-Mulțumesc pentru telefon! îi spun lui Cristian, la finalul convorbirii noastre.

-Nu ți-l dau, pentru că am nevoie de el! îmi răspunde serios, fără să râdă, parcă să-și dea seama dacă m-am prins de glumă…

În discuțiile pe care le avem (pe WhatsApp), îmi mai exprim, câteodată surprinderea pentru inițiativele pe care Cristian le are în diverse contexte. El nu pierde niciodată ocazia să-mi replice: „Tinere, nu știi că stai de vorbă cu Cristi? Îi fuge mintea mai repede decât curentul electric prin fir”.

Îl sun pe Cristian la Roma și-l întreb ce mai zic fotbaliștii lui Cluj, la microfon.
— Că au avut ocazie să intre în meci, dar nu mai intrară. Rămaseră tot la ușă. Unul a bătut la ușă, dar n-a răspuns nimeni. Altul a încercat să sune antrenorul, dar avea telefonul pe silențios. Ceilalți așteaptă în fața vestiarului și speră să iasă cineva să-i bage în joc…

Ieri, Cristian a trăit „ultima mea zi a vârstei de 56 de ani” (mi-a spus, deodată, la telefon, în timp ce discutam despre impertinența fotbaliștilor de la U Cluj și cărora ai noștri, aseară, le-au scos fotbalul din cap).

Pietricele jos, cât sâmburii de cireșe.
Doi pumni de pietre, ca să acopăr fundul vasului.
Vas și castron de așezat sub.
Șapte-opt găuri, cât grosimea unui creion.
Cui. Piroi.
Pământ amestecat peste pietre.
Scos lamâițul din vas fără să umblu la rădăcină sau la pământul agățat de firele rădăcinii.
Vasul în care-l mut să fie mare, de trei-patru găleți, patru – cinci găleți, cum e cazanul de țuică.
Acestea sunt recomandările lui Cristi, pentru a muta un pui de lămâi într-un vas al viitorului. Când îi trimit fotografia cu vasul cumpărat de mine, mic față de viziunea lui, e dezamăgit. Privește imaginea lung și îmi spune: „Ce îmi arăți tu e o jucărie din setul de bucătărie al unei fetițe de grădiniță”.

Am pus niște cartofi în ghiveci. Au răsărit. De dimineață, îmi făceau cu mâna: „Bună, Cristi! Uite ce frumoși suntem!”.
„Bine, vă văd. Stați acolo și să vă faceți mari. Dar fără revolte, că altfel ajungeți piure”.

Alți scriitori își propun să studieze anumite medii. G. M. Zamfirescu, în Foc la hanul cu tei, conturează o frescă a comunității evreiești, unde tradiția și modernitatea se confruntă, iar individul pendulează între atașamentul față de valorile strămoșești și tentațiile altui mod de viață. Romanul său nu se mărginește la document, ci urmărește să surprindă pulsația interioară a acestui univers, conflictele latente, dramatismul existenței cotidiene și complexitatea psihologică a personajelor, marcate de o neliniște profundă și de o căutare necontenită a identității.

Constantin Stere inovează tematic prin În preajma revoluției, un roman-fluviu cu format memorialistic, impregnat de influențe slave, unde experiența individuală se împletește cu frământările unei epoci în prefacere.

În timp ce unii romancieri sunt extravertiți, preocupați de spectacolul social și de experiențele proprii, alții își îndreaptă atenția către universul interior. Gib Mihăescu explorează jocul tulbure al reprezentărilor subconștiente și își construiește romanele în jurul unei intrigi pasionale,  dominate de obsesie și fatalitate, unde erosul coexistă cu un sentiment difuz al damnării.

Romanul atinge dimensiuni monumentale prin opera lui Liviu Rebreanu („Ion”, „Pădurea spânzuraților”, „Răscoala”), în care se afirmă o viziune de o severitate implacabilă. Rebreanu sondează adâncurile firii omenești cu o luciditate necruțătoare, surprinzând destinul individual în conflict cu fatalitatea socială.

Scriitorii de după Liviu Rebreanu își îndreaptă atenția către viața cotidiană, surprinsă în multiplele ei nuanțe și ritmuri. Cezar Petrescu, în romane precum Târgul unde se moare și Capitala care ucide, adoptă o formulă narativă de inspirație gazetărească, marcată de vivacitate și un realism alert. Această facilitate jurnalistică, deși conferă operelor sale o dinamică proprie, rămâne totuși o limitare structurală, împiedicând adesea cristalizarea unei creații de o soliditate artistică autentică.

Émile Zola, prin „Pământul” și „Germinal”, fixează reperele fundamentale ale romanului psihologic, dând expresie zbuciumului lăuntric al personajelor sale și înscriind drama existențială în vastul tablou al determinismului naturalist.

Alți scriitori își propun să studieze anumite medii. G. M. Zamfirescu, în Foc la hanul cu tei, conturează o frescă a comunității evreiești, unde tradiția și modernitatea se confruntă, iar individul oscilează între atașamentul față de valorile strămoșești și tentațiile unui alt mod de viață. Romanul său nu se limitează la o simplă reprezentare documentară, ci urmărește să surprindă pulsația interioară a acestui univers, conflictele latente, dramatismul existenței cotidiene și complexitatea psihologică a personajelor, marcate de o neliniște profundă și de o căutare necontenită a identității., precum G. M. Zamfirescu, în Foc la hanul cu tei, o frescă a comunității evreiești, surprinsă în întreaga ei complexitate socială și psihologică. Alți scriitori își stabilesc drept obiectiv investigarea unor medii specifice, căutând să le redea nu doar în aspectele lor exterioare, ci și în adâncimile lor sufletești.

Constantin Stere inovează tematic prin În preajma revoluției, un roman-fluviu cu format memorialistic, impregnat de influențe slave, unde experiența individuală se împletește cu frământările unei epoci în prefacere.

În timp ce unii romancieri sunt extravertiți, preocupați de spectacolul social și de experiențele proprii, alții își îndreaptă atenția către universul interior. Gib Mihăescu explorează jocul tulbure al reprezentărilor subconștiente și își construiește romanele în jurul unei intrigi pasionale,  dominate de obsesie și fatalitate, unde erosul coexistă cu un sentiment difuz al damnării.

Hortensia Papadat-Bengescu, prin ciclul Halippa – Concert din muzică de Bach –, impune o proză analitică, în arie franceză, ilustrată de Marcel Proust. Lumea ei ficțională se organizează într-o arhitectură subtilă, unde viața interioară se desfășoară într-un joc al nuanțelor, surprins cu o precizie microscopică. Privirea scriitoarei pătrunde în straturile cele mai ascunse ale conștiinței, dezvăluind fisurile și obsesiile care sfârșesc prin a tulbura iremediabil fondul psihic. Analiza ei, rece și meticuloasă, nu ocolește zonele obscure ale psihicului, acolo unde monstruosul devine expresia unei fatalități interioare.

Tot în sfera prozei de observație psihologică se înscrie și Garabet Ibrăileanu, care, în Adela, urmărește cu o rigoare analitică autenticitatea trăirii și sinceritatea confesiunii. Romanul său devine un exercițiu de cunoaștere, unde introspecția capătă valoare de principiu estetic. Refuzând orice ornament excesiv, Ibrăileanu adoptă un stil anticalofil, epurat de artificii, subordonat unei subiectivări lucide a discursului narativ. În acest univers literar, sentimentul se consumă în rețele fine de reflecție și ezitare, într-o pendulare continuă între dorință și inhibiție, între impulsul afectiv și bariera impusă de conștiința analitică.

Camil Petrescu inaugurează seria romanelor-eseu, definite prin frământarea intelectualului modern, (prin Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust). Aceeași preocupare pentru autenticitate, ridicată la rang de principiu estetic și existențial, se afirmă și în reflecțiile sale teoretice. În Noua structură și opera lui Marcel Proust, el fundamentează acest concept pe baze filosofice, într-o apropiere de proustianism, dar cu o accentuare a relației dintre conștiință și experiență, dintre subiectivitate și adevăr absolut.

Un spirit înrudit în proză cu Camil Petrescu este Mircea Eliade. Huliganii, Șantier, Întoarcerea din rai sunt romane organizate sub semnul unei frenezii a ideilor, unde experiența existențială se împletește cu meditația filosofică. Personajele nu trăiesc doar evenimente, ci le problematizează, caută sensuri, confruntă realitatea cu proiecțiile lor interioare. În această arhitectură epică, romanul nu mai este doar o poveste, ci un laborator al conștiinței, un spațiu de interogație și redefinire a sinelui.

Alte direcții de înnoire apar la Anton Holban (și el un hipersensibil proustian), a cărui proză confesivă explorează, printr-o introspecție profundă, tema geloziei în romanul Ioana. În *Ioana*, Anton Holban cristalizează un opus literar marcat de o **sensibilitate proustiană transfigurată în registru ontologic**, unde proza confesivă devine o **fenomenologie a interiorității**. Scriitorul, prin **autoficțiunea sa lacerantă**, nu se limitează la explorarea geloziei ca simplu afect, ci o ridică la rangul unei **metafizici a relaționalității umane**, dezvăluind mecanisme subconștiente în care Eul se fragmentizează în fața oglinzii celuilalt. 

Astăzi, mai plângeau două borcane de miere după mine, în magazin:

-Ia-ne cu tine, Cristi, nu ne lăsa!
-Ho, nu mai plângeți, că vă iau! Uite ce vesele sunt acum! Vor la căldurică. Imediat: pe pâinică, la căldurică!

Aseară, l-am întrezărit în tribună pe Șucu, președintele echipei de fotbal Genoa.
— Are o mină preocupată, îi spun lui Cristian. Nu e vesel ca la Rapid, unde pare că asistă la un spectacol de pionieri – steaguri, defilare, cântece și cravate fluturând prin tribună.
— Îți dai seama, îmi răspunde Cristian. Doar drumul cu avionul îl costă peste 55.000 de euro. Numai taxa aeriană cât îl ustură! Că fiecare stat e stăpân pe spațiul lui aerian, până la stele. Și pe stele ar fi, dar pământul se învârte și nu mai sunt aceleași pe cer…