01.XI.2020: Despre Urmuz și alții…

Personajele literaturii absurde

Am început studiul la Urmuz din curiozitate. Mulți îl consideră cel mai mare scriitor român.

Am început lucrarea cu Algazy&Grummer. Singura imagine care mi-a rămas, imagine generică pentru semnificația textului, este a unui om cu plisc din lemn care stă la tejghea. De câte ori intră vreun client în prăvălie, Algazy, personajul configurat mai sus, plescăie mecanic, dar fără dinamică motrică. Grummer îl suplinește, dintr-o parte a prăvăliei, mai mult îl contemplă.

Am trimis unei reviste literare fabula Cronicari – am interpretat-o cu accent pe numele sonore aduse în discuție de către autor: Galileu, Aristotel ș.a. Atmosfera pe care mi-au inspirat-o versurile a fost de tip medieval, cu boieri pământeni, molcomiți la Istanbul în tratațiile cu zahar și cafea.

A doua operă antologată este Alice în Țara Minunilor de Lewis Caroll. Contorsionările lui Alice inaugurează categoria de supereroi din cinematografia mondială. Nu am decât următoarea viziune: interior grandios de castel în care o fetiță, îmbrăcată în rochie mov, asistă mirată la metamorfozele extravagante ale propriului corp, în timp ce un iepure alb raționează similar unui înțelept.


Teatrul de salon scris de Eugen Ionescu descinde din atmosfera burgheză de sfârșit de secol al XIX-lea a pieselor lui I. L. Caragiale. Subiectele protagoniștilor sunt urbane, pe teme culinare și de dragoste nespusă, dar bănuită.

Nu aș putea trăi în lumea lui M. Frisch, ai cărui eroi își poartă sâmbetele unul altuia cu viclenie și care, în numele nu știu cărei idei, sunt în stare să experimenteze în mod radical, fără a ține seama de siguranța semenilor. Explorarea tărâmurilor lumii de apoi, din perspectiva meseriilor deținute pe pământ de către protagoniști, conferă un aspect de epopee dramelor semnate de autorul german.

Așteptându-l pe Godot transmite un sentiment irepresibil de melancolie. Cei doi vagabonzi (în sensul propriu al cuvântului) nu au decât o singură soluție de a se salva de la ororile propriilor destine, anume să se angajeze, fie numai prin dialog, în existența acelora care le tranzitează orizontul și le acordă puțină atenție.


Romanul F este ca un aparat de cinematograf care proiectează pe ecran un film compus numai din scene absurde. De asemenea, personajele au o rutină definitorie prin care pot marca lectorul cărții. E de remarcat viziunea futuristă a lui D. R. Popescu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *