11 noiembrie, 2020: Dostoievski

Dostoievski – 1872

Am citit Crimă și pedeapsă de Dostoievski în clasa a IX-a. Un băiat mai mare decât mine (al cărui frate era de vârsta mea) intenționa să vândă niște cărți la mâna a doua. Atunci, pentru prima dată, am auzit această expresie, mirându-mă de faptul că există unii în lume care își pot înstrăina cărțile. Cu 16 lei, am cumpărat o lucrare despre spionaj, o istorie a acestei activități în trei volume, pe care, în timp, mi-am tot aruncat ochii, ceva despre niște aventuri în junglă și, evident, celebrul roman al lui Dostoievski. Respectivul băiat a încercat mult să mă convingă să i le iau, pentru că eu am fobia virușilor și câteva dintre volume chiar îmi păreau purtătoare de boli – nu m-am atins de volume vreo câteva săptămâni, până am socotit eu că eventualii microbi au murit. Lăsasem pachetul pe hol.

Crimă și pedeapsă conținea un cosmos al zbuciumului interior care m-a ajutat să traversez perioada aceea de iarnă. Empatia cu protagonistul Raskolnikov (care era student și eram surprins să observ cât de detașat era de propriu-i statut, pe când eu mă consumam nervos în marginea orelor de liceu, să ies totdeauna bine) a fost suportul meu, sania mea pe zăpada care acoperise orașul. Același coleg (vânzător al cărților) povestea cu vervă o secvență matinală – atât de mult ninsese peste noapte, încât tatăl lui nu mai știa pe unde-și parcase Dacia (era în anul 1984).

Legat de carte, am rămas cu imaginea unui tren (călătoria lui Raskolnikov în Siberia), cu atmosfera călduță la care protagonistul a renunțat într-un gest pe care nici astăzi nu-l înțeleg și, mai ales, cu fiorul de dragoste din substratul rândurilor, pe care îl poți atribui fie Soniei, fie studentului care s-a ratat.

La fel ca Proust, textele semnate de Dostoievski mi-au inspirat mai multe poeme, prin vederea ca prin binoclu asupra sinelui.

P.S.

Despre cel care mi-a vândut cărțile, am aflat că a murit, de la un prieten al lui: la un meci de fotbal, spectator la stadion, i s-a făcu rău. Îmi pare rău că nu-mi mai aduc aminte numele: era un băiat de treabă, volubil, destul de vesel, brunet, îmbrăcat regulamentar în uniformă (totdeauna purta șapca de școală). Juca baschet, mereu era în compania celui care mi-a furnizat amănuntul (acum vreo zece ani).

În orice caz, este destul de nedrept să rămână un lucru atât de mic precum cartea (lăsând la o parte conținutul, care este altceva, hrană spirituală!) și să dispară pentru eternitate omul care l-a manevrat.