Soarele sapă în vinul din pahare cu lopeți de aur. Tot ce rămâne din munca lui de cârtiță se preschimbă într-un abur fin, care plutește pe la nările bărbaților adunați la masă, veniți să-și pomenească prietenul plecat, de câțiva ani, în lumea de apoi.
Unii spun că l-au văzut când a intrat pe poarta de stele - avea haina curată, fața liniștită și heruvimii cu barba până-n piept l-au poftit să se așeze în iarbă, pe un scaun de stambă.
S-a mirat — el, bărbat colosal, lat în umeri, înalt cât să atingă stelele. Încă de aici, din viața pământeană, putea muta Carul Mare în ce zodie voia.
Acolo, în paradis, i s-a oferit un scaun atât de fragil. Dar era destul — pentru sufletul lui, ca pentru al oricărui om din locul acela.
Fiecăruia dintre meseni i s-a desfăcut limba. Se vorbește despre solarii, despre peștele de apă dulce, încărcat de metale grele, după cum enunță preotul de lângă mine...
ce legătură o mai fi între pământ și lumea de apoi, acum?
la casa celui răposat se robotește pentru pomenire.
pe foc, oala afumată dă în clocot. norii de sub avion nu sunt atât de denși pe cât e gura aceasta de abur – care a adunat toate duhurile satului la un loc.
o bătrână cu batic pe cap întoarce peștii, când pe o parte, când pe alta, în tigaie.
masa se pune pe la ora unsprezece. se așteaptă preotul.
până atunci, mă duc sub gutuiul din grădină — îl regăsesc zdrențuit, ca un soldat uitat în post de comandant.
mă așez pe o cutie de inox și mă bucur de soarele cald.
liniștea care se ridică din vegetal e un monument suspendat în aerul tomnatic.
repausul mă ține alături de sfinții din calendar, pe care îi aud vorbind în clișee religioase.
altceva ei nu știu să se fi schimbat în cer, lângă Dumnezeu, pentru a trece dincolo de ticurile verbale.
Ce legătură o mai fi între pământ și lumea de apoi, acum?
La casa celui răposat, se robotește pentru pomenire.
Pe foc, oala afumată dă în clocot. Norii de sub avion nu sunt atât de denși, pe cât este gura aceasta de abur - precum toate duhurile satului adunate un loc.
O bătrână cu batic pe cap întoarce peștii când pe o parte, când pe alta, în tigaie.
Masa se pune pe la ora unsprezece. Se așteaptă preotul... Până atunci, mă duc sub gutuiul din grădină — îl regăsesc zdrențuit, ca un soldat uitat în post de comandant.
Mă așez pe o cutie de inox și mă bucur de soarele cald.
Liniștea, care se ridică din vegetal, e un monument suspendat în aerul tomnatic. Repausul mă ține la un loc cu sfinții din calendar, pe care îi aud vorbind în ticuri religioase. Altceva ei nu știu să se fi schimbat în cer, lângă Dumnezeu.
La planta del otoño presiona las copas de los árboles y asusta a los pájaros dormidos entre las ramas. Hubieras visto a los dos enamorados alzarse del banco, más convencidos que la paloma de nuestra casa, al oír el bramido otoñal que cercaba la naturaleza desde todos los rincones de donde podía surgir.
Los coches roncaban, como cuerpos debilitados en las articulaciones. De las cercas solo se aferraban los gatos, para quedarse allí, en las enormes cantidades de aire que se desplomaban desde un avión puesto en marcha por la mano misma de un niño — maestro en origami.
Estaba tan cansado que tomé dos hojas y me las puse sobre los párpados — para cerrar, de modo concreto, la visión del horizonte amarillo.
Talpa toamnei apasă peste coroanele pomilor și sperie păsările adormite în crengi. Să-i fi văzut pe cei doi îndrăgostiți zburând de pe bancă, mai convinși decât porumbelul de la casa noastră, la auzul vuietului autumnal care împresura natura din toate colțurile de unde putea să apară.
Mașinile huruiau, slăbite din încheieturi. De garduri se agățau doar pisicile, să stea ele acolo, în cantitățile enorme ale aerului care se prăbușea dintr-un avion pus pe unde chiar de mâna unui copil — meșter în origami.
Eram atât de obosit, încât am luat două frunze și mi le-am pus pe pleoape — să închid, în mod concret, viziunea despre orizontul galben.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
