21 noiembrie, 2020: Ceva ce nimeni nu ar scrie…

De câte ori mănânc fasole, îmi aduc aminte de acest fel culinar pe care mi l-a pregătit mama Ioana, pe când eram în clasa a IV-a; venisem de la școală, pe zăpadă. Undeva, pe traseu, era un deal. Nu puteam trece fără să nu mă dau ca un schior pe acea pârtie improvizată, frecventată de mulți copii. Nu am căzut niciodată în lunecușul meu temerar. Alții se mai rostogoleau sau cereau sprijin de pe margine, să-i țină de brațe, în schiatul abrupt. N-a fost dată să-mi fie teamă, precum nici de minge, oricât de tare ar fi fost șutată și de la orice distanță.

Când am ajuns acasă, atmosfera din cameră, specific patriarhală (foc în sobă, parfum de gutui în cameră) m-a relaxat și am uitat de ritmul scolastic.


Deunăzi, mama mi-a dat o găleată de varză murată: „O ții și tu în garaj. Când ai poftă, iei de acolo o felie, că eu nici nu așteptam să se acrească bine și la două-trei zile, mă duceam și rupeam câteva foi albe din varza cufundată în butoi”.

Până în 2007, când mai mergeam la Dăbuleni, bunica de acolo era interesată de culoarea zemii (era ca a rubinului). Lua din beci zeama într-un vas de sticlă: „Am poftă să beau, dar nu pot, de la fiere” – mi se destăinuia. Îmbiat de culoare, am băut pentru prima dată zeamă de varză, atunci. Precum se întâmplă la cafea, când te aștepți la mai mult de la gustul ei, cel puțin pe măsura mirosului deosebit, și te cuprinde regretul că parfumul e imperial și gustul doar sclav, luam puțin pe limbă, nepărându-mi cine știe ce, dar culoarea și bobul de piper zărit în spumă nu mă lăsau să abandonez licoarea și luam o gură iar.

Astfel de amintiri mi-au trezit aceste feluri de mâncare, în timp ce-mi pregăteam salata: varză acră, tocată nu mărunt, amestecată cu bucăți măricele de ceapă roșie; torn ulei și presar boia.


Întind dulceața de căpșuni pe biscuit… La grădiniță, ne ofereau, într-una din pauze, din cutii de lemn, biscuiți simpli, mari, din care mâncam, în timp ce stabileam piesele de plastic într-un puzzle.

De la o brioșă, Marcel Proust a plecat în căutarea timpului pierdut, pe care l-a recuperat într-o carte (de unde timpul nu mai poate scăpa, oricât de puternic este).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *