poe) este preluat de liliac, ambele păsări fiind simboluri nocturne (considerate din sfera extincției): primul prevestește sfârșitul (a ceva sau cuiva), al doilea, hrănindu-se cu sânge, seacă de viață prada și înspăimântă prin configurație:  

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult.

Din gropi ei vin și mă-nconjoară,
Ei vin,
Când liliacu-n noapte zboară,
Când dealu-n umbră se-nfășoară
Deplin”.

Invocarea lumii subterane (underground) se bazează pe o logică venită din structura internă a poetului, de a nu consimți la piedicile aduse de către soartă, prin opunerea predilecțiilor contemporanilor, la viziunea lui asupra vieții. Astfel, devine de apreciat absența sentimentelor la roboți, decât suita alambicată de infamii, din partea oamenilor:

„O! morți frumoși, veniți întruna…
Cu voi
Nu vine ura, nici minciuna
Să răscolească iar furtuna
Din noi”.  

Modelul realității acceptabile ar trebui să fie insuflat de vis: vreme caldă, posibilitatea de a zbura iute ca gândul peste râpe, alternarea (ca niște plăci schimbate la pick-up) traiului sofisticat (în palate zidite cu ușurință și într-un timp scurt), cu acela rudimentar, similar aceluia pe care-l duce baciul de la munte. Menționarea numelor „Stan și Bran”, personaje comice, intrate, în memoria colectivă, prin film, surprinde la această dată (1895), când încă nu fuseseră întruchipate, pe ecran, de celebrii actori, Stan Laurel și Oliver Hardy. De cinematograf, se auzise, datorită Fraților Lumière, care au pus la punct prima proiecție publică a unui film, în decembrie 1895. Realitatea obiectivă este de nesuportat, întrucât este inflexibilă și nu lasă loc manifestării ludice:

„Spre munți să merg,
În zbor alerg
Cu gândul,
Și trec prin văi,
Pe tainici căi,
De-a rândul.

Prin râpe-adânci,
Pe nalte stânci,
Prin sate,
Degrab’ zidesc
Să locuiesc
Palate.

Dar tot cu zor
Le și dobor,
Și-n urmă,
Ca Stan ori Bran,
Mă fac cioban
De turmă”

(Vis de mai)

Postura de păstor (pe care și Vergiliu, autorul Eneidei, Georgicelor și Bucolicelor, a experimentat-o în realitate și după care a jinduit când, pentru scurt timp, i se confiscase ogorul) asigură deconectarea de la tensiunea orașului. Într-un asemenea mediu, fără ajustările presupuse de tiparul citadin, prioritățile vor fi altele. Preocuparea principală va fi pentru poet să o curteze pe o anume Rada (nume întâlnit și în lirica de dragoste, semnată de Tudor Arghezi) și să o îmbie cu valorile noului univers, precum Riga Crypto, pe lucida Enigel: lui Rada „flori, panglici / i-aduc de-aici / cu lada”. Dar simplitatea vieții la țară depinde – este aproape o condiție sine qua non – de zelul altei vârste, pe care tot reveria (cu ochii deschiși) îl poate facilita:

„Întinerit
Mă văd, uimit,
În ciuturi
Am păr bălai,
E zi de mai”.

Răsfrângerea este, de fapt, arta, lirica în sine, al cărei domeniu, ca în opera Joc secund de Ion Barbu, sublimează tendințele oricărui creator. Macedonski vrea să fie altul, mult mai puternic și mai frumos; pentru a explora peisajul rustic, înțelege a-i fi potrivită energia adolescenței, vârstă neafectată de mojicia semenilor și la care apar și primii fiori ai dragostei pure, iar poezia îi permite revizuirea trecutului, din unghiul maturității și în virtutea iluziei că, într-adevăr, l-a modificat și îl retrăiește. Dar aspirația îl poartă și mai departe, în lumea basmelor, acolo unde popasul i-a fost inspirat de emergența prințului (pentru a ajunge să conducă împărăția, face un ocol formator, pe la magul atotștiutor din munți) din Povestea magului călător prin stele de Mihai Eminescu. Rivalitatea (mai mult dinspre Macedonski) dintre cei doi mari poeți se întrevede, fiindcă nu există elanuri eminesciene pe care Macedonski să nu le fi încercat, dar cutezanța nu e totuna cu persistența într-un domeniu, permisibil geniilor. Totuși, este de remarcat proiectarea, pe un spațiu scurt, a unei călătorii fantastice de tip western (ca în balada Buffalo Bill de Radu Stanca) și destul de mulțumitoare pentru cititorul însetat de aventuri. Ritmul sacadat al versurilor reproduce tropotul:

„Adese iar
Un armăsar,
În pripă,
Mi-aleg pe plac,
Și-n pulpe-l fac
De țipă.

Iar când pe cer
S-aprind și pier
Rubine,
Să fugă-l las,
Fără popas,
Cu mine.

Căci să tot zbor
Un tainic dor
M-apucă,
Neîncetat,
Uitând, uitat,
Nălucă”.

În Excelsior, poemul cu titlu omonim volumului (1895), raportul dintre planurile celest și terestru este răsturnat. Delimitarea piere sub energia excesivă a corpurilor astrale. Casele sunt detectabile din spațiu, datorită farmecului pe care însăși luna li-l acordă. Pentru a se umple cu atâta lumină, cât nu mai poate primi, orice acoperiș trage înspre sine, ca pe un tub, magia selenară:

„Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiș de casă
    E baltă de lumină”

(Excelsior)

Mozaicul de finețuri estivale („pulberi de aur”, „flori scânteietoare”), similar celui de la curtea Penelopei, blochează orice formă de agresivitate – aceasta este impresia poetului, analizându-se pe sine – simte că stăpânește orice e viu. În tragediile antice, destinul era inexorabil, oricât de mult omul ar fi încercat să-l modifice, în conformitate cu propriile-i aspirații. Adevărat spirit romantic, Macedonski prezintă auspiciile fatumului ca pe niște coordonate facultative, influențabile de către frumusețile naturii, atât pe timp de zi, cât și noaptea. Titlul volumului (Excelsior), tradus din limba latină, înseamnă „mai sus”. Într-adevăr, poemele consfințesc tendința avântată a autorului, de a sălta, din peisajul terestru, înspre acela superior, presupus celest, diverse componente (case, păduri, ape etc.), inclusiv imanente, precum arta de a sublima germenii sorții autoritare, ca un medic genetician. Antiteza cu tragedienii greci rezultă dintr-un scop artistic, deloc magistral, acela de a sublinia cât de grozavă este noaptea de vară:       

„Sub pulberi de aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
    Și ce destin, balaur?”

Socotit superior primelor două volume (Prima verba, Poesii) prin tematici (destinul, viața, relația dintre om și univers etc.) și manieră (exuberantă, dar și profundă, totodată), Excelsior, după insinuarea supremației omului față de soartă, a controlului pe care acesta l-ar avea asupra celor hărăzite, propune, în mod surprinzător, acceptarea, ca pe un dat firesc, a preeminenței naturii terestre (în relație cu noi), atitudine formată la fața locului de către poet, cu ocazia unei călătorii în stepă („În zadar, asupritoare, omenirea-naintează, / Stepa largă e și astăzi un domen necucerit; / N-o despintecă nici pluguri, nici orașe n-o brăzdează”, Stepa). Ceea ce-i rămâne și îl mulțumește pe deplin este puterea de a ignora trecutul imediat și răvășitor, putere pe care tocmai spațiul vast al pustei i-o furnizează, ca pe un medicament. El se recuperează pe sine tânăr (pe când era capabil să înfrunte predestinările injuste), abandonând zestrea de trăiri și de slăbiciuni, adusă de vârsta maturității. Având două variante la îndemână, persistența în timpul trecut și renașterea într-un vis extrem de realizabil, precum asumarea unui rang de conducător, dispus la a se bate cu orice adversar, pentru a trăi clipa după cum îi poftește inima, poetul se îmbată de elan, mai mult decât un emir. Este acel apogeu mult dorit, de a spune clipei: „Mai rămâi!”, aidoma lui Faust, dar și potrivit pactului cu oricine i-ar facilita metamorfoza (în mândru viteaz) și l-ar însoți în misiune, precum don Quijote, orbit de stima de sine, ia în piept realitatea, cu propriile-i arme, scutul și lancea învechite, pentru a se afirma drept cavaler al dreptății, deși lupta cea mai acută ar trebui purtată cu sine însuși, pentru a nu cădea în derizoriu.

Atent la contexte și la fapte, lui Macedonski i se pare că orice amănunt sâcâitor, pe care nu-l așteaptă în existența de zi cu zi, provine de la soartă. De aceea, sunt puține ocaziile în care nu o disprețuiește. Inovator din cale-afară de modern, îmbină piatra prețioasă cu fierul, configurând cea mai strălucitoare spadă, cu al cărei sprijin își va supune destinul. Stepa devine teatru al confruntării (între poet și destin):

„Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vârtej de aur roșu, de nisip înfășurat,
Și când luna stoarce lapte peste iarba șoptitoare,
    Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.

La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbește,
Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,
Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuțește.

Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
Nici săgeata nu te-ntrece și te-avânți fără-ncetare,
Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.

Din real ieșit afară nu mai ești ca orișicare,…
Te-nzestrezi cu mâneci roșii la tunică de satin,
Chipeș, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,
    Și se uită, și se uită mizerabilul destin”.

Pe cât de populată este pusta (cu bătălii fictive, cu sine în mijlocul evenimentelor), pe atât de pustie îi pare propria realitate. Pe un fundal existențial fără umanitate, nu mai află interlocutori de treabă, decât în rândul morților:

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult”

(Cu morții) 

Ca în proza fantastică, unde anticipează secvențe cinematografice de tip horror (cearta păsărilor din curte anunță intriga filmului Păsările de Hitchcock), și în poezie, Macedonski dă tonul valorificării miturilor dintre cele mai detestate, precum acelea despre zombi, tot ca o formă de a arăta cât de lipsit de viață este propriu-i destin și cât de antipatic, mai mult decât o carcasă de oase. Decorul este potrivit invaziei sinistre. Rolul corbului (din poezia Corbul de E. A. Poe) este preluat de liliac, ambele păsări fiind simboluri nocturne (considerate din sfera extincției): primul prevestește sfârșitul (a ceva sau cuiva), al doilea, hrănindu-se cu sânge, seacă de viață prada și înspăimântă prin configurație:  

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult.

Din gropi ei vin și mă-nconjoară,
Ei vin,
Când liliacu-n noapte zboară,
Când dealu-n umbră se-nfășoară
Deplin”.

Invocarea lumii subterane (underground) se bazează pe o logică venită din structura internă a poetului, de a nu consimți la piedicile aduse de către soartă, prin opunerea predilecțiilor contemporanilor, la viziunea lui asupra vieții. Astfel, devine de apreciat absența sentimentelor la roboți, decât suita alambicată de infamii, din partea oamenilor:

„O! morți frumoși, veniți întruna…
Cu voi
Nu vine ura, nici minciuna
Să răscolească iar furtuna
Din noi”.  

Modelul realității acceptabile ar trebui să fie insuflat de vis: vreme caldă, posibilitatea de a zbura iute ca gândul peste râpe, alternarea (ca niște plăci schimbate la pick-up) traiului sofisticat (în palate zidite cu ușurință și într-un timp scurt), cu acela rudimentar, similar aceluia pe care-l duce baciul de la munte. Menționarea numelor „Stan și Bran”, personaje comice, intrate, în memoria colectivă, prin film, surprinde la această dată (1895), când încă nu fuseseră întruchipate, pe ecran, de celebrii actori, Stan Laurel și Oliver Hardy. De cinematograf, se auzise, datorită Fraților Lumière, care au pus la punct prima proiecție publică a unui film, în decembrie 1895. Realitatea obiectivă este de nesuportat, întrucât este inflexibilă și nu lasă loc manifestării ludice:

„Spre munți să merg,
În zbor alerg
Cu gândul,
Și trec prin văi,
Pe tainici căi,
De-a rândul.

Prin râpe-adânci,
Pe nalte stânci,
Prin sate,
Degrab’ zidesc
Să locuiesc
Palate.

Dar tot cu zor
Le și dobor,
Și-n urmă,
Ca Stan ori Bran,
Mă fac cioban
De turmă”

(Vis de mai)

Postura de păstor (pe care și Vergiliu, autorul Eneidei, Georgicelor și Bucolicelor, a experimentat-o în realitate și după care a jinduit când, pentru scurt timp, i se confiscase ogorul) asigură deconectarea de la tensiunea orașului. Într-un asemenea mediu, fără ajustările presupuse de tiparul citadin, prioritățile vor fi altele. Preocuparea principală va fi pentru poet să o curteze pe o anume Rada (nume întâlnit și în lirica de dragoste, semnată de Tudor Arghezi) și să o îmbie cu valorile noului univers, precum Riga Crypto, pe lucida Enigel: lui Rada „flori, panglici / i-aduc de-aici / cu lada”. Dar simplitatea vieții la țară depinde – este aproape o condiție sine qua non – de zelul altei vârste, pe care tot reveria (cu ochii deschiși) îl poate facilita:

„Întinerit
Mă văd, uimit,
În ciuturi
Am păr bălai,
E zi de mai”.

Răsfrângerea este, de fapt, arta, lirica în sine, al cărei domeniu, ca în opera Joc secund de Ion Barbu, sublimează tendințele. Macedonski vrea să fie altul, mult mai puternic și mai frumos; pentru a explora peisajul rustic, înțelege a-i fi potrivită energia adolescenței, vârstă neafectată de mojicia semenilor și la care apar și primii fiori ai dragostei pure, iar poezia îi permite revizuirea trecutului, din unghiul maturității și în virtutea iluziei că, într-adevăr, l-a modificat și îl retrăiește.

Cu o activitate revuistică ferventă, Dan Duțescu a publicat de curând volumul de lirică, intitulat Cel care caută iubirea (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2022). Titlul deconspiră aspirația poetului, îl definește pe sine în acest moment: un suflet în zbucium, pe tărâmul dragostei. Astfel, textele, structurate în cinci secțiuni, întocmai numărului degetelor de la o mână – semn al dorinței de a apuca deodată iubirea ca pe o pradă și de a o stăpâni – nu sunt consacrate încă fericirii din paradis, ci angoasei din purgatoriu (holul de așteptare): va veni sau nu și pentru autor ceasul desăvârșirii și al mulțumirii afective? Autodefinirea de căutător al iubirii este o mască pentru cel care, de fapt, a găsit-o, dar nu o acceptă în această formă de „durere surdă” (Iubirea o durere surdă), îi este imposibil să creadă că, pentru o asemenea stare (cu impedimente), s-au sacrificat Romeo și Julieta. Față de proiecția inițială a iubirii, paleta de beneficii se dovedește extrem de restrânsă.

Idealul configurat de către Dan Duțescu este aidoma celui năzuit de către barzii romantici: nuntirea cu fata cea dragă se face în mijlocul naturii ocrotitoare, având martori imortali, stelele în cer, precum sună ceremonialul din balada Miorița:  „Doar stelele și-aduc / aminte de noi doi / Eram îmbrățișați… / A fost o clipă când timpul s-a oprit” (Să crezi în stele). Este convins că, în fața Celui de Sus, cu aceasta se va prezenta, cu dovezi ale participării la dinamica universului: „La întâlnirea cu eternitatea / ce mai poate avea sens / Doar iubirea ca parte a unui Univers”.

Dan Duțescu nu rămâne dator cititorilor. Li se împărtășește, ca în fața altarului, când el însuși are nevoie de empatia semenilor sau le cântă, când motivele exuberanței există, despre ținutul iubirii, ca menestrelul din balada Riga Crypto și lapona Enigel: „Ce dacă ești departe / Tu gândul și visul meu / ești clipa de iubire / ce așteaptă o altă nouă clipă / Un infinit de clipe / ca vântul ce aduce ploaia / și după ea un soare ca văpaia / unei iubiri universale / Și pașii tăi se aud ca vântul / care bate și susurul de ape (Ținutul iubirii). În ținutul iubirii, femeia devine gândul și visul bărbatului – nu mai poate păstra secrete pentru sine și, în consecință, îi va asigura partenerului o stare perfectă de încredere, element care face parte din lista cu puncte de urmat, întocmită de către autor. Ca într-un raft al eternității, femeia se va așeza, fără anatomie, drept clipă de iubire, esență… 

După volumele anterioare, Orașul amintirii, Iubirea ca
pierdere și O mare de iubire, Amintiri… doar amintiri, Dan Duțescu vine cu un nou volum, al patrulea, intitulat Cel care caută iubirea,
care gravitează în jurul aceleiași teme − iubirea. Prin idilizarea trecutului, dar și prin tema timpului trecător, volumul este integrabil în
tradiționalism, autorul părând un dezrădăcinat care-și
evaluează destinul. Un mijloc sigur de a rezista noii realități este paseismul, dar, în mod surprinzător, și eșecul în
plan sentimental, care atât de multă energie generează,
încât ajută pe creator să ilustreze efectele într-o carte și,
mai ales, să definească varianta neîmplinirii în dragoste
drept „pierdere”, după cum poartă denumirea volumul
secund. Un mijloc de cunoaștere a vieții, precum și a tainelor universului, este iubirea, modalitate la care a aderat
și Lucian Blaga. Iubirea pentru viață în sine reprezintă
forma de înțelepciune la care ajunge poetul și-l determină
să exclame, cu expresia aceluia trăind epifania: O mare de
iubire. Din tot ce ne este dat pe pământ, rămân Amintiri…
doar amintiri.

Fericirea de factură casnică nu a fost dobândită facil.
Pentru a-și exprima trăirile pe îndelete și fără cenzură auto-impusă, poetul se dedublează într-un albatros,
precum Baudelaire își deplângea soarta de bard damnat,
prin același procedeu, aproximativ comod, al dedublării.
Comunicarea dintre om și pasăre se realizează în mod efectiv sau așa i se pare poetului care în țipetele albatrosului
își recunoaște propriile gânduri.
Secvența de fapt confirmă puternica interioritate a
eului liric: oricât de mult încearcă a se distanța de ceea ce
simte și gândește, nu poate. Experimentul a existat, acesta
al abandonului de sine, dar efectul a confirmat imposibilitatea rezultatului favorabil, al despovărării sentimentale,
dimpotrivă, ecoul gândurilor intime s-a reîmprospătat și
a revenit sub formă auditivă: „Gândurile mele și zboru-ți
maiestuos/ Se întorc adesea în țipete de albatros” (Albatroșii
nu plâng). Cu alte cuvinte, pentru a-și apropia fericirea,
poetul și-a însușit o primă lecție (după cum însuși Diogene
învăța de la un copil): „Am înțeles că oricât ai zbura de sus/
Din depărtări la cuibu-ți ai ceva de adus/ Exemplu-ți poate
să-l urmeze omenirea/ Soluția în astă lume e doar iubirea”.
Categoriile vizate sunt hiperbolice, nu despre individ este
vorba, ci despre omenire, nu societatea consimte la iubire,
ci însăși planeta, semn că poetul are certitudinea că valorile
în care el crede, sunt împărtășite de toți semenii lui. De
aceea, textul poate fi considerat o ars poetica.
Paradoxul arghezian din De-abia plecaseși e reiterat, sub
aceeași formă a mărturisirii directe și extrem de sincere,
în poemul Clipa în care pleci: „Trăiesc între două infinituri
reci/ Neant e înainte neant după ce pleci”. În virtutea demersului pictorului Rafael de a o portretiza pe „Madona
Dumnezeie”, Mihai Eminescu (în Venere și Madonă) imputa
iubitei efortul (rămas nerăsplătit) făcut pentru ea, de a o
transforma, prin arta scrisului, dintr-o femeie obișnuită,
într-un prototip. Dan Duțescu, pentru un efort asemănător,
pretinde: „Lasă-mă în ochii tăi să rătăcesc/ Am fost odată
tânăr îmi amintesc/ Te-am ridicat la ceruri de atâtea ori/
Noi doi îmbrățișați pe un covor de nori”. Împlinirea în
iubire este o variantă a fericirii și este proclamată astfel,
cu abilitate paradisiacă, în versurile: „Adu-ți aminte când
te-am sărutat/ Și-n așternutul tău încet m-am furișat/ O
clipă ce n-am s-o uit în veci/ Cum nu uit …clipa în care
pleci”. Fiorii tragici ai interogației lui Villon „Unde sunt
zăpezile de altădată” sunt limitați în acest volum, atât de
perspectiva luminoasă asupra nădăjduitei relații, cât și de
instrumentele moderne, elementare pasiunii pentru muzică, pasiune comună celor doi tineri îndrăgostiți (sunetul
pianului este de bun augur): „Unde sunt clipele când te
priveam/ Visând îmbrățișați pe clape de pian” (Departe și
atât de aproape). Titlul oximoronic al poemului instituie
capabilitatea omniprezentă a sufletului: „Te port în suflet
nu ești departe/ Când ochii-ți privesc tu ești aproape/ Nu
depărtările mă prăvălesc în disperare/ Departe sau aproape
e doar a sufletului stare”.
Un inconvenient al comunicării dintre cei doi îl reprezintă lipsa răgazului de a se cunoaște mai bine. De
fapt, sursa nefericirii eului enunțiativ este impresia că nu-și
înțelege iubita, în diverse împrejurări. Astfel, deși foarte
apropiat de ea, nu-și explică natura plânsetului impresionant: „Lacrimi de fericire sau disperare/ Ce-ți șiroiesc
obrajii la întâmplare/ Mi-au umezit buzele-mi însetate/
De dorul tău târziu în noapte” (Lacrimi de iubire). Versul
din final instaurează alte ipostaze, precum aceea a poetului care, deși depărtat, totuși prezumă starea în care se
regăsește femeia adorată, fiind îndreptățit să creadă că
lacrimile vărsate sunt din iubirea care i se poartă.
Pentru iubire, poetul e în stare să întreprindă orice,
inclusiv să renunțe la bunăstarea materială; speră să aibă
această posibilitate de a alege: „Am risipit de atâtea ori/
Fără vreo simplă tresărire/ Trecute clipe de iubire/ Și
amintiri ce-mi dau fiori// Nesăbuit am fost cu firea/ Un
testament acum eu scriu/ Mi-e sufletul plin de pustiu/
Las tot … lăsați-mi doar iubirea” (Lăsați-mi doar iubirea).
Se pot identifica mai multe secțiuni ale cărții. Prima
dintre ele conferă imaginea unui eu interior, incapabil să
reziste unei despărțiri definitive, iar dacă aceasta s-ar întâmpla, o modalitate de a atenua suferința ar fi experimentarea
unor practici hedoniste, precum băutul de vin. Textele
care aparțin acestei etape sunt: Albatroșii nu plâng, Amintiri
trecute, Clipa în care pleci, Departe și atât de aproape, Doar
un pahar de vin. Etapa secundă se caracterizează printr-o
devotare, indiferent de rezultat, față de iubire: Insuficiențe,
Lacrimi de iubire, Lăsați-mi doar iubirea. Secțiunea a treia,
inaugurată prin referiri la timp, prin dorința faustiană
de a-l face să stea în loc, este aceea a împlinirii, în orice
caz, a unei evoluții spre zenitul iubirii: Mi-e dor de tine și
de secolul trecut, Mi-e teamă, O harpă cântă marea, O noapte
înnegurată, Pianistul, Revelație.
Următoarele poeme implică neliniștea generată de
unele semne ale unei despărțiri temporare. Tonul de adresare devine implorator (Să nu pleci și-n astă noapte), dar și
asigurator în ceea ce privește constanța sentimentelor pe
care eul liric le proclamă: Te am în gând în fiecare clipă, Uităm
să iubim, Visează iubita mea, Frumoasa curtezană, Obsesie,
Frunze care mor. Sfârșitul poveștii de iubire nu este ca în
basme (Divorț autumnal, O toamnă perfectă) pentru că trecerea timpului transformă oamenii.
În fiecare poem, Dan Duțescu are ceva de spus și,
odată cu el, toți lectorii care simt asemănător lui. Volumul
Amintiri… doar amintiri denotă un poet profund, dispus a
se exprima direct, fără a se împiedica în rigorile vreunui
curent literar sau ale unui model.

Cu o activitate revuistică ferventă, Dan Duțescu a publicat de curând volumul de lirică, intitulat Cel care caută iubirea (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2022). Titlul deconspiră aspirația poetului, îl definește pe sine în acest moment: un suflet în zbucium, pe tărâmul dragostei. Astfel, textele, structurate în cinci secțiuni, întocmai numărului degetelor de la o mână – semn al dorinței de a apuca deodată iubirea ca pe o pradă și de a o stăpâni – nu sunt consacrate încă fericirii din paradis, ci angoasei din purgatoriu (holul de așteptare): va veni sau nu și pentru autor ceasul desăvârșirii și al mulțumirii afective? Autodefinirea de căutător al iubirii este o mască pentru cel care, de fapt, a găsit-o, dar nu o acceptă în această formă de „durere surdă” (Iubirea o durere surdă), îi este imposibil să creadă că, pentru o asemenea stare (cu impedimente), s-au sacrificat Romeo și Julieta. Față de proiecția inițială a iubirii, o paleta de beneficii se dovedește extrem de restrânsă.

Idealul configurat de către Dan Duțescu este aidoma celui năzuit de către barzii romantici: nuntirea cu fata cea dragă se face în mijlocul naturii ocrotitoare, având martori imortali, stelele în cer, precum sună ceremonialul din balada Miorița:  „Doar stelele și-aduc / aminte de noi doi / Eram îmbrățișați… / A fost o clipă când timpul s-a oprit” (Să crezi în stele). Este convins că, în fața Celui de Sus, cu aceasta se va prezenta, cu dovezi ale participării la dinamica universului: „La întâlnirea cu eternitatea / ce mai poate avea sens / Doar iubirea ca parte a unui Univers”.

Dan Duțescu nu rămâne dator cititorilor. Li se împărtășește, ca în fața altarului, când el însuși are nevoie de empatia semenilor sau le cântă, când motivele exuberanței există, despre ținutul iubirii, ca menestrelul din balada Riga Crypto și lapona Enigel: „Ce dacă ești departe / Tu gândul și visul meu / ești clipa de iubire / ce așteaptă o altă nouă clipă / Un infinit de clipe / ca vântul ce aduce ploaia / și după ea un soare ca văpaia / unei iubiri universale / Și pașii tăi se aud ca vântul / care bate și susurul de ape (Ținutul iubirii). În ținutul iubirii, femeia devine gândul și visul bărbatului – nu mai poate păstra secrete pentru sine și, în consecință, îi va asigura partenerului o stare perfectă de încredere, element care face parte din lista cu puncte de urmat, întocmită de către autor. Ca într-un raft al eternității, femeia se va așeza, fără anatomie, drept clipă de iubire, esență…  

Dan Duțescu – o nouă carte

După volumele anterioare, Orașul amintirii, Iubirea ca
pierdere și O mare de iubire, Dan Duțescu vine cu un
nou volum, al patrulea, intitulat Amintiri… doar amintiri,
care gravitează în jurul aceleiași teme − iubirea. Prin idilizarea trecutului, dar și prin tema timpului trecător, primul
volum, despre care editorul, poetul Mihai Duțescu, afirma: „un debut târziu, dar remarcabil”, este integrabil în
tradiționalism, autorul părând un dezrădăcinat care-și
evaluează destinul. Un mijloc sigur de a rezista noii realități este paseismul, dar, în mod surprinzător, și eșecul în
plan sentimental, care atât de multă energie generează,
încât ajută pe creator să ilustreze efectele într-o carte și,
mai ales, să definească varianta neîmplinirii în dragoste
drept „pierdere”, după cum poartă denumirea volumul
secund. Un mijloc de cunoaștere a vieții, precum și a tainelor universului, este iubirea, modalitate la care a aderat
și Lucian Blaga. Iubirea pentru viață în sine reprezintă
forma de înțelepciune la care ajunge poetul și-l determină
să exclame, cu expresia aceluia trăind epifania: O mare de
iubire. Din tot ce ne este dat pe pământ, rămân Amintiri…
doar amintiri; concluzia, la care ajunge, probabil, fiecare
individ în parte, dintre aceia care înțeleg și latura meditativă a vieții (nu doar partea practică), e titlul celui mai
recent volum, semnat de Dan Duțescu. După cum aflăm
din moto, aceste „versuri au fost scrise având ca sursă de
inspirație sentimentele cele mai alese, nutrite către soția
mea, Sofia-Steluța”.
Fericirea de factură casnică nu a fost dobândită facil.
Pentru a-și exprima trăirile pe îndelete și fără cenzură auto-impusă, poetul se dedublează într-un albatros,
precum Baudelaire își deplângea soarta de bard damnat,
prin același procedeu, aproximativ comod, al dedublării.
Comunicarea dintre om și pasăre se realizează în mod efectiv sau așa i se pare poetului care în țipetele albatrosului
își recunoaște propriile gânduri.
Secvența de fapt confirmă puternica interioritate a
eului liric: oricât de mult încearcă a se distanța de ceea ce
simte și gândește, nu poate. Experimentul a existat, acesta
al abandonului de sine, dar efectul a confirmat imposibilitatea rezultatului favorabil, al despovărării sentimentale,
dimpotrivă, ecoul gândurilor intime s-a reîmprospătat și
a revenit sub formă auditivă: „Gândurile mele și zboru-ți
maiestuos/ Se întorc adesea în țipete de albatros” (Albatroșii
nu plâng). Cu alte cuvinte, pentru a-și apropia fericirea,
poetul și-a însușit o primă lecție (după cum însuși Diogene
învăța de la un copil): „Am înțeles că oricât ai zbura de sus/
Din depărtări la cuibu-ți ai ceva de adus/ Exemplu-ți poate
să-l urmeze omenirea/ Soluția în astă lume e doar iubirea”.
Categoriile vizate sunt hiperbolice, nu despre individ este
vorba, ci despre omenire, nu societatea consimte la iubire,
ci însăși planeta, semn că poetul are certitudinea că valorile
255
în care el crede, sunt împărtășite de toți semenii lui. De
aceea, textul poate fi considerat o ars poetica.
Paradoxul arghezian din De-abia plecaseși e reiterat, sub
aceeași formă a mărturisirii directe și extrem de sincere,
în poemul Clipa în care pleci: „Trăiesc între două infinituri
reci/ Neant e înainte neant după ce pleci”. În virtutea demersului pictorului Rafael de a o portretiza pe „Madona
Dumnezeie”, Mihai Eminescu (în Venere și Madonă) imputa
iubitei efortul (rămas nerăsplătit) făcut pentru ea, de a o
transforma, prin arta scrisului, dintr-o femeie obișnuită,
într-un prototip. Dan Duțescu, pentru un efort asemănător,
pretinde: „Lasă-mă în ochii tăi să rătăcesc/ Am fost odată
tânăr îmi amintesc/ Te-am ridicat la ceruri de atâtea ori/
Noi doi îmbrățișați pe un covor de nori”. Împlinirea în
iubire este o variantă a fericirii și este proclamată astfel,
cu abilitate paradisiacă, în versurile: „Adu-ți aminte când
te-am sărutat/ Și-n așternutul tău încet m-am furișat/ O
clipă ce n-am s-o uit în veci/ Cum nu uit …clipa în care
pleci”. Fiorii tragici ai interogației lui Villon „Unde sunt
zăpezile de altădată” sunt limitați în acest volum, atât de
perspectiva luminoasă asupra nădăjduitei relații, cât și de
instrumentele moderne, elementare pasiunii pentru muzică, pasiune comună celor doi tineri îndrăgostiți (sunetul
pianului este de bun augur): „Unde sunt clipele când te
priveam/ Visând îmbrățișați pe clape de pian” (Departe și
atât de aproape). Titlul oximoronic al poemului instituie
capabilitatea omniprezentă a sufletului: „Te port în suflet
nu ești departe/ Când ochii-ți privesc tu ești aproape/ Nu
depărtările mă prăvălesc în disperare/ Departe sau aproape
e doar a sufletului stare”.
256
Un inconvenient al comunicării dintre cei doi îl reprezintă lipsa răgazului de a se cunoaște mai bine. De
fapt, sursa nefericirii eului enunțiativ este impresia că nu-și
înțelege iubita, în diverse împrejurări. Astfel, deși foarte
apropiat de ea, nu-și explică natura plânsetului impresionant: „Lacrimi de fericire sau disperare/ Ce-ți șiroiesc
obrajii la întâmplare/ Mi-au umezit buzele-mi însetate/
De dorul tău târziu în noapte” (Lacrimi de iubire). Versul
din final instaurează alte ipostaze, precum aceea a poetului care, deși depărtat, totuși prezumă starea în care se
regăsește femeia adorată, fiind îndreptățit să creadă că
lacrimile vărsate sunt din iubirea care i se poartă.
Pentru iubire, poetul e în stare să întreprindă orice,
inclusiv să renunțe la bunăstarea materială; speră să aibă
această posibilitate de a alege: „Am risipit de atâtea ori/
Fără vreo simplă tresărire/ Trecute clipe de iubire/ Și
amintiri ce-mi dau fiori// Nesăbuit am fost cu firea/ Un
testament acum eu scriu/ Mi-e sufletul plin de pustiu/
Las tot … lăsați-mi doar iubirea” (Lăsați-mi doar iubirea).
Se pot identifica mai multe secțiuni ale cărții. Prima
dintre ele conferă imaginea unui eu interior, incapabil să
reziste unei despărțiri definitive, iar dacă aceasta s-ar întâmpla, o modalitate de a atenua suferința ar fi experimentarea
unor practici hedoniste, precum băutul de vin. Textele
care aparțin acestei etape sunt: Albatroșii nu plâng, Amintiri
trecute, Clipa în care pleci, Departe și atât de aproape, Doar
un pahar de vin. Etapa secundă se caracterizează printr-o
devotare, indiferent de rezultat, față de iubire: Insuficiențe,
Lacrimi de iubire, Lăsați-mi doar iubirea. Secțiunea a treia,
inaugurată prin referiri la timp, prin dorința faustiană
257
de a-l face să stea în loc, este aceea a împlinirii, în orice
caz, a unei evoluții spre zenitul iubirii: Mi-e dor de tine și
de secolul trecut, Mi-e teamă, O harpă cântă marea, O noapte
înnegurată, Pianistul, Revelație.
Următoarele poeme implică neliniștea generată de
unele semne ale unei despărțiri temporare. Tonul de adresare devine implorator (Să nu pleci și-n astă noapte), dar și
asigurator în ceea ce privește constanța sentimentelor pe
care eul liric le proclamă: Te am în gând în fiecare clipă, Uităm
să iubim, Visează iubita mea, Frumoasa curtezană, Obsesie,
Frunze care mor. Sfârșitul poveștii de iubire nu este ca în
basme (Divorț autumnal, O toamnă perfectă) pentru că trecerea timpului transformă oamenii.
În fiecare poem, Dan Duțescu are ceva de spus și,
odată cu el, toți lectorii care simt asemănător lui. Volumul
Amintiri… doar amintiri denotă un poet profund, dispus a
se exprima direct, fără a se împiedica în rigorile vreunui
curent literar sau ale unui model.

Patrulez (ca un soldat în post) prin fața Facultății de Medicină. Aștept rezultatul unei analize medicale. Este ora 7, 45 (a.m.). E destul de răcoare. Îmi închei nasturii de la haină. Pentru a mă mai elibera de stres, îmi arunc ochii pe telefon: vizionez clipuri cu ieșirea în stradă și explozia de bucurie a suporterilor napolitani (de aseară). Un tânăr înalt și masiv trece într-un balonzaid alb pe lângă mine. Tușește destul de tare (în dreptul meu): Pardon! zice. Nu mă sinchisesc, fiindcă nici nu m-am speriat și nici nu mă socotesc destinatarul eventualilor viruși, eliberați cu presiune în atmosferă de orăcăit (cam așa tușise), care își urmau calea dreaptă, eu stând în loc, pe trotuar, în lateral de individ. M-am uitat după el: mergea cam avântat (Nu cumva o fi având ceva la cap? m-am întrebat).

Pe bancă, stau picior peste picior. Observ că șireturile nu sunt petrecute prin ultima butonieră. Trag de ele. Reușesc să le înnod. Peste limba adidașilor, potrivesc marginile blugilor. Mă ridic din nou. Privirea îmi este atrasă de florile colorate, plantate pe etaje, chiar în spatele meu. Câteva plăci de gresie sunt sparte. Meditez asupra cauzelor: de la ploi să fi crăpat sau de la lipsa de iscusință a mozaicarilor? A doua ipoteză este plauzibilă. Îi și văd așezând, în grabă, plăcile ciobite și aruncând chit mult cu șpaclu (să nu se observe defecțiunea).

Îmi întorc privirea din nou spre stradă… O mașină staționează, de minute bune, cu avariile pornite. Șoferul e plecat teleleu. Să i se fure acestuia ceva din portbagajul lăsat deschis și să mă întrebe pe mine cine i-a cotrobăit, atât i-ar trebui! Ar vedea el pe dracu! Hm! Sunt indignat de felul în care a și parcat, total aiurea, într-un trafic aglomerat.

Atenția îmi este atrasă de un dialog pornit tare, ca la radio. Doi amărâți: unul, cu bandaj la nas și o plasă galbenă în mână, altul, cu piciorul în ghips, ajutându-se de un cadru… Unde se vor duce? Ce vor fi pățind? Fără să-l pot stăpâni, gândul meu, ca imprimanta 3 D, creionează situațiile în care ei s-ar fi rănit. Mă uit la fața celui cu nasul strivit: nu pare a unuia pus pe scandal, dar nici a unui bleg împiedicat. Îl prevăd suit pe-o scară, de pe ale cărei trepte, s-a prăbușit. Îmi schimb repede ideile, să nu mai cadă omul a doua oară. Dar celălalt? Este ceva mai înalt. Hm! Pare a fi schiat.

O studentă mă salută. Este un semn cald în frigul încă pregnant.

A trecut ceva timp… Niciun semn pe whatsApp, că analiza ar fi gata.

În fața instituției, mai mulți tineri fac poze. Au dat un examen de probă, înțeleg. Sunt bucuroși. Între ei, se strecoară și o femeie matură, mama unuia din grup. Matracuca le strică fotografia. Când o vezi îmbrăcată ca o puștoaică (ochelari, blugi strâmți – ori ea e ditamai balena, geacă, de asemenea, de blugi), mai că-mi vine să o iau de coada blondă și să o târnui: Vezi-ți de lungul nasului și treci în umbră! Cu siguranță, va posta imaginea pe Facebook, pentru cine știe ce destinatar secret, drag inimii ei – vulpe ciudată bătrâna aceasta, o ticăloasă.

Pe trotuar, cum privesc de sus, un nene pe bicicletă (ale cărei roți par de velociped) se uită în stânga insistent, înspre cei doi răniți, care, iată-i! se întorc: vor fi fost la un magazin de covrigi. La colțul străzii, tot de pe șa, bătrânul le strigă: V-am confundat cu cineva! Prin explicația gestului, și-a diminuat impertinența. Cei doi își duc durerea, mai departe: nu au zis absolut nimic. Au demnitate.

Pe bancă, se așază, între timp, un chelios mătăhălos. Răsuflă din greu. Crezi că se dezumflă. Câteva studente, ieșite în pauză, se depărtează de el.

Cobor în stradă… Așteptarea este insuportabilă. Simt palpitația tâmplelor. Nu știu ce fel de gânduri să am, cum să întâmpin rezultatul analizelor. Oamenilor (care mișună) le este străină zbaterea mea.

A apărut și căscăuiul care a lăsat portbagajul deschis. Mă uit cu luare-aminte la el. E bine îmbrăcat. Nu ai fi zis, după înfățișare, că ar fi în stare de o asemenea gogomănie și neglijență.

WhatsAppul vibrează…

Forfota străzii este de preferat oricărei călătorii, Doamne ferește! în lumea de dincolo.

În Excelsior, poemul cu titlu omonim volumului (1895), raportul dintre planurile celest și terestru este răsturnat. Delimitarea piere sub energia excesivă a corpurilor astrale. Casele sunt detectabile din spațiu, datorită farmecului pe care însăși luna li-l acordă. Pentru a se umple cu atâta lumină, cât nu mai poate primi, orice acoperiș trage înspre sine, ca pe un tub, magia selenară:

„Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiș de casă
    E baltă de lumină”

(Excelsior)

Mozaicul de finețuri estivale („pulberi de aur”, „flori scânteietoare”), similar celui de la curtea Penelopei, blochează orice formă de agresivitate – aceasta este impresia poetului, analizându-se pe sine – simte că stăpânește orice e viu. În tragediile antice, destinul era inexorabil, oricât de mult omul ar fi încercat să-l modifice, în conformitate cu propriile-i aspirații. Adevărat spirit romantic, Macedonski prezintă auspiciile fatumului ca pe niște coordonate facultative, influențabile de către frumusețile naturii, atât pe timp de zi, cât și noaptea. Titlul volumului (Excelsior), tradus din limba latină, înseamnă „mai sus”. Într-adevăr, poemele consfințesc tendința avântată a autorului, de a sălta, din peisajul terestru, înspre acela superior, presupus celest, diverse componente (case, păduri, ape etc.), inclusiv imanente, precum arta de a sublima germenii sorții autoritare, ca un medic genetician. Antiteza cu tragedienii greci rezultă dintr-un scop artistic, deloc magistral, acela de a sublinia cât de grozavă este noaptea de vară:       

„Sub pulberi de aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
    Și ce destin, balaur?”

Socotit superior primelor două volume (Prima verba, Poesii) prin tematici (destinul, viața, relația dintre om și univers etc.) și manieră (exuberantă, dar și profundă, totodată), Excelsior, după insinuarea supremației omului față de soartă, a controlului pe care acesta l-ar avea asupra celor hărăzite, propune, în mod surprinzător, acceptarea, ca pe un dat firesc, a preeminenței naturii terestre (în relație cu noi), atitudine formată la fața locului de către poet, cu ocazia unei călătorii în stepă („În zadar, asupritoare, omenirea-naintează, / Stepa largă e și astăzi un domen necucerit; / N-o despintecă nici pluguri, nici orașe n-o brăzdează”, Stepa). Ceea ce-i rămâne și îl mulțumește pe deplin este puterea de a ignora trecutul imediat și răvășitor, putere pe care tocmai spațiul vast al pustei i-o furnizează, ca pe un medicament. El se recuperează pe sine tânăr (pe când era capabil să înfrunte predestinările injuste), abandonând zestrea de trăiri și de slăbiciuni, adusă de vârsta maturității. Având două variante la îndemână, persistența în timpul trecut și renașterea într-un vis extrem de realizabil, precum asumarea unui rang de conducător, dispus la a se bate cu orice adversar, pentru a trăi clipa după cum îi poftește inima, poetul se îmbată de elan, mai mult decât un emir. Este acel apogeu mult dorit, de a spune clipei: „Mai rămâi!”, aidoma lui Faust, dar și potrivit pactului cu oricine i-ar facilita metamorfoza (în mândru viteaz) și l-ar însoți în misiune, precum don Quijote, orbit de stima de sine, ia în piept realitatea, cu propriile-i arme, scutul și lancea învechite, pentru a se afirma drept cavaler al dreptății, deși lupta cea mai acută ar trebui purtată cu sine însuși, pentru a nu cădea în derizoriu.

Atent la contexte și la fapte, lui Macedonski i se pare că orice amănunt sâcâitor, pe care nu-l așteaptă în existența de zi cu zi, provine de la soartă. De aceea, sunt puține ocaziile în care nu o disprețuiește. Inovator din cale-afară de modern, îmbină piatra prețioasă cu fierul, configurând cea mai strălucitoare spadă, cu al cărei sprijin își va supune destinul. Stepa devine teatru al confruntării (între poet și destin):

„Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vârtej de aur roșu, de nisip înfășurat,
Și când luna stoarce lapte peste iarba șoptitoare,
    Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.

La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbește,
Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,
Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuțește.

Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
Nici săgeata nu te-ntrece și te-avânți fără-ncetare,
Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.

Din real ieșit afară nu mai ești ca orișicare,…
Te-nzestrezi cu mâneci roșii la tunică de satin,
Chipeș, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,
    Și se uită, și se uită mizerabilul destin”.

Pe cât de populată este pusta (cu bătălii fictive, cu sine în mijlocul evenimentelor), pe atât de pustie îi pare propria realitate. Pe un fundal existențial fără umanitate, nu mai află interlocutori de treabă, decât în rândul morților:

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult”

(Cu morții) 

Ca în proza fantastică, unde anticipează secvențe cinematografice de tip horror (cearta păsărilor din curte anunță intriga filmului Păsările de Hitchcock), și în poezie, Macedonski dă tonul valorificării miturilor dintre cele mai detestate, precum acelea despre zombi, tot ca o formă de a arăta cât de lipsit de viață este propriu-i destin și cât de antipatic, mai mult decât o carcasă de oase. Decorul este potrivit invaziei sinistre. Rolul corbului (din poezia Corbul de E. A. Poe) este preluat de liliac, ambele păsări fiind simboluri nocturne (considerate din sfera extincției): primul prevestește sfârșitul (a ceva sau cuiva), al doilea, hrănindu-se cu sânge, seacă de viață prada și înspăimântă prin configurație:   

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult.

Din gropi ei vin și mă-nconjoară,
Ei vin,
Când liliacu-n noapte zboară,
Când dealu-n umbră se-nfășoară
Deplin”.

Invocarea lumii subterane (underground) se bazează pe o logică venită din structura internă a poetului, de a nu consimți la piedicile aduse de către soartă, prin opunerea predilecțiilor contemporanilor, la viziunea lui asupra vieții. Astfel, devine de apreciat absența sentimentelor la roboți, decât suita alambicată de infamii, din partea oamenilor:

„O! morți frumoși, veniți întruna…
Cu voi
Nu vine ura, nici minciuna
Să răscolească iar furtuna
Din noi”.   

Modelul realității acceptabile ar trebui să fie insuflat de vis: vreme caldă, posibilitatea de a zbura iute ca gândul peste râpe, alternarea (ca niște plăci schimbate la pick-up) traiului sofisticat (în palate zidite cu ușurință și într-un timp scurt), cu acela rudimentar, similar ciobanului de la munte. Menționarea numelor „Stan și Bran”, personaje comice, intrate, în memoria colectivă, prin film, surprinde la această dată (1895), când încă nu fuseseră întruchipate, pe ecran, de celebrii actori, Stan Laurel și Oliver Hardy. De cinematograf, se auzise, datorită Fraților Lumière, care au pus la punct prima proiecție publică a unui film, în decembrie 1895. Realitatea obiectivă este de nesuportat, întrucât este inflexibilă și nu lasă loc manifestării ludice:

„Spre munți să merg,
În zbor alerg
Cu gândul,
Și trec prin văi,
Pe tainici căi,
De-a rândul.

Prin râpe-adânci,
Pe nalte stânci,
Prin sate,
Degrab’ zidesc
Să locuiesc
Palate.

Dar tot cu zor
Le și dobor,
Și-n urmă,
Ca Stan ori Bran,
Mă fac cioban
De turmă”

(Vis de mai)

Inima, 
ținând în brațe apogeul sufletului,
palpită animat,
în aplauzele muzelor,
care, fără a cânta poetului, 
riscă a rămâne afișe pe stâlpi...

Cu tălpi ușoare,
prin fulguiri și ploi,
s-a întors primăvara -
tolănită în șezlong, 
deja își numără păsările cocoțate în pomi
și le dă glas vesel în pieptul ca suveica. 

Astăzi, 
când pământul n-a rămas într-un picior să țopăie pe axă,
precum așteptară demonii dezastrului,
ci, iată-l! învârtit de mâna Domnului, 
dă uitării stânca pe care însuși Prometeu a zăcut, 
de ce, vestalelor, vă faceți bagajele,
pentru a urca în miraj? 
Pentru ce vă munciți 
să treceți vămile, înspre Olimp? 

Una dintre voi, 
vestalelor în răzvrătire,
ca apele ieșite din matcă, 
a luat cu sine o floare de liliac mov,
sub vestmânt, la piept. 
În vorbă cu tatăl vostru, 
leneș răsfrânt în jilț, 
el a mirosit. 
-Apropie-te! Zeus a zis.
Ce este parfumul acesta?
-De la floarea de liliac! 
-Și voi, 
de la tăria miresmei, 
ați greșit căile de zbor 
și înspre mine, bosumflate, 
ați pornit?  Mai mult de atât,
vă aud fredonând cântece de copii.
-Iertare, tată! ați îngăimat
și v-ați întors în poiană. 
Din pagină, 
gura poetului vă implora: 
„Veniți, privighetoarea cântă 
și liliacul e înflorit!”.
E! ca din boxă versul
(trecut sub tăcere, odinioară)
vă părea a răsuna.

Dacă nu aflați pe nimeni în lume
cu inima deschisă,
deși întâlnirea fastă cu voi -
de când o aștept! - 
mirați-vă de roze,
al căror parfum ca stâlp 
susține veșnicia, 
abia întrezărită de fiecare om. 

Probabil că în inimi,
se vor fi produs furtuni,
care au spulberat bucuria 
și bunătatea din ființa îmbătrânită,
sub talpa vremii, 
dar uitați-vă în jur: 
pământul a zămislit vestitul liliac, 
iar în azur se aude 
al privighetorii glas.
Nu e aceasta o minune? 
Ce mai așteptați? 
Dulcețuri și apă, 
din mâna gospodinei 
(gătite elegant)?
Vă dirijez eu corul, 
veniți degrab'!
Culoarea este punctul de sprijin,
cerut de Galilei, 
ca să răstoarne planeta
între florile  
de pe axă...
„Veniți, privighetoarea cântă și liliacul e înflorit”. 

În mâna lui Venus, acum, 
planeta noastră-i o paletă
și, peste abis, ca peste fileu, 
ea trimite mingi de sunete, 
în terenul advers.
Marte mânuiește o planetă vie, 
cu ființe plăpânde, 
crescute ca florile, 
sub amprenta altui idol, 
care-l va da la o parte, cândva, 
pe acest jucător (sângeros).

Despre aceste lucruri cosmice, 
nu știe tânărul care, tolănit 
lângă izvoare, la soarele imobil,  
așteaptă, cu dorul în suflet, 
pe fata cea dragă - 
dinspre sat, iat-o! ca Ana din baladă aleargă,
fără a ține cont că ei însăși din piept i-au pierit 
atâtea clipe din viață, 
câte i-au trebuit să îmbrace ia nouă  
și să bea apă din cofă.  
Focul o usucă și pe fată, pe dinăuntru. 
Hidratarea o va ține în formă,
la câte din gură flăcăul îi va cânta
și din brațe își va revărsa, înspre ea, 
căldura iubirii
sincere. 
(Va urma)

În mâna lui Venus, acum, 
planeta noastră-i o paletă
și, peste abis, ca peste fileu, 
ea trimite mingi de sunete, 
în terenul advers.
Marte mânuiește o planetă vie, 
cu ființe plăpânde, 
crescute ca florile, 
sub amprenta altui idol, 
care-l va da la o parte, cândva, 
pe acest jucător (sângeros).

Despre aceste lucruri cosmice, 
nu știe tânărul care, tolănit 
lângă izvoare, la soarele imobil,  
așteaptă, cu dorul în suflet, 
pe fata cea dragă - 
dinspre sat, iat-o! ca Ana din baladă aleargă,
fără a ține cont că ei însăși din piept i-au pierit 
atâtea clipe din viață, 
câte i-au trebuit să îmbrace ia nouă  
și să bea apă din cofă.  
Focul o usucă și pe fată, pe dinăuntru. 
Hidratarea o va ține în formă,
la câte din gură flăcăul îi va cânta
și din brațe își va revărsa, înspre ea, 
căldura iubirii
sincere. 
(Va urma)

                În Prima verba (1872), Alexandru Macedonski își revelă prețuirea pentru persoanele apropiate, cărora le datorează formarea. Evident, prima dintre acestea este mama, care are parte de o „dedicațiune” (pentru tată, are catrenul La defunctul meu părinte). Graba de a-și clama recunoștința deconspiră o anume stare de îndoială cu privire la drumul lui liric, despre care nu-și dă seama dacă este sau nu de durată, iar, pentru a-și lua o piatră de pe inimă, își deschide volumul cu Dedicațiune iubitei mele mume. Astăzi, apar tot mai multe teorii privitoare la realizarea unui cyborg, prin montarea creierului muribundului într-un calculator. Pe atunci, în viziunea lui Macedonski, versurile dețineau un rol vital (ca orice organ în corpul uman), respectiv de a exprima gândurile și trăirile sale cele mai puternice. El se vede pe sine însuși în versuri, detașat material în corpul poemului. Concepția asupra atribuției literaturii, de a fi totuna cu inima celui care scrie, vine dintr-o seriozitate, specifică marilor autori, față de faptul de a crea (fiind convins că opera îl expune pe de-a-ntregul): „Mamă, aste versuri primește de la mine, / Deși pot ca să moară de cum vor apărea; / Muri-vor pentru lume, iar nu și pentru tine / Căci ele sunt o parte din inimioara mea” (Dedicațiune iubitei mele mume).

            Tot după cum se consideră parte imanentă a operei, la fel, Alexandru Macedonski, poet caracterizat de elan belicos, se substituie ca voce poporului și îi subliniază drepturile, în fața unei stăpâniri despotice. Frustețea (o atitudine atribuită, de regulă, lui Tudor Arghezi în volumul lui cel mai bun, Flori de mucigai) își regăsește spațiu larg în versurile următoare, a căror exaltare romantică imită baterea în vânt a flamurii:

„Bucureștiul nostru, vechia capitală,
Vai! Se stăpânește c-o forță brutală,
Căci Românul nostru este obosit
Și în lanțuri grele șade lănțuit!
O Române unde-i vitejia ta,
Când Românul singur, zece învingea!

_____

Popor Român, nu cumva vei plânge?
Asta mai lipsește, când lanțul ne strânge.
Să vedem Românul plângând ca femei
În loc c-a lui spadă să scoată scântei,
Să înoate-n sânge omorând pe hoți
Să gonim din țară pe tiranii toți!”

(O voce)

            Inima, simbol al dragostei filiale, se întrevede, ca într-o vitrină, în poemul pe care i-l dedică mamei, iar ubicuitatea sufletului îl face să creadă în propria-i putere de semnalare a oricărei injustiții. Avântul patriotic este, într-adevăr, anacronic, pentru că stadiul militant al romantismului românesc se încheiase:

„Avântă-te, suflet, prin dulce cântare
Și spune la lume, când este trădare,
Ca s-o deșteptăm!
Căci dulcea-ne țară trădată greu este;
Române, la arme! Poetu-ţi dă veste,
Cu toți să luptăm!”

(Strigătul inimii)

            Față de aceste valori morale, părinții și patria, cărora le dăruiește sufletul și inima, în mod necondiționat, Macedonski nu se îndepărtează, în nicio împrejurare, ci le va purta mereu cu sine.

De-a lungul vieții, oriunde a călătorit, Macedonski a avut imboldul de a se integra destinațiilor (rămânând acolo, precum, mai târziu, în Franța), pentru a evita infamia insuportabilă a concitadinilor. Când mutarea nu i-a reușit, s-a avântat în peripluri fictive. Jinduia să aparțină tărâmurilor exotice, dar nu oricum.  Orgoliul lui nemăsurat îl orienta către un statut de vază în comunitate. La Veneția, descoperă (nu America!) viața obișnuită a oamenilor. Inspirat de cântecele locului, care-i răsună armonios în auz, va pretinde condotierului să-l conducă înspre idealul lor (al gondolierilor) cel mai înalt, reprezentat de „Signora Margarita”, care „e Doamna cea mare, cea nobilă”, conform notei din subsolul paginii:

Gondoleta mea iubită,
Taie valul furtunos,
E Signora^[1] Margarită
P-acel mal întunecos!!!

---

1. Espresiunea Signora nu se usitează numai pentru a zice Doamnă ci încă vorbind despre o damă mare E una Signora în gura unui italian va se zică e o damă mare; prin urmare în ultima strofă a Gondolierului fraza: E Signora Margarită însemnează E Doamna cea mare, cea nobilă etc. (Gondolierul)

Când ținta nu există, fiind numai o fata morgana, chinul interior se dezlănțuie. Și pentru un scop irealizabil, precum apropierea de prototipul femeii perfecte, poetul se consumă până la epuizarea de sine. Deși, anterior, își dăruia sufletul și inima, pentru proslăvirea mamei ori a patriei, fără a cunoaște vreo urmă de vlăguială, totuși, în dragoste, o resimte. Rutina îi este perturbată de apariția unei asemenea trăiri, dar speranța este resortul care-l animă, precum pe robot, ultimele impulsuri electrice ale bateriei:

„A mea privire tot rătăcește,
În depărtare mă uit mereu;
Și zi și noapte nu s-odihnește
Sufletul meu!

Este departe a mea iubită,
Și către dânsa ochiu-mi îndrept,
Căci și viața mi-este sfârșită
Din al meu piept!”

(Ea e departe)

            Numai simpla constatare a veracității (tânăra trăiește în altă parte) devine semn al dezastrului. Psihoza despărțirii anulează chiar posibilitatea reîntâlnirii accidentale; extrem de sensibilizat de către eveniment (separația), poetul se teme de orice, precum de soarta cinică – femeia să-l caute și el să nu mai trăiască:

„Căci poate mâine de va veni,
Afla-va ‘n locu-mi o piatră rece!
Nu voi a mai fi!”.

În solitudine, suvenirele, care-i ofereau o mângâiere minimală, nu se etalează decât în latura de obiecte, nicidecum evocatoare ale unor momente fericite. Când sunt contemplate, aproape ca niște icoane, nu vor transmite altceva decât nostalgii, ale lor însele, după strălucirea împrejurărilor care le-au pecetluit destinația, vitrina din camera poetului. Sinecdoca (acțiunea întoarsă dinspre om, către lucruri) creează o falsă impresie că suvenirele s-au animat și mișună fără încetare:

„Dar sunteți triste, voi suvenire,
Ce pe la ochiu-mi umblați mereu,
Căci regretați acea fericire
Sufletul meu!”   

            Deja supus unei anume forme de cinism: în așteptarea diminuării durerii, însăși viața i se scurge, pe nesimțite, din trup, poetul nu mai are decât o ultimă consolare, parte a credinței religioase, că sufletul îi va „zbura la Dumnezeu” (Desperarea), în sfera exuberantă a raiului. Totuși, înainte de a-și fi încheiat socotelile pe acest pământ (atunci când va fi să-i sune ceasul, mai devreme sau mai târziu, dar el este prudent și se exprimă despre sine, pentru a lăsa o urmă importantă a propriei personalități), ne sugerează ideea că viața are farmec și merită trăită; dintre plăcerile care l-au captivat, inserate într-un discurs liric pus în oglindă cu pastelurile senine ale lui Vasile Alecsandri, se oprește asupra celor mai simple, care încântă omul încă din preistorie:

„Să șed lângă un arbor, să cânt și să privesc!
S-ascult a filomelei cântare-armonioasă,
Ș-a celorlalte paseri concertul îngeresc!

S-aud murmurul dulce al apei cristaline,
Ce printre flori și iarbă se scurge-ncetișor;
Să văd razele lunii plăcute, ș-argentine,
Venind să se reflecte în micul râușor;”

(Prin selbea-ntunecoasă)

Laba de leu a marelui poet în devenire stăpânește spațiul celest, ni-l apropie, în mod nebănuit de mult, iar firescul faptului artistic surprinde și trebuie să fi fost insolit cititorilor vremii lui Macedonski. Nouă înșine, celor de astăzi, dominați de problematica omului de geniu, reliefată genial de Eminescu în Luceafărul, ne stă pe buze să afirmăm: Wow! Ce aproape este cerul (nici măcar nu am observat până acum), întindem mâna și-l atingem:

„Să-mi văd deasupra frunții plutind strălucitoare
A stelelor lumine, ici-colo peste cer,
Și-n juru-mi umbra nopții așa de-ncântătoare,
Ce-n lume răspândește tăcere și mister”. 

            Volumul de debut, Prima verba, deși ignorat de mulți dintre criticii și istoricii literari, este rotund, cu aplecări înspre o temă interesantă, aceea a rolului literaturii de a salva, de la completa dispariție, palpitația interioară, dar și înspre temele fundamentale, precum viața, iubirea, călătoria și moartea.   

În Excelsior, poemul cu titlu omonim volumului (1895), raportul dintre planurile celest și terestru este răsturnat. Delimitarea piere sub energia excesivă a corpurilor astrale. Casele sunt detectabile din spațiu, datorită farmecului pe care însăși luna li-l acordă. Pentru a se umple cu atâta lumină, cât nu mai poate primi, orice acoperiș trage înspre sine, ca pe un tub, magia selenară:

„Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiș de casă
    E baltă de lumină”

(Excelsior)

Mozaicul de finețuri estivale („pulberi de aur”, „flori scânteietoare”), similar celui de la curtea Penelopei, blochează orice formă de agresivitate – aceasta este impresia poetului, analizându-se pe sine – simte că stăpânește orice e viu. În tragediile antice, destinul era inexorabil, oricât de mult omul ar fi încercat să-l modifice, în conformitate cu propriile-i aspirații. Adevărat spirit romantic, Macedonski prezintă auspiciile fatumului ca pe niște coordonate facultative, influențabile de către frumusețile naturii, atât pe timp de zi, cât și noaptea. Titlul volumului (Excelsior), tradus din limba latină, înseamnă „mai sus”. Într-adevăr, poemele consfințesc tendința avântată a autorului, de a sălta, din peisajul terestru, înspre acela superior, presupus celest, diverse componente (case, păduri, ape etc.), inclusiv imanente, precum arta de a sublima germenii sorții autoritare, ca un medic genetician. Antiteza cu tragedienii greci rezultă dintr-un scop artistic, deloc magistral, acela de a sublinia cât de grozavă este noaptea de vară:       

„Sub pulberi de aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
    Și ce destin, balaur?”

Socotit superior primelor două volume (Prima verba, Poesii) prin tematici (destinul, viața, relația dintre om și univers etc.) și manieră (exuberantă, dar și profundă, totodată), Excelsior, după insinuarea supremației omului față de soartă, a controlului pe care acesta l-ar avea asupra celor hărăzite, propune, în mod surprinzător, acceptarea, ca pe un dat firesc, a preeminenței naturii terestre (în relație cu noi), atitudine formată la fața locului de către poet, cu ocazia unei călătorii în stepă („În zadar, asupritoare, omenirea-naintează, / Stepa largă e și astăzi un domen necucerit; / N-o despintecă nici pluguri, nici orașe n-o brăzdează”, Stepa). Ceea ce-i rămâne și îl mulțumește pe deplin este puterea de a ignora trecutul imediat și răvășitor, putere pe care tocmai spațiul vast al pustei i-o furnizează, ca pe un medicament. El se recuperează pe sine tânăr (pe când era capabil să înfrunte predestinările injuste), abandonând zestrea de trăiri și de slăbiciuni, adusă de vârsta maturității. Având două variante la îndemână, persistența în timpul trecut și renașterea într-un vis extrem de realizabil, precum asumarea unui rang de conducător, dispus la a se bate cu orice adversar, pentru a trăi clipa după cum îi poftește inima, poetul se îmbată de elan, mai mult decât un emir. Este acel apogeu mult dorit, de a spune clipei: „Mai rămâi!”, aidoma lui Faust, dar și potrivit pactului cu oricine i-ar facilita metamorfoza (în mândru viteaz) și l-ar însoți în misiune, precum don Quijote, orbit de stima de sine, ia în piept realitatea, cu propriile-i arme, scutul și lancea învechite, pentru a se afirma drept cavaler al dreptății, deși lupta cea mai acută ar trebui purtată cu sine însuși, pentru a nu cădea în derizoriu.

Atent la contexte și la fapte, lui Macedonski i se pare că orice amănunt sâcâitor, pe care nu-l așteaptă în existența de zi cu zi, provine de la soartă. De aceea, sunt puține ocaziile în care nu o disprețuiește. Inovator din cale-afară de modern, îmbină piatra prețioasă cu fierul, configurând cea mai strălucitoare spadă, cu al cărei sprijin își va supune destinul. Stepa devine teatru al confruntării (între poet și destin):

„Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vârtej de aur roșu, de nisip înfășurat,
Și când luna stoarce lapte peste iarba șoptitoare,
    Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.

La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbește,
Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,
Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuțește.

Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
Nici săgeata nu te-ntrece și te-avânți fără-ncetare,
Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.

Din real ieșit afară nu mai ești ca orișicare,…
Te-nzestrezi cu mâneci roșii la tunică de satin,
Chipeș, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,
    Și se uită, și se uită mizerabilul destin”.

Pe cât de populată este pusta (cu bătălii fictive, cu sine în mijlocul evenimentelor), pe atât de pustie îi pare propria realitate. Pe un fundal existențial fără umanitate, nu mai află interlocutori de treabă, decât în rândul morților:

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult”

(Cu morții) 

Ca în proza fantastică, unde anticipează secvențe cinematografice de tip horror (cearta păsărilor din curte anunță intriga filmului Păsările de Hitchcock), și în poezie, Macedonski dă tonul valorificării miturilor dintre cele mai detestate, precum acelea despre zombi, tot ca o formă de a arăta cât de lipsit de viață este propriu-i destin și cât de antipatic, mai mult decât o carcasă de oase. Se simte înclinația poetului pentru utilizarea simbolurilor (fapt pe care îl produce), datorită platformei teoretice a noului curent literar, elaborate de către Jean Moréas, în anul 1886. Decorul este potrivit invaziei sinistre. Rolul corbului (din poezia Corbul de E. A. Poe) este preluat de liliac, ambele păsări fiind simboluri din sfera extincției: primul prevestește, al doilea, hrănindu-se cu sânge, seacă de viață prada:   

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult.

Din gropi ei vin și mă-nconjoară,
Ei vin,
Când liliacu-n noapte zboară,
Când dealu-n umbră se-nfășoară
Deplin”