In the cellar of the countryside house,
a drunkard wanted to die there,
because he felt so at home,
lying next to the wine barrel
(as grandma tells the story).

The cellar is neatly arranged:
at the bottom,
there are large shelves; demijohns
on the first level; pots and jars
on the second level. Tomato sauce bottles
and brandy on the top shelf,
alongside slender bottles from other eras.

On the left side of the staircase,
the pumpkins doze,
their circumference swallowing
the belly of a camel.

The last time
I visited the cellar,
I spotted an agriculture manual.
I cut out the pictures of trees
and would have set them up on the street,
in place of advertisements.

În beciul casei de la țară, 
a vrut să moară, 
fiindcă atât de bine se simțea acolo,
un bețiv, întins lângă butoiul de vin
(povestește bunica).

Beciul e dichisit bine: 
în partea de jos, 
sunt rafturi mari; damigene, 
la primul etaj; oale și borcane, 
la etajul al doilea. Sticle de bulion 
și de țuică, la ultimul, 
dar și sticle mai țuguiate, din alte epoci.

Pe partea stângă a scării, 
dormitează dovlecii, 
a căror circumferință înghite o burtă de cămilă.

Ultima oară, 
când am fost în beci, 
am zărit un manual de agricultură. 
Am decupat pozele cu pomi 
și le-aș fi instalat în stradă, 
în locul reclamelor.  

I approach the castle with my mind
and await the appearance of the princess in the balcony of love,
raised in melancholy, like the sea, in the path of carriages.
I hope for the resolution of the sentimental dilemma,
once and for all...

I search,
in the thicket of the heart,
for young plants with the chance to dive into the light of goodness.
I recognize them by the saw-like shape of their leaves,
so that,
transcending the concrete,
they may cut evil at its root.
I will pay attention to the sawdust,
to ensure it does not settle in the silver sparkle of things,
which I would later have to discard
and cast into the vast realm of nothingness,
due to the rot that yellows them,
inscribed in their molecules like on a blackboard,
which cracks like an old woman's curses among people,
on the street...

The memory of something once written can recreate it
or revive it.
Is it the same with things crumbled by time?

If the notion of nothingness had not invaded spaces,
like clouds do the clear weather,
infinity would have reigned imperially
in the hearts of matter; we would all have become temples,
our molecules sublimated beneath the skin
into diaphanous forms of gods.
We would shed our epidermis
at the bronze signal of the leaves,
which,
falling into our soul,
touch one another,
like postmen handing over correspondence,
only to have it returned to the sender
through another letter,
by the recipient trusting in fulfillment
and the workshop purposes spanning across the ages.

At the edge of life,
workshops have been set up to craft matter
for souls striving toward the higher layers
of the universe,
where the misty soles of angels can be seen.
Being closer to the testimonies of faith,
we will be freed from clay.
Memory will be possible,
able at any time to summon the body back to the kingdom of stars,
through the voice of faith in God.
Feet,
from a compass,
through which sin was remembered,
will become whatever our imagination desires,
wings or song.

A desire, any desire,
like that of swinging in the cradle of the stars,
will be a reason for joy.

Faith transfigures chaff into light,
we will be composed of angels dwelling in our bodies,
as if in counsel...

Mă apropii cu mintea de castel 
și aștept răsărirea prințesei în balconul de dragoste, ridicat în melancolie, ca marea, în calea trăsurilor.
Sper în lămurirea problemei sentimentale, 
pentru totdeauna...

Caut, 
în desișul din inimă, 
plantele tinere cu șansa de a plonja în lumina binelui, 
le recunosc după forma de ferestrău a frunzelor, 
astfel încât, 
în depășirea concretului, 
să poată tăia răul de la rădăcină.
Voi fi atent la rumeguș, 
să nu se instaleze în sclipirea de argint a lucrurilor, 
de care, pe urmă, voi fi obligat să scap 
și să le arunc în perimetrul vast al nimicului, 
din cauza putregaiului care le cănește, 
care li se va fi înscris în molecule ca pe tablă, 
care plesnește ca o babă în blesteme între oameni, 
pe stradă...

Memoria a ceva odată scris îl poate crea din nou 
sau revigora. 
Așa va fi fiind și cu lucrurile năruite de timp?

Dacă noțiunea de neant nu ar fi cotropit spațiile, 
precum norii, vremea bună, 
infinitatea ar fi tronat imperial 
în inimi de materii; deveneam cu toții temple, 
moleculele ni s-ar fi sublimat, sub piele, 
în forme diafane de zei. 
Vom fi scăpat de epidermă 
la semnalul de bronz al frunzelor, 
care, 
în picaj în sufletul nostru, 
se ating una pe alta, 
ca niște postași înmânându-și corespondența, 
spre a fi reclamată la expeditor, 
tot prin scrisoare, 
de către destinatarul încrezător în împliniri 
și rosturile de atelier de pe cuprinsul vârstelor.

La marginea vieții, 
s-au instalat ateliere în care se fabrică materie 
pentru sufletele tinzând spre straturile de mai sus 
ale universului, 
acolo unde se văd tălpile de abur ale îngerilor. 
Fiind mai aproape de mărturiile credinței, 
vom fi scutiți de lut.
Va fi posibilă amintirea, 
care poate oricând rechema trupul în împărăția stelelor, 
prin glasul credinței în Dumnezeu.
Picioarele, 
dintr-un compas, 
prin care se rememora păcatul, 
vor deveni ceea ce imaginația noastră va vrea, 
aripi sau cântec.

O dorință, oricare, 
precum aceea de a ne da în leagănul stelelor, 
va fi motiv al bucuriei.

Credința transfigurează pleava în lumină, 
vom fi compuși din îngeri stând în trupurile noastre, 
ca la sfat...

The melon field is bordered by a curtain of acacia trees.
In the shade,
a hut is built.
Around it,
a trench is dug,
to prevent water from flooding inside
when it rains.

In front of the hut,
among the chicken and turkey chicks,
a pot is placed
on a spit,
in which, every day,
at noon,
tomato soup is cooked.
A few logs serve as chairs.

In the branches,
wooden spoons,
pots, mugs, towels, and so on
are hung.

Before breaking the stem,
the watermelon is tapped with a finger
and listened to carefully.
A deep sound,
like a murmur,
is the code for a ripe melon.

Bostănăria este mărginită de o perdea de salcâmi.
La umbră, 
este construit bordeiul. 
În jurul lui, 
este săpat un șanț, 
pentru ca apa să nu izbucnească în interior,
când plouă.

În fața bordeiului, 
printre puii de găină și de curcă, 
este plasată, 
pe un proțap, 
oala în care se fierbe, 
în fiecare zi, 
la prânz, 
ciorbă de roșii. 
Câțiva butuci țin loc de scaune.

În crengi, 
sunt agățate linguri de lemn, 
oale, căni, prosoape etc.

Până să rupi vrejul, 
lubenița se ciocănește cu degetul 
și se ascultă cu atenție.
Un sunet amplu, 
ca o mormăială, 
este codul pentru un pepene copt.

Cea mai firească și rodnică metodă de întemeiere a unei istorii literare rezidă în inițierea cercetării pornind de la creațiile cele mai apropiate, reprezentative pentru scriitorii autohtoni. Adrian Lesenciuc demonstrează o înțelegere profundă a acestei paradigme și se angajează într-un proiect de anvergură, concretizat într-o lucrare intitulată Critica de direcție, a cărei structură trimite la arhitectura monumentală a Divinei Comedii a lui Dante Alighieri. În volumul Inelul. Mărimi scalare, autorul se apleacă, în prima secțiune, asupra poeziei, realizând o recuperare semnificativă, pentru literatura brașoveană, a unei așa-zise „generații pierdute”. Conceptul de „generație pierdută” poate fi justificat prin analiza specificității genurilor literare abordate de aceasta.

Adrian Lesenciuc adoptă o metodologie integratoare, care  urmărește să descifreze interdependențele dintre viața și creația autorilor examinați. Această perspectivă hermeneutică, menită să deconstruiască separația artificială dintre creator și operă, reconstituie contextul de geneză al textelor.

Adrian Lesenciuc deschide demersul său de restaurare a memoriei literare cu figura lui Radu Teculescu, un poet a cărui operă, insuficient cunoscută, este așezată sub semnul unei rafinate introspecții simboliste. În această ordine de idei, autorul notează: „Așadar, Radu Teculescu a propus, în culorile unui simbolism întârziat, sub influența livrescă a unor E. A. Poe, Ch. Baudelaire sau P. Verlaine, o poezie a căutărilor în călătoria spre țărmuri nedescoperite”. Este semnificativ faptul că ultimul poem al lui Teculescu, Drum, sintetizează această căutare perpetuă, devenind metafora ultimă a itinerariului său artistic și existențial.

În contextul liricii brașovene, Adrian Lesenciuc identifică o serie de direcții definitorii, prin care se conturează pluralitatea și dinamica acestei geografii literare. Pastelul, redus la statutul de simplă convenție estetică, îl are drept exponent pe Nicolae Stoie. Vizionarismul, o dimensiune profund introspectivă, este marcat de creațiile lui Claudiu Mitan. Ioana Ieronim, prin explorările sale poetice, trasează un drum spre regăsirea ordinii cosmice, în contrast cu postmodernismul lucid și reflexiv al lui Octavian Soviany. Pe de altă parte, ludicul devine un teren de experimentare pentru Daniel Pișcu, completând spectrul diversității poetice. Aceste direcții legitimează complexitatea unei tradiții poetice în continuă metamorfoză. Ionel Simota, considerat de Adrian Lesenciuc „poet atipic literaturii de astăzi”, articulează o estetică a tensiunii dintre sine și lume. Gesticulația amplă, caracteristică unui stil baroc, este contrabalansată de o introspecție profundă, prin care expresia robustă este transmutată într-un registru de reverberații interioare. Această dialectică a exteriorului și interiorului culminează într-o reconfigurare conceptuală: ceea ce este afirmat cu o energie aproape teatrală se reîntoarce spre sine, în tăcerea unor clarificări meditative, ca într-un proces de alchimie spirituală. Ionel Simota reușește să dezvăluie esențele conceptelor și ale sentimentelor fundamentale, într-o viziune care surprinde antagonismul între concret și absolut, între material și transcendent.

Și în proză sau teatru, genuri literare explorate cu aceeași profunzime ca poezia, în partea a doua a lucrării, se remarcă o dezvoltare a temelor și motivelor înrădăcinate în aceleași preocupări existențiale și metafizice. Personajele și narațiunile sunt construite pentru a da glas unei dialectici similare celei din lirică.

Romanul Spirala (Editura Eikon, București, 2024) de Geo Constantinescu impresionează, de la primele pagini, prin claritatea și fluența discursului narativ. Sub bagheta unui stil precis și bine articulat, autorul reușește să capteze atenția cititorului față de traiectoria protagonistului, Bebe Bleoancă.

Geo Constantinescu ne oferă profilul unui erou profund uman, a cărui evoluție, marcată de frângeri interioare, decizii tensionate și confruntări cu un sistem social adesea implacabil, este prezentată cu acuitate psihologică.

Dragostea dintre Bebe Bleoangă și tânăra Cati se dezvoltă sub semnul unei armonii inefabile, o împletire paradoxală între jocul inocent și pasiunea abisală, reminiscență a visării eminesciene din Floare albastră. Spațiul (preferat de către cei doi pentru plimbare), recognoscibil pentru lectori: Parcul Nicolae Romanescu, Grădina Botanică din Craiova, este ocrotitor, ca în lirica de tip romantic: „Zâmbetul ei, veselia, gânguritul voios și frumusețea îmi dădeau aripi, simțeam nevoia să redevin acel ales dintre colegi, ce-i atrăsese mai demult atenția, s-o protejez, s-o iau cu mine în noua lume a dăruirii sufletești și a iubirii”. Ceea ce surprinde este profunzimea relației, care transcende convențiile sociale și diferențele dintre cei doi. Discrepanțele de educație și de formare intelectuală par să se topească sub forța unei iubiri care caută absolutul. Această iubire devine o punte între lumi aparent incompatibile, o modalitate prin care sufletul își revendică dreptul la unitate și armonie. Pasiunea, în puritatea și tumultul ei, reușește să niveleze decalajele, cimentând o comuniune profundă și durabilă. Astfel, relația devine nu doar o poveste de dragoste, ci și o meditație asupra puterii sentimentului de a dizolva granițele sociale, o reverie generată de triumful inimii asupra constrângerilor lumii exterioare. Din păcate, aceasta este numai viziunea lui Bebe, neîmpărtășită de către Cati, pentru că nădejdea visurilor comune, care ar trebui marcată prin căsătorie, este așa de facil de spulberat, încât nu este nevoie decât de o interogație accidentală, din partea tinerei: „Dar pe mine nu mă întrebi dacă vreau să mă mărit cu un student întârziat, cu capul plin de poezie și visuri deșarte de mărire? Atunci (recunoaște Bebe) am tăcut. S-a prăbușit în mine totul. Tot ceea ce clădisem împreună în anii grei ce s-au scurs și i-am îmblânzit atât de plini de noi, de iubirea și de sentimentele noastre s-au risipit cu aceste cuvinte”.

O cauză a eșecului în dragoste este cinismul fetei, dar atitudinea nu transpare decât tardiv, în discuția despre noua ei țintă, șeful de la secția de chirurgie. Dacă în relația cu Bebe, personajul martor al narațiunii, ea pare să acorde o importanță convențională diferenței minime de vârstă dintre ei, această evaluare nu mai are relevanță atunci când privește spre viitorul ei soț. Medicul, un bărbat ajuns la 45 de ani, dublul vârstei tinerei Cati, devine obiectul unei alegeri care, pentru Bebe, este greu de înțeles. Dorința de a parveni și oboseala acumulată în urma eforturilor zadarnice de a promova examenul la Facultatea de Medicină se conturează ca motive probabile pentru care juvenila asistentă medicală, Cati, acceptă cererea în căsătorie, formulată de chirurg. Privită în acest context, preferința reflectă mai degrabă o capitulare în fața circumstanțelor decât un act izvorât dintr-o autentică afecțiune sau convingere personală, dar faptul nu are niciun fel de importanță pentru Cati, devreme ce nici nu-l ia în seamă – tot pentru Bebe este semnificativ, ca variantă de consolare.

Puterea lui Bebe de a înfrunta mai-marii partidului pe temeiuri ideologice se naște dintr-o conștiință lucidă și dintr-o interpretare personală, aproape iconoclastă, a comunismului. El nu percepe lozinca „Proletari din toate țările, uniți-vă!” ca pe un îndemn universalist, ci drept formă de imperialism. Această idee, articulată cu franchețe, chiar în biroul lui Rădoi, secretarul de partid, dezvăluie curajul lui Bebe, muncitor la fabrica de avioane, care refuză să accepte dogmele fără o cercetare proprie. Pentru el, exportul doctrinei comuniste de către sovietici nu reprezintă altceva decât un mijloc de a transforma statele participante în sateliți vasali. Acest punct de vedere, formulat direct și fără menajamente, completează portretul etic al lui Bebe, un individ capabil să pătrundă dincolo de retorica oficială și să dezvăluie mecanismele subtile ale dominației și ale inventării unei noi ordini sociale.

Prin personajul lui Bebe Bleoancă, autorul explorează această idee, dacă dragostea este un plan separat de celelalte dimensiuni ale vieții, aducând în prim-plan tensiunea dintre idealul iubirii și limitele realităților sociale. Spirala este o narațiune despre un destin individual și, totodată, o meditație asupra mecanismelor sociale și asupra modului în care acestea modelează, uneori inexorabil, viața indivizilor. Prin Bebe Bleoancă, autorul ridică întrebări despre identitate, reziliență și sensul luptei într-o societate aflată în permanentă schimbare. Volumul provoacă și captivează, într-o manieră care lasă cititorului spațiu pentru reflecție și o continuă reinterpretare a poveștii.

Volumul reușește să impresioneze nu doar prin poveste, ci și prin finețea construcției literare, în care claritatea și fluența devin instrumente de explorare a unei lumi ce reflectă subtil dilemele contemporane. De aceea, Spirala este o lectură care provoacă și atrage, într-o manieră care lasă cititorului spațiu pentru o continuă reinterpretare a poveștii.

In Cleanov,
the evening is brought by stars on a platter,
to every household; the workday
had to end in peace and reverie.

Outside, sleighs sparkle as they glide,
fish thrash in the ponds.
In old houses,
bread is being broken.

Now,
on the streets,
I compare the setting of evening in the city
to that in the village; they share a common point—
the fire in the heart,
and also in the hearths...

În Cleanov, 
seara este adusă de stele pe un platou, 
la casa fiecărui gospodar; ziua de muncă 
trebuia să se sfârșească în pace și visare.

Afară, săniile scânteiază în lunecări,
peștii se zbat în heleșteie. 
În case vechi, 
se frâng franzele.

Acum, 
pe străzi, 
compar lăsarea serii în oraș 
cu aceea de la sat; au un punct comun - 
focul din inimă, 
dar și din șemineuri...