16 noiembrie, 2020

Cireșul

Am făcut potecă ieri, între casă și piersic… Am vrut să mă bucur de razele soarelui. Am amânat până am uitat să culeg ultimele smochine. Pomii au un colorit deosebit. Îmi vine în minte un tablou al maestrului Buz, cu niște plopi de un galben aparte, plopi înșirați la marginea unui drum. Regret că nu am achiziționat lucrarea.

Pentru ziua de astăzi, 16 noiembrie, am postat la revistă un articol despre Andrei Mureșanu.

Îmi propusesem să citesc toată literatura română. Mergeam la sala de lectură a liceului, citind până la ora închiderii, spre marea disperare a celor două bibliotecare.

Am început cu Letopisețele, scrise în limbă greoaie, din care numai câteva pasaje mi-au atras atenția: de frig, niște recruți au dormit în burta cailor, procedeu la care au recurs, în Rusia, pe timpul retragerii, și ostașii lui Napoleon. M-am tot întrebat cum se poate întâmpla un lucru atât de absurd…

Mi-am lămurit secvența, incredibilă de altfel, vizionând filmul The Revenant (2015). Deseori, iarna, pentru a dormi bine și a-mi asigura o senzație suplimentară de căldură, mă gândesc la această secvență (probabil, cu efect terapeutic pentru insomniaci).

Din cronici, am reținut vreo două-trei imagini: când Ștefan cel Mare stabilește locul mănăstirii, slobozind săgeata din arc (Legendele culese de I. Neculce), opinia lui Miron Costin exprimată către solia turcească: „Suntem noi, moldovenii, bucuroși să se întindă împărăția peste tot, dar peste țara noastră, nu ne pare bine a se lăți” și episodul relatat de Nicolae Milescu Spătaru – un sol român, la Istanbul, în palat, a dat pe gât ceașca de cafea (conținut și recipient), pentru că așa i s-a părut, că turcii înghit și ceașca. Turcii aveau mustăți lungi, bărbi, sub care nu li se vedea gura.

Din literatura pașoptistă, am rămas cu impresia nivelului înalt la care scria „veselul Alecsandri” (după cum îl caracterizează Eminescu), iar, în rest, meditam mai mult asupra destinului pe care scriitorii acestei perioade l-au avut. Câteva nume: I. H. Rădulescu, Gr. Alexandrescu, I. Prale, N. Filimon și A. Mureșanu.

Întemeietor de presă națională, I. H. Rădulescu, despre care se spune că ar fi fost cel mai mare poet al nostru, dacă nu ar fi apărut Eminescu, a fost, la un moment dat, cel mai bogat om din Țara Românească, însă declinul său economic a survenit după etapa exilului parizian (ce exil, la Paris!). Nu a pierdut mult. Mă întreb (desigur, la modul reflexiv, ca idee numai) ce se va fi întâmplat cu averea lui I. H. Rădulescu, evident, ulterior morții sale (1872).

Grigore Alexandrescu avea o iubită vrăjitoare. Când i-a comunicat intenția de a o părăsi, aceasta i-a cerut o ultimă întâlnire în parc; l-a convins să mănânce din dulceața de nuci (adusă într-un borcan). De atunci, fabulistul a fluctuat, până la sfârșitul vieții, între nebunie și luciditate.

Prale se pare că s-a intoxicat cu plumb. Când i-a căzut părul, și-a fixat mustața într-o cutie. Rutina bizară de a intra în casă, înșiruindu-și hainele până în cameră, în diferite cuiere, i-a inspirat lui Eminescu versul: „Prale, firea cea întoarsă”.

Nicolae Filimon, creatorul primului roman românesc „într-adevăr desăvârșit”, era cronicar muzical. De asemenea, se pricepea la bucătărie. A murit în jurul vârstei de patruzeci și cinci de ani.

(Va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *